ÎCCJ, decizie (scj.ro #200247)

Contract de prestări servicii. Emiterea unor facturi pro-forma. Neemiterea facturii fiscale. Consecințe asupra caracterului exigibil al creanței

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de prestări servicii

motivarea hotărârii judecătorești

principiul forței obligatorii a contractului

factură fiscală

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

C. civ. 1864, art. 969

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1)

Factura pro-forma în care sunt individualizate serviciile prestate și sunt menționate valoarea acestora și contractul în baza căreia a fost emisă poate fi avută în vedere pentru determinarea cuantumului creanței ce face obiectul acțiunii în pretenții formulată de prestatorul reclamant.

Temeiul obligației de plată a contravalorii unor servicii prestate este contractul încheiat între părți, emiterea facturilor nefiind o condiție pentru nașterea obligației de plată a serviciilor.

Prin urmare, odată ce s-au constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și existența unei creanțe certe și exigibile împotriva beneficiarului serviciilor prestate, în mod corect instanța a admis pretențiile reclamantului, critica privind faptul că doar factura fiscală, nu și cea pro-forma, poate naște obligații în sarcina destinatarului și, prin urmare, numai cea dintâi poate fi opusă de emitent în vederea satisfacerii crențelor sale, neputând fi primită.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2288 din 3 noiembrie 2022

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. prin care a solicitat:

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1769 din 8 octombrie 2020, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca neîntemeiată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecința menținerii soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a obligării B. la plata sumei de 3.101.327,58 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de A. în perioada 2016 - 2019 în temeiul Contractului, aferentă facturilor depuse în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, pentru neexecutarea obligației contractuale de plată a prețului de către B., cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta societatea B. a formulat apel incident la considerentele hotărârii. A criticat considerentele prin care prima instanță a reținut următoarele: „în raport de clauzele acestui contract și ale actului adițional nr. 1 din 19 septembrie 2013 la acest contract urmează a fi analizată cererea reclamantei, fiind singurele înscrisuri însușite de părți prin semnare și ștampilare”.

În acest context, în opinia apelantei-pârâte, limitându-și analiza doar asupra acestor înscrisuri, instanța a ignorat o realitate juridică, trecând astfel peste voința reală a părților.

Pârâta societatea B. a declarat și apel principal solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii prescripției dreptului material la acțiune, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

D.Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 1964 A din 6 decembrie 2021, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă societatea B. S.A.; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și apelul principal declarat de apelanta-pârâtă societatea B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1769 din 8 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrise pretențiile aferente perioadei aprilie - septembrie 2016; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.016.311,6 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada octombrie 2016 - aprilie 2019 în temeiul contractului înregistrat sub nr. 5276 din 28 decembrie 2010 la B. și sub nr. 2 din 11 noiembrie 2010 la A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 45.079,77 lei.

E.Considerentele hotărârii instanței de apel

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit contractului încheiat între părți, apelanta-reclamantă A. pune la dispoziția B. datele de acces în sistemul A., instruiește personalul delegat de B. în vederea utilizării sistemului de evaluare (art. 4.1), iar apelanta-pârâtă B. publică în sistemul A., conform indicațiilor prestatorului, autovehiculele declarate daună totală în vederea evaluării și tranzacționării acestora (art. 3.1) și respectă instrucțiunile de operare în sistem.

Apelanta-pârâtă era cea care introducea datele în sistem, având libertatea de a publica date pentru orice autovehicul, asigurat CASCO sau RCA, fără ca apelanta-reclamantă să poată controla sau cenzura informațiile în funcție de tipul asigurării.

În mod întemeiat prima instanță a reținut că singurele înscrisuri însușite de părți prin semnare și ștampilare în raport de care trebuie analizată cererea reclamantei sunt contractul nr. 5276 din 28 decembrie 2010 și actul adițional nr.1 din 19 septembrie 2013, motiv pentru care apelul incident declarat de apelanta-pârâtă împotriva acestor considerente este nefondat.

Apelanta-reclamantă a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, fiind incidente dispozițiile art. 969 și 1079 din Vechiul Cod civil.

Pe parcursul anilor 2016 - 2018 apelanta-pârâtă nu a utilizat numai sistemul de evaluare pus la dispoziție de A., așa încât au devenit incidente dispozițiile art. 9.2 din contract, potrivit cărora necomunicarea de către B. a deciziei de utilizare a mai multor sisteme de evaluare cu minim 15 zile înainte de implementarea acestei decizii atrage facturarea completă a serviciilor de la data semnării contractului.

Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanță a făcut aplicarea în cauză a art. 2537 pct. 4 din Noul Cod civil și a art. 1522 din Vechiul Cod civil în ce privește întreruperea cursului prescripției.

Întrucât contractul este încheiat în 2010, potrivit art. 43 C. com., datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. Apelanta - pârâtă era de drept în întârziere, iar notificarea din 3 aprilie 2019 și cele care au urmat nu au semnificația unei puneri în întârziere în sensul art. 2537 pct. 4 din Noul Cod civil și nu pot fi considerate cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Termenul de prescripție este de 3 ani, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 29 octombrie 2020, iar pentru pretențiile exigibile anterior datei de 29 octombrie 2016 este întemeiată excepția prescripției. Așadar, pretențiile aferente perioadei aprilie - septembrie 2016 sunt prescrise.

Potrivit art. 5.6 din contract, plata evaluărilor se face lunar de către B., prin ordin de plată, în data de 10 a fiecărei luni, în baza facturii emise de prestator.

Prin actul adițional nr. 1 din 19 septembrie 2013 părțile au convenit completarea contractului, stabilind că prestarea serviciului se va considera realizată la momentul acceptării de către beneficiar a raportului de activitate a prestatorului.

Întrucât facturile pro-forma emise de  apelanta-reclamantă individualizează serviciile prestate și contractul în baza cărora au fost emise și menționează valoarea acestor servicii, acestea pot fi avute în vedere pentru determinarea cuantumului creanței. Apelanta-pârâtă avea obligația de a efectua plata în termen de 10 zile de la emiterea acestor facturi.

Curtea a reținut că sunt întemeiate criticile aduse sentinței prin apelul declarat de apelanta-reclamantă, apreciind că aceasta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale și a unei creanțe certe și exigibile împotriva apelantei-pârâte.

F.Calea de atac împotriva deciziei instanței de apel

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta societatea B. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ce privește încheierea actului adițional 2015 - motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel a ignorat argumentele aduse de B. în dovedirea modificării cadrului contractual conform celor stipulate în actul adițional 2015 în conformitate cu voința reală a părților.

Nu s-a dat relevanță juridică acestui act adițional reținându-se că nu a fost semnat și ștampilat, că definirea obiectului este diferită de cea a contractului inițial. Documentele invocate de instanță sunt în realitate o dovadă incontestabilă că B. a pierdut posibilitatea de a administra datele transmise către platformă, B. fiind nevoit să ceară rapoarte și situații de la angajații A.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Modificarea contractului încheiat între părți prin actul adițional trebuie analizată din perspectiva Noului Cod civil.

Instanța de apel nu a analizat în niciun mod modificarea contractului 5276 în baza poziției clare și neechivoce a părților în executarea contractului, reținând că singurele înscrisuri însușite de părți prin semnare și ștampilare în raport de care trebuie analizată cererea reclamantei sunt contractul nr. 5276 din 28 octombrie 2010 și actul adițional nr. 1 din 19 septembrie 2013. O astfel de soluție contravine principiului consensualismului, consacrând forma scrisă a contractului ca și condiție

ad validitatem

la încheierea acestuia.

În evidenta implementare a actului 2015, ulterior acestuia, A. nu a mai emis nici o factură către B. pentru anunțurile publicate pe platforma B.

Deși instanța de apel a respins susținerile B. în sensul că a fost modificat contractul prin actul adițional 2015, instanța de apel a încălcat prin hotărârea pronunțată chiar prevederile contractului 5276.

Pentru o corectă determinare a tarifelor, întocmirea unui raport de activitate acceptat de B. și facturarea regulată, lunară, erau esențiale pentru a se putea verifica dacă s-au calculat în mod corect tarifele.

Instanța de apel a decis că plățile solicitate de A. sunt datorate, înlăturând condițiile contractuale pentru a face dovada prestării serviciilor precum și criteriile de stabilire a taxelor de evaluare. În acest mod, instanța de apel încalcă principiul forței obligatorii a contractului.

Au fost încălcate norme de drept material referitoare la interdicția oricăror acorduri care restrâng, împiedică sau denaturează concurența.

Restricția impusă de A. pentru B. de a publica informațiile despre epavele care urmează a fi vândute doar pe platforma A. are vădit caracter anticoncurențial, restrângând sau chiar împiedicând concurența.

Aceste dispoziții contractuale contravin expres normelor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și sunt lovite de nulitate absolută, astfel că nu pot produce efecte. În egală măsură nu pot produce efecte nici sancțiunile pe care contractul le atașase acestei interdicții, respectiv dublarea taxelor și care au caracterul unei veritabile clauze penale.

Au fost încălcate normele de drept material referitoare la emiterea facturii pentru serviciile prestate. Din punct de vedere juridic, factura pro-forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia. Emiterea unei astfel de facturi nu are nici un impact asupra destinatarului și nu duce la nașterea unei obligații de plată în sarcina acestuia.

Faptul că la redactarea contractului, părțile nu au distins între factura fiscală și cea pro-forma nu conduce la ideea că au acceptat nașterea obligațiilor de plată în temeiul oricăruia dintre aceste două tipuri de facturi.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de apel.

G.Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază criticile aduse acesteia ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Recurenta susține că instanța de apel ar fi ignorat argumentele aduse de B. în dovedirea modificării cadrului contractual conform celor stipulate în actul adițional 2015, iar această neanalizare echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În realitate, motivarea hotărârii recurate respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și se înfățișează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii.

Instanța de apel nu avea cum să analizeze actul adițional 2015, câtă vreme, așa cum subliniază chiar recurenta, acest act nu a fost niciodată semnat de părți. Așa fiind, acest act adițional nu a intrat niciodată în vigoare și nu a produs efecte, ceea ce a reținut și instanța de apel.

Contractul dintre părți a fost încheiat în formă scrisă, semnat și ștampilat de acestea, iar, în această situație, orice eventuală modificare trebuie să fie făcută în aceleași condiții.

Pe de altă parte, Curtea de apel a reținut că actul adițional la care B. face referire are un obiect diferit de cel al contractului nr. 5276 din 28 decembrie 2010. În anul 2015 între părți au existat discuții referitoare la un proiect pilot pentru o altă categorie de vehicule, respectiv daune majore, însă acest act adițional nu a fost semnat de nici una din părți.

Așadar, este corectă reținerea instanței în sensul că singurele înscrisuri însușite de părți prin semnare și ștampilare în raport de care trebuie analizată cererea reclamantei sunt contractul nr. 5276 din 28 decembrie 2010 și actul adițional nr. 1 din 19 septembrie 2013.

Motivarea instanței de apel oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Obligația de motivare a hotărârii este o rezultantă a exigențelor ce decurg din art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, însă această exigență nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța având posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul arătat presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat norme de drept material în ce privește actul adițional din 2015. Această critică nu poate fi primită pentru că, reținând faptul că actul adițional nu a fost semnat de părți, nu a intrat niciodată în vigoare și nu a produs efecte juridice, instanța nu a analizat prevederile acestui act, astfel că este imposibil să fi încălcat norme de drept material.

Potrivit dispozițiilor art. 6.1 din contractul nr. 5276/2010: „Prezentul contract se încheie pe o durată de 1 an, începând cu data semnării și înregistrării acestuia de către părți. Dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 15 zile înainte de expirare, contractul se prelungește pe perioade egale”.

Nu au fost încălcate normele de drept material în ce privește principiul forței obligatorii a contractului.

Curtea a reținut în mod corect faptul că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, fiind incidente dispozițiile art. 969 din Vechiul Cod civil. Au fost analizate înscrisurile depuse la dosar și s-a stabilit că au fost prestate servicii de către reclamantă în perioada 2016 - 2018, aspect necontestat de recurenta-pârâtă. Ceea ce invocă recurenta-pârâtă este faptul că, potrivit noii înțelegeri a părților, care ar fi intervenit tacit în cursul anului 2015, prestarea serviciilor de evaluare a epavelor a fost făcută de reclamantă cu titlu gratuit.

Astfel cum s-a reținut anterior în considerente, părțile nu au semnat actul adițional din 2015, așa încât acesta nu a produs efecte între părți.

Este de necontestat faptul că au fost efectiv prestate servicii de către reclamantă, iar recurenta-pârâtă avea cunoștință despre acestea. De altfel, B. a continuat să utilizeze serviciile A., iar prin notificarea nr. 259/287 din 13 martie 2019 a solicitat ca A. să continue să presteze aceste servicii până la încetarea contractului.

Instanța de apel nu a încălcat normele de drept material în ce privește emiterea facturii pentru serviciile prestate.

Temeiul obligației de plată a contravalorii serviciilor prestate este contractul încheiat între părți. Emiterea facturilor nu este o condiție pentru nașterea obligației de plată a serviciilor.

Critica privind faptul că doar factura fiscală, nu și cea pro-forma, poate naște obligații în sarcina destinatarului și, prin urmare, numai cea dintâi poate fi opusă de emitent în vederea satisfacerii crențelor sale, nu poate fi primită.

În realitate, Curtea de apel a reținut, în mod corect, faptul că facturile pro-forma emise de reclamantă individualizează serviciile prestate și contractul în baza cărora au fost emise și menționează valoarea acestor servicii, astfel că pot fi avute în vedere pentru determinarea cuantumului creanței.

Odată ce s-au constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și existența unei creanțe certe și exigibile împotriva pârâtei-recurente, în mod corect au fost admise pretențiile reclamantei.

Prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței se referă la înțelegeri între întreprinderi și practici concertate care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței.

Între părți nu a existat o înțelegere cu acest efect. Contractul încheiat între părți prevedea faptul că A. percepea un tarif de 50 euro/evaluare autovehicul, tarif cu discount, dacă se utilizează exclusiv sistemul de evaluare A., întrucât șansele de ofertare în cadrul unei astfel de licitații sunt mai mari, iar valorile obținute pe epave sunt mult mai mari.

Se percepea un tarif de 100 euro/evaluare autovehicul, tarif fără discount, dacă se utilizează mai multe sisteme de evaluare/tranzacționare, întrucât în această situație ofertanții urmăresc în paralel prețurile epavei și pe alte platforme, iar șansele ca aceștia să supraliciteze în sistemul A. scad.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs către intimată.