ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 117/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 9 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului Bihor cu nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de prestări servicii cu nr. x/18.11.2015, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, nulitatea absolută a contractului de prestări servicii nr. x/08.01.2016, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, nulitatea absolută a facturilor fiscale nr. x/11.12.2015 în valoare de 90.000 RON, facturii nr. x/06.01.2016 în valoare de 90.000 RON și a facturilor nr. x/18.11.2015 și nr. y/19.02.2016, în valoare de 120.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 116 din 27.07.2020, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. având ca obiect nulitate act juridic.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 333/2020 - A/C din 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. și a obligat partea apelantă să plătească părții intimate suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecata constând in onorariu avocațial pentru faza de recurs si taxa de timbru pentru toate fazele procesuale.

Din perspectiva motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține ipoteza existenței în cadrul considerentelor a motivelor contradictorii.

Astfel, se arată că instanța de apel reține la pagina 8 primul paragraf din decizia recurată: "Potrivit proceselor-verbale anexă la cele două contracte de prestări servicii, semnate de ambele părți, rezultă că intimata a finalizat lucrările aferente contractului nr. x/18.11.2015, motiv pentru care se recomandă închiderea contractului, respectiv că amplasarea clădirii aferente contractului nr. x/08.01.2016 corespunde documentelor întocmite și se recomandă continuarea lucrărilor".

De asemenea, instanța de apel reține la pagina 8 paragraful 2: "În baza primului contract și a procesului-verbal anexă, intimata pârâtă a emis facturile nr. x/11.12.2015 în valoare de 90.000 RON, nr. 04/06.01.2016 în valoare de 90.000 RON, nr. 01/18.11.2015 și nr. 08/19.02.2016 în valoare de 120.000 RON, iar în baza celui de al doilea contract și a procesului-verbal anexă, intimata pârâtă a emis factura nr. x/01.04.2016 achitată la data de 05.05.2016, respectiv factura nr. x/01.02.2016 achitată la data de 06.07.2017. Toate facturile au fost semnate și înregistrate în contabilitate de către apelanta reclamantă".

Așadar, convingerea instanței de apel, în momentul în care a pronunțat soluția, a fost că serviciile care fac obiectul contractului x/18.11.2015 și a contractului x/08.10.2016 au fost prestate de către intimată, chiar dacă nu se știe care au fost acele servicii, analizând probațiunea care duce la această concluzie (procesele-verbale de recepție lucrări, contracte, facturile fiscale si înscrierile in cadrul contabilității).

Acest raționament logic, deși nu este în concordanță cu obiectul cererii de chemare in judecată care vizează nulitatea celor doua contracte și a facturilor fiscale emise, poate să fie înțeles, instanța de judecată folosind aceste argumente ca să își fundamenteze și mai mult soluția pronunțată.

Cu toate acestea, dacă instanța de apel a reținut acest raționament, recurenta arată că nu înțelege de ce, ulterior, în cadrul acelorași considerente, aceeași instanță reține la pagina 9 paragraf 7 din decizia atacată: "În ceea ce privește aspectele legate de susținerile părților din prezentului dosar și a celui separat legate de modul de executare sau nu a celor două contracte, a modalității în care au fost emise facturile de către pârâta intimată raportat la data înființării societății ori lipsa angajaților pârâtei, curtea constată că sunt împrejurări ulterioare încheierii contractelor care nu pot duce la reținerea vreunei cauze de nulitate câtă vreme motivele de nulitate pot viza doar aspecte anterioare sau concomitente momentului încheierii contractului. Acestea au relevanță factuală în cauză doar în vederea stabilirii voinței reale a părților la încheierea contractului, coroborat cu comportamentul manifestat de către apelanta reclamantă, care deși susține imposibilitatea prestării obiectelor contractelor de către intimata pârâtă, în lipsa autorizațiilor și a competențelor prevăzute de lege în vederea executării lucrărilor descrise la art. 2 din contracte, cu toate acestea semnează procesele-verbale și facturile emise la plată, în care recunoaște implicit executarea serviciilor de către reprezentantul intimatei, efectuând inclusiv plata unora dintre aceste servicii".

Așadar, pe de o parte instanța de apel procedează la analizarea unei probațiuni cu înscrisuri, ajungând la concluzia că servicile au fost prestate, însă în momentul în care recurenta evidențiază apărări față de aceste probe, ele sunt înlăturate pe considerentul că nu pot fi avute în vedere, întrucât sunt elemente ulterioare încheierii contractelor atacate.

Contradicția este evidentă. Astfel nu se poate ca o instanță să afirme că obiectul unui contract este îndeplinit și aceasta rezultă din înscrisurile depuse în probațiune, însă în momentul în care se ridică obiecțiuni față de aceste înscrisuri și se invocă însăși nulitatea acestora (a contractelor și a facturilor analizate ca probe-premise pentru enunțarea concluziei ca obiectul a fost prestat) aceeași instanță să rețină că ele nu pot fi avute în vedere pentru că nu sunt contemporane cu actele a căror nulitate se solicită.

Așadar, conchide recurenta-reclamantă, se poate observa că instanța de apel a pronunțat o soluție de respingere a apelului formulat, însă în cadrul considerentelor a procedat la folosirea unor argumente contradictorii, cu toate că motivul de recurs invocat sancționează contradictorialitatea între argumentele hotărâtoare reținute de către instanța de apel.

Se susține că, în speță, ne aflăm în prezența unor argumente care sunt hotărâtoare, în prezența unor argumente care, pe de o parte, analizează probele administrate in cadrul litigiului, și, pe de altă parte, prin alte argumente incluse în cadrul acelorași considerente, nu sunt avute în vedere în reținerea petitului de nulitate.

Altfel spus, înscrisurile față de care se invocă nulitatea absolută, sunt avute în vedere de instanță ca probe din care rezultă executarea obligațiilor contractuale, în timp ce argumentele folosite de către recurentă privind nulitatea acestora nici măcar nu sunt analizate.

În argumentarea motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1266 C. civ.

Astfel, ambele instanțe devolutive au interpretat în mod greșit aceste prevederi legale, în sensul că au procedat la reinterpretarea prevederilor contractuale și, folosindu-se de aceasta premisă, au apreciat că, de fapt, obiectul contractelor nu era cel scris in cadrul rubricii intitulate "Obiectul contractului", ci ar fi altul, prima instanță apreciind că ar fi vorba despre un management, pe când instanța de apel nu a explicat care ar fi fost obiectul contractului, deși a combătut argumentele folosite în motivele de apel.

În fapt, recurenta-reclamantă a arătat că a încheiat cu intimata-pârâtă două contracte de prestări servicii, care aparent vizează două obiective de investiții, redând în acest sens clauzele cuprinse în art. 2 din ambele contracte. S-a susținut că instanța de apel a apreciat în sensul în care cele două clauze menționate nu reprezintă obiectul contractului, argumentând concluzia prin considerentele reținute la pagina 8 ultimul paragraf din decizia atacată.

Făcând referire la jurisprudența instanței supreme și la doctrina juridică, recurenta a susținut că analiza conținutului celor două convenții relevă faptul că, în speță, nu este vorba despre clauze echivoce, confuze, contradictorii sau incomplete.

Or, instanța de apel a încălcat prin modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1266 C. civ., prevederile cuprinse în cadrul art. 1270 alin. (1) C. civ., întrucât contractele încheiate între părțile litigante, se opun acestora întocmai ca și o prevedere legală, iar instanța nu are atributul de a proceda la o interpretare a clauzelor contractuale, ajungându-se la schimbarea sensului acestora.

După cum s-a evidențiat anterior atât timp cât clauzele din cadrul contractului sunt clare, concise si lispite de echivoc, acestea sunt obligatorii și nu sunt supuse reinterpretarii, în sensul în care se ajunge la generarea unui nou contract al cărui conținut este determinat de cuprinsul hotărârilor judecătorești; mai precis părțile litigante, în momentul de față, trebuie să analizeze conținutul hotărârilor judecătorești pentru a afla obiectul contractului și obligațiile acestora.

Acest procedeu juridic, de reinventare a conținutului unui contract, în modul realizat de ambele instanțe devolutive, este unul nelegal și nepermis de prevederile art. 1270 C. civ., iar folosirea ca premisă a prevederilor art. 1266 C. civ., este inadmisibilă, în condițiile în care contractele analizate nu au un conținut echivoc, neclar, ambiguu, neprecis ori incomplet.

Recurenta susține că, deși instanțele de fond au procedat la reinterpretarea contractului, la acest moment nu se știe care este obiectul fiecărui contract.

Astfel, tribunalul a stabilit că obiectul contractelor de prestare de servicii ar fi reprezentat o activitate de management de proiecte, însă, criticată fiind această concluzie, instanța de apel a respins argumentele recurentei, fără a evidenția care ar fi în sine obiectul contractului, ci a explicat prin hotărârea pronunțată că serviciile la care intimata s-a angajat au fost prestate.

În opinia recurentei, instanța de apel avea obligația să evidențieze care este obiectul contractelor și care au fost serviciile prestate.

Or, a subliniat recurenta, nu a fost făcută această lămurire, ci instanța de prim control judiciar s-a rezumat, ca și tribunalul, la reinterpretarea celor două contracte al căror obiect este clar, respectiv "lucrarea de prestare servicii ce reprezintă proiectare, întocmire dosare, verificare, consultare, asistenta tehnica pe șantier, trasare zidarie/pereti/determinare spații pentru proiect autorizat x/2015" și "verificare, consultare și asistență tehnică pe șantier", interpretând greșit prevederile art. 1266 C. civ. și încălcând principiul inserat în art. 1270 alin. (1) C. civ.

În argumentarea aceluiași motiv de recurs, s-a susținut interpretarea greșită a prevederilor legii speciale.

Faptul că prima instanță și în mod direct și instanța de apel au procedat la o interpretare a clauzelor contractuale folosindu-se de considerentele sentinței civile nr. 83/30.03.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Bihor, nedefinitivă, constituie o încălcarea gravă a drepturilor sale procesuale, se susține de către recurentă. Tot în acest sens recurenta arată că nu poate să formuleze apărări față de aceasta sentință în cadrul prezentului dosar, întrucât obiectul litigiului este diferit. Această tehnică juridică de motivare a sentinței atacate, însușită de către instanța de apel, pune recurenta într-o poziție procesuală delicată, întrucât nu poate sa combată sentința nr. 83/30.03.2018 în cadrul prezentului dosar, iar aceasta nu face decât să reprezinte o încălcare vădită a dreptului la apărare.

Așadar, odată ce instanța va ajunge la concluzia faptului că nu sunt incidente prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ. în prezentul litigiu, recurenta ridică problema analizării fondului raportului juridic dedus judecății.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, în fapt, a încheiat cu intimata-pârâtă două contracte de prestări servicii, care aparent vizează două obiective de investiții, redând în acest sens clauzele cuprinse în art. 2 din ambele contracte; totodată, s-a susținut că intimata are ca obiectiv de activitate principal COD CAEN 7111 - activități de arhitectura și 7312 - Activități de inginerie și consultantă tehnică legate de acestea, fără să aibă autorizat și COD CAEN 7022 - Activități de consultanta pentru afaceri și management.

Recurenta susține că în prezentul litigiu apărarea sa este în sensul că obiectul contractului este unul ilicit și, deci, contractele sunt nule, iar in cadrul litigiului 3620/111/2016* apărarea este în sensul că serviciile la care s-a obligat pârâta nu au fost efectuate niciodată, ele fiind efectuate de către alte entități juridice - așadar nu există niciun fel de contradicție între apărări.

S-a mai arătat că apărările evidențiate în scris de către intimată țin de înregistrarea în contabilitate a facturilor fiscale care fac obiectul litigiului și plata parțială a acestora, iar prin apărările formulate verbal în fața instanței aceasta a susținut:

"nu am efectuat serviciile la care ne-am obligat prin contract insa am făcut niște servicii altele decât cele stabilite prin contract, a se vedea declarațiile de martori pentru servicile efectuate".

Recurenta susține că activitățile la care s-a obligat intimata în cele două contracte sunt specifice unor persoane care au cunoștințe de specialitate în domeniul construcțiilor ori în domeniul arhitecturii, domenii în cadrul cărora, conform legislației speciale, trebuie îndeplinite o serie de condiții pentru a putea să fie derulate, fiind redate în acest sens dispozițiile art. 1 din Legea 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, art. 11 alin. (5) și art. 18 din aceeași lege, precum și prevederile art. 28 din Codul deontologic al profesiei de arhitect.

Potrivit acestor dispoziții legale, a susținut recurenta, arhitectul cu drept de semnătură are posibilitatea de a desfășura activități specifice acestei profesii, fie în calitate de salariat, fie în cadrul formelor de exercitare a profesiei prevăzute de Lege și R.O.F.

Potrivit înscrisurilor pe care le-a depus la dosar, la nivelul anului 2015, intimata nu avea niciun angajat, persoană juridică sau persoană fizică care să presteze activități de arhitectură în condițiile legii.

Pe de altă parte, în ceea ce privește obiectele contractelor de prestări servicii care intră sub sfera profesiei de inginer constructor, recurenta invocă dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea 10/1995 și art. 3 din aceeași lege, din interpretarea cărora rezultă că profesia de inginer constructor cu atribuții în materie de construcții civile se poate exercita doar dacă sunt îndeplinite o serie de condiții legislativ impuse, respectiv: existența studiilor de specialitate pentru durata impusă de către legiuitor (anexa 3 pct. A nr. 9 Legea 200 din 2004) și existența certificărilor impuse de către legiuitor (art. 4 alin. (1) și alin. (2) anexa la Ordinul 2264/2018).

Recurenta consideră că sunt relevante și răspunsurile oferite de către societatea comercială pârâtă la o serie de întrebări formulate prin interogatoriu, la care face trimitere.

De asemenea, susține că toate actele atacate în prezenta cauză sunt întocmite la momentul la care intimata nu avea niciun angajat, iar din această perspectivă apare o primă problemă legată de comportamentul fiscal, întrucât, dacă pârâta nu avea angajați pentru a derula obiectul de activitate, nu putea să presteze serviciile care fac obiectul contractelor de prestare servicii.

Referitor la răspunsul dat la întrebarea nr. 4 și la întrebarea nr. 5, în urma analizării acestora prin intermediul filtrului obligațiilor legale impuse de normele speciale precum și ca urmare a analizării probațiunii depuse la dosar, recurenta evidențiază reaua credință a societății pârâte, dat fiind faptul că aceasta nu avea activitatea autorizată pentru a derula activitatea din punct de vedere comercial.

Susține recurenta că, potrivit furnizării de informații O.R..C Bihor nr. 47520/10.01.2019, pârâta are autorizate doar două obiecte de activitate, printre care nu se numără și cea privind "activitățile de management proiect și consultanță".

În legătură cu acest aspect, recurenta a redat considerentele reținute la pagina 10 primul paragraf din decizia atacată și a subliniat că instanța de apel avea obligația să evidențieze care obiect de activitate dintre cele două include și activitatea de "management de proiecte". Era necesar aceasta, întrucât doar prin înlăturarea apărărilor recurentei nu s-a dovedit nimic, decât faptul că intimata a săvârșit o faptă ilicită, prin prestarea unei activități ilicite și, implicit, s-a dovedit nulitatea contractelor atacate.

Pornind de la cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 233/20.01.2011, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile legale aplicabile fiecăreia dintre profesiile evidențiate în cadrul contractelor de prestări servicii a căror nulitate absolută se cere, astfel: art. 13 din Legea 10/1995, art. 4 din anexa la Ordinul 2264 din 2018 și art. 6 din anexa la H.G. nr. 925/1995, art. 2 alin. (1) anexa la Ordinul 2264 din 2018 și art. 4 din anexa la H.G. nr. 925/1995, art. 13 anexa la Ordinul 2264 din 2018 și art. 4 alin. (3) anexa la H.G. nr. 925/1995, art. 13 alin. (4) Legea 10/1995, art. 1 alin. (1) anexa la Ordinul 1496/2011 modificat prin Ordinul 3482/2013, art. 12 alin. (1) anexa la Ordinul 1196/2011 modificat prin Ordinul 3482/2013.

În ultimul rând, prin răspunsul dat la întrebarea nr. 6 din interogatoriul administrat în fața primei instanțe, recurenta subliniază imposibilitatea pârâtei de prestare a obiectului contractului ca urmare a neîndeplinirii condițiilor legale necesare în mod obligatoriu pentru exercitarea acestora, apreciind astfel că obiectul este unul ilicit ce rezultă din faptul că nimeni nu poate să se oblige să presteze servicii, pentru a căror prestare este necesară o autorizare impusă obligatoriu de către legiuitor.

Trebuie observat că un element important pe care se pune accent în jurisprudența I. C. civ..J., este acela că pentru orice fel de activitate derulată de către o entitate juridică, aceasta trebuie să îndeplinească condițiile impuse de legislația specială, întrucât, în caz contrar, este vorba despre un obiect ilicit, iar art. 1226 alin. (1) C. civ. și alin. (2) prevăd că: obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul, respectiv sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.

Concluzionând cu privire la starea de fapt, recurenta susține că societatea pârâtă nu a făcut decât să inducă în eroare societatea reclamantă prin prezentarea că având îndeplinite condițiile impuse de către legiuitor pentru a putea derula activitățile inserate în cadrul celor doua contracte.

În ceea ce privește petitul privind repunerea părților în situația anterioara cât și cel care vizează constatarea nulității absolute a facturilor fiscale, recurenta a invocat dispozițiile art. 1254 alin. (1) și alin. (2) C. civ., din care rezultă că facturile fiscale fiind actele subsecvente contractelor încheiate, nulitatea acestora duce la nulitatea facturilor fiscale.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, invocând și excepția nulității recursului, potrivit art. 489 C. proc. civ., în ceea ce privește considerentele subsumate art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului, așa cum a fost susținută de intimata-pârâtă, respectiv prin raportare la art. 489 C. proc. civ. și la criticile subsumate de recurentă art. 488 pct. 8 din același cod, nu poate fi analizată ca o veritabilă excepție, în condițiile în care lipsa criticilor de nelegalitate, ca motiv de nulitate, trebuie să privească ansamblul memoriului de recurs, și nu anumite critici din cuprinsul acestuia.

Astfel, criticile recurentei urmează a fi avute în vedere la momentul analizării motivului de nelegalitate în raport cu care partea adversă a invocat excepția nulității.

Prin recursul reclamantei se contestă legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel care, respingând apelul reclamantei, a menținut soluția primei instanțe, de respingerea a acțiunii.

Calea extraordinară de atac este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Analiza recursului pornește de la constatarea că recurenta-reclamantă a invocat nulitatea absolută a două contracte de prestări servicii, respectiv contractul nr. x/18.11.2015 și contractul nr. x/08.01.2016, precum și a facturilor aferente primului contract, ce face obiectul prezentei cauze, pentru imposibilitatea executării convențiilor de către intimata-pârâtă, deoarece aceasta nu îndeplinește condițiile legale necesare în mod obligatoriu pentru exercitarea obiectului contractelor, respectiv obiectul ilicit al acestora.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Ipoteza avută în vedere de recurenta-reclamantă în argumentarea acestui motiv de casare constă în existența motivelor contradictorii în considerentele hotărârii. Din această perspectivă, se susține, nu se poate ca o instanță să afirme că obiectul unui contract este îndeplinit și aceasta rezultă din înscrisurile depuse în probațiune, însă în momentul în care se ridică obiecțiuni față de aceste înscrisuri și se invocă însăși nulitatea acestora (a contractelor și a facturilor analizate ca probe-premise pentru enunțarea concluziei ca obiectul a fost prestat) aceeași instanță să rețină că ele nu pot fi avute în vedere pentru că nu sunt contemporane cu actele a căror nulitate se solicită, contradicția fiind evidentă.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută motivarea contradictorie din perspectiva criticilor expuse de recurenta-reclamantă, în condițiile în care instanța de apel pornește în analiză prin expunerea situației de fapt, așa cum rezultă aceasta din probatoriile administrate, pentru ca mai apoi printr-un raționament logic de sinteză să arate care sunt argumentele pentru care aceste probatorii nu pot fi luate în considerare, câtă vreme motivele de nulitate pot viza doar aspecte anterioare sau concomitente momentului încheierii contractului.

Motivarea instanței de apel cuprinde argumente complementare, întregitoare, nicidecum contradictorii, așa cum susține recurenta.

Astfel, ceea ce a reținut instanța de apel în motivare, prin raportare la probele administrate, se referă la serviciile prestate de intimată în baza celor două contracte a căror nulitate se solicită, fiind vorba, așadar de obiectul obligațiilor asumate de pârâtă prin clauzele convențiilor, definit de art. 1226 C. civ., iar nu de obiectul contractelor încheiate cu pârâta, în sensul art. 1225 din C. civ., contrar celor afirmate de recurentă.

Raportat la cererea reclamantei privind constatarea nulității contractelor pentru obiectul ilicit al acestora, criticile recurentei care vizează aspecte referitoare la activitățile prestate în temeiul convențiilor sunt legate de executarea contractului, nicidecum de încheierea sa în mod valabil, fiind, totodată, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Pornind de la împrejurarea că nulitatea are drept cauză nerespectarea la încheierea contractelor a dispozițiilor legale care reglementează condițiile acestora de valabilitate, precum și că orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii contractelor, Înalta Curte reține că susținerile recurentei privitoare la executarea contractelor, la modalitatea în care au fost emise facturile de către pârâtă raportat la data înființării societății ori lipsa angajaților pârâtei, nu sunt de natură să afecteze valabilitatea acestora, ci au relevanță factuală doar în considerarea stabilirii voinței reale a părților la încheierea contractelor, potrivit art. 1266 C. civ.

Prin urmare, nu sunt întemeiate criticile recurentei, întrucât instanța de apel, în cadrul controlului judiciar devolutiv, a constatat că serviciile au fost prestate de intimată în baza celor două contracte a căror nulitate se solicită, a stabilit că împrejurările ulterioare încheierii contractelor nu prezintă relevanță pentru reținerea vreunei cauze de nulitate, și, totodată, în raport de probatoriile administrate, a procedat la stabilirea voinței interne, reale a părților, respectiv a comportamentului părților ulterior încheierii contractului.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, argumentele instanței constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă prin care se susține interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1266 C. civ., se reține că, potrivit acestui text de lege: "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

De asemenea, prevederile art. 1267 C. civ. arată că se interpretează unele prin altele clauzele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, iar art. 1268 alin. (3) C. civ. arată că se interpretează clauzele în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Se mai reține că interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conținutului convenției și permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a acestuia.

Contractul este un act de voință care generează obligații, iar principiul care guverneaza materia contractelor este autonomia de voință. Potrivit acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc întinderea obligațiilor asumate prin respectivul contract.

In cazul in care voința părților este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, a determinării voinței părților, aceasta fiind necesară doar în situația in care există diferențe intre voința reală și voința declarată a părților, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în considerarea dispozițiilor art. 1266, art. 1267 și art. 1268 alin. (3) C. civ., a reținut instanța de apel că, obiectul contractelor stabilit prin prisma voinței reale a părților a fost altul decât serviciile descrise în mod literal la art. 2 în contracte, respectiv o activitate de reprezentare a apelantei beneficiar al celor două investiții, care subsumează supravegherea bunei desfășurări a investiției, reprezentarea în relațiile cu autoritățile ori cu terții implicați în realizarea celor două investiții.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța de apel a procedat la analiza probatoriului administrat în cauză, la interpretarea clauzelor contractului unele prin altele, respectiv a celor cuprinse în art. 2, 6.4 și 6.5 din ambele contracte, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, așa cum impun dispozițiile art. 1267 C. civ.

Nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că erau clare, fără echivoc și concise clauzele contractuale, nefiind necesar a se recurge la interpretare, în contextul în care, așa cum s-a arătat, la art. 2 din primul contract, se menționează că obiectul acestuia constă în verificare, consultare și asistență tehnică pe șantier pentru imobilul din str. x, iar la art. 2 din cel de al doilea contract, se menționează că obiectul acestuia constă în proiectare, întocmire dosare, verificare, consultare și asistență tehnică pe șantier, terasare, zidărie, pereți, delimitare spații pentru proiect autorizat x/2015, pentru imobilul din strada x nr. 4/A.

De asemenea, în cuprinsul clauzelor stipulate la art. 6.4. și 6.5 din ambele contracte, se arată că, în speță, contractele de proiectare, verificare, consultanță, și/sau asistență tehnică pe șantier cu societăți terțe vor fi suportate de beneficiar în afara valorii contractului, că, totodată, contravaloarea activității de asistență tehnică cerută pe parcurs de către constructor și supravegherea de șantier sau orice alte prestații legate de realizarea investiției nu fac obiectul contractelor și se recomandă beneficiarului să angajeze un diriginte de șantier pentru acestea.

În raport cu dispozițiile art. 1266 din C. civ., în vederea stabilirii voinței reale a părților la încheierea contractelor și a obiectului acestora, instanța de apel a luat în considerare susținerile părților din prezentul dosar și cel separat legate de modul de executare sau nu a celor două contracte, modalitatea în care au fost emise facturile de către pârâtă raportat la data înființării societății ori lipsa angajaților pârâtei, împrejurări ulterioare încheierii contractelor, coroborat cu comportamentul manifestat de către reclamantă.

Din cuprinsul acestor clauze contractuale rezultă că este vorba de o activitate de reprezentare a reclamantei beneficiar al celor două investiții, care subsumează supravegherea bunei desfășurări a investiției, reprezentarea în relațiile cu autoritățile ori cu terții implicați în realizarea celor două investiții.

Au fost stabilite atât un obiect determinabil potrivit voinței reale a părților, cât și prestații determinabile, care constau în prestarea unor servicii de supraveghere a modului în care se realizau investițiile, de reprezentare a recurentei în relațiile cu autoritățile și de manageriat al celor două proiecte, de care reclamanta a și beneficiat, servicii care au fost configurate prin contractele atacate.

Potrivit art. 1225 din C. civ., "(1)Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. (2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. (3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri", iar dispozițiile art. 1226 din același cod, prevăd că: "(1) Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul. (2) Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit".

În argumentarea criticilor expuse, recurenta face confuzie între obiectul contractului, prin care se înțelege operațiunea juridică pe care părțile urmăresc să o realizeze, și obiectul obligației, care este prestația efectivă. Această operațiune juridică este distinctă de prestația la care debitorul devine obligat, prestație care este obiectul raportului de obligații născut din acea operațiune juridică.

Raportat la aceste elemente, în condițiile în care obiectul contractelor, determinat potrivit voinței reale a părților, a fost altul decât cel care presupunea executarea efectivă a serviciilor și lucrărilor tehnice de specialitate, lipsa de autorizare a reprezentantului intimatei în profesia de arhitect, inginer constructor sau în instalații, specialist verificator sau elaborator de proiecte ori diriginte de șantier nu poate duce la nulitatea celor două contracte.

Cât privește lipsa de autorizare a societății intimate prin prisma Codului CAEN 7022, așa cum s-a constatat, nu se poate pune semnul egalității între activitățile întreprinse de către reprezentantul intimatei în favoarea pârâtei care vizau servicii de reprezentare a beneficiarului și supraveghere al bunului mers al lucrărilor de investiție cu un caracter general, cu activitățile care se subsumează clasei CAEN 7022, care include acordarea de consultatii, îndrumare si asistenta operationala pentru firme si alte organizatii pe probleme de management.

Așadar, sunt nefondate criticile recurentei prin care se susține interpretarea greșită a prevederilor legii speciale.

Se reține că, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu argumentele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta, aduce, în realitate, în discuție o serie de chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, evaluarea comportamentului acestora, aspecte ce nu pot fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate.

Pornind de la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", criticile recurentei care vizează, în realitate, nemulțumirea acesteia față de faptul că instanțele devolutive nu au reținut argumentele sale în vederea constatării nulității contractelor și au considerat că este necesar a se interpreta prevederile contractuale în vederea stabilirii voinței reale a părților, nu pot fi primite, în condițiile în care prin argumentele invocate recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt determinată în mod definitiv de instanța de apel, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește afirmațiile recurentei referitoare la existența unei încălcări grave a drepturilor sale procesuale și a unei încălcări vădite a dreptului la apărare prin aceea că prima instanță și curtea de apel au procedat la o interpretare a clauzelor contractuale folosindu-se de considerentele sentinței civile nr. 83/30.03.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Bihor, nedefinitivă, respectiv prin aceea că nu poate să formuleze apărări față de aceasta sentință în cadrul prezentului dosar, întrucât obiectul litigiului este diferit, Înalta Curte reține că acestea nu sunt fondate, în condițiile în care ambele instanțe devolutive nu au reținut doar puterea de lucru judecat provizorie, ci au procedat și la propria analiză a fondului cauzei prezentând argumente pertinente care justifică soluția pronunțată.

În contextul în care nu s-a constatat nulitatea celor două contracte, susținerile privitoare la repunerea părților în situația anterioara cât și cele referitoare la constatarea nulității absolute a facturilor fiscale, nu pot fi analizate.

Așadar, față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu cuprinde motivele contradictorii, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 333/2020 - A/C din 17 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2022.