ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2712/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – secția a II-a Civilă, la 22.07.2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 259.404,22 RON, cu titlu de pretenții neachitate conform facturii seria x nr. x/29.10.2019, a dobânzii legale penalizatoare calculată începând cu data de 15.11.2019 și până la achitarea efectivă a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1266 si art. 1350 C. civ., art. 1018 C. proc. civ.

La 16.09.2021, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 831/17.11.2021, Tribunalul Arad – secția a II-a Civilă a respins ca prescrisă acțiunea formulată de A. și a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 234/A/12.04.2022, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de A. și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea și trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța de apel.

Prin memoriul său, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de-o parte, instanța nu a reținut incidența dispozițiilor art. 2520 alin. (1) C. civ. constatând că reclamanta nu face parte din categoria liber-profesioniștilor, iar pe de altă parte, a aplicat partea a doua a acestei prevederi legale, stabilind că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul terminării lucrării, în speță 05.04.2017.

A susținut că instanța de apel nu a lămurit dacă recurenta este sau nu asimilată unui liber-profesionist, însă i-a aplicat dispoziții legale care reglementează situația liber-profesioniștilor, cu privire la momentul începerii termenului de prescripție.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta redă dispoziții din diverse acte normative, precum art. 5 pct. 52 din Legea nr. 85/2014, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 7 pct. 34 și art. 67 alin. (2) Codul fiscal, care cuprind definiții sau condiții privind calitatea de liber-profesionist, susținând că nu poate fi încadrată în această categorie, întrucât profesia liberală presupune o anumită calificare profesională și activități de natură intelectuală, trebuie exercitată cu titlu personal, pe proprie răspundere și în mod independent, conform unor legi speciale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei respective.

În același scop, menționează dispoziții din Anexa 1 la Directiva 2006/35/CE și Anexa F pct. 2 la Directiva 77/388/CE, ce cuprind enumerări exemplificative ale unor profesii ce pot fi încadrate în această categorie, precum și un exemplu din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv cauza C-267/99 – Adam, paragraful 39, în care s-a reținut o definiție a profesiilor liberale, a căror activitate este caracterizată printr-un pronunțat caracter intelectual, reclamă un nivel înalt de calificare și fac obiectul unei stricte și clare reglementări profesionale.

Concluzionând, recurenta susține că nu poate fi încadrată în categoria liber-profesioniștilor, întrucât nu întrunește niciuna dintre condițiile acestei categorii, ci are calitate de profesionist, fiind o întreprindere înregistrată la Registrul Comerțului, având cod unic de înregistrare, astfel că-i sunt aplicabile dispozițiile legale specifice societăților comerciale.

Totodată, a susținut că există o motivare contradictorie și cu privire la stabilirea scadenței obligației de plată a pârâtei, întrucât instanța de apel a avut în vedere două momente diferite, apreciind că diferența de plată era datorată la momentul predării extraselor de carte funciară și dosarelor de preemțiune, precum și la momentul finalizării ultimei lucrări conform centralizatorului depus de reclamantă.

Astfel, momentul scadenței, care determină începutul cursului prescripției dreptului material la acțiune nu este lămurit, argumentele fiind contradictorii, în condițiile în care obligația de plată nu putea deveni exigibilă decât la momentul convenit de părți.

Cu privire la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1), art. 2524 alin. (1) și (3) și art. 2540 C. civ.

O primă critică vizează încălcarea, de către instanța de apel, a principiului forței obligatorii a contractului, ce are putere de lege între semnatari, astfel că nu putea interveni și modifica nicio clauză contractuală; or, în speță, instanța de apel a schimbat data scadenței obligației de plată de intimatei, nesocotind cuprinsul prevederilor art. 4.7 din contract. Potrivit convenției părților, obligația de plată devenea scadentă la data emiterii facturii, astfel că emiterea acestui document are valoarea unei condiții suspensive, conform art. 2524 alin. (3) C. civ., până la îndeplinirea căreia debitoarea nu avea nicio obligație de executat.

O a doua critică privește momentul punerii în întârziere a debitoarei, recurenta susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 2540 C. civ., întrucât emiterea facturii valorează punere în întârziere și reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripției, prin acest act reclamanta creditoare ieșind din pasivitate. Totodată, ulterior emiterii facturii, recurenta a îndeplinit și condiția cumulativă prevăzută de art. 2540 C. civ., acționând în judecată debitoarea, în termen de 6 luni de la punerea în întârziere.

Mai susține recurenta că de la momentul punerii în întârziere a fost beneficiara unui nou termen de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data de 29.10.2019, astfel că acțiunea sa nu este prescrisă.

La data de 31.08.2022 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 14.12.2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Deși criticile formulate sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este dezvoltat corespunzător, spre a fi examinat în conținut.

Înalta Curte reamintește că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării. Cazul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 are o sferă de aplicabilitate determinată la situațiile în care hotărârea supusă recursului nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă în speță, recurenta fiind nemulțumită de hotărârea pronunțată de instanța de apel cu privire la modul de stabilire al scadenței obligației de plată a pârâtei, or acest aspect semnifică, în realitate, o critică referitoare la aplicarea greșită a legii, pornind de la interpretarea obligațiilor contractuale asumate de părți; astfel, această critică va fi analizată, în continuare, fiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la termenul de prescripție, instanța de apel a reținut corect incidența, în speță, a termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 alin. (1) C. civ. și a înlăturat, implicit, aplicabilitatea dispozițiilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., confirmând astfel că recurenta nu poate fi încadrată în categoria liber-profesioniștilor.

Toate argumentele prezentate de recurent în memoriul de recurs, cu scopul de a fi exclusă din categoria liber-profesioniștilor, pentru a înlătura incidența termenului special de prescripție de 1 an, sunt fără relevanță în prezenta cale de atac, întrucât prin decizia recurată a fost reținut termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil obligațiilor de a da o sumă de bani, cum este obligația ce formează obiect al acțiunii reclamantei, iar nu cel special, aplicabil în raporturile obligaționale ale liber-profesioniștilor.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 2524 alin. (1) C. civ., termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia să o execute. Astfel, momentul de început al termenului de prescripție nu este stabilit prin raportare la dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., respectiv finalizarea lucrării, cum a susținut recurenta, ci în temeiul art. 2524 alin. (1) C. civ., prin analiza și interpretarea clauzelor contractului de consultanță încheiat de părți.

Prin decizia recurată, instanța a reținut că, potrivit art. 4.3. din contractul de consultanță, părțile au stabilit că plata se va face în parte, la momentul semnării contractului, când se achită suma de 1000 euro, iar diferența la predarea extraselor de carte funciară și dosarelor de preemțiune, această modalitate vizând fiecare operațiune intermediată de reclamantă; totodată, a arătat că, din înscrisul depus chiar de aceasta, rezultă că ultima operațiune pe care a intermediat-o a fost finalizată la data de 05.04.2017, aceasta fiind data exigibilității obligației de plată a pârâtei, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție împotriva recurentei. Prin urmare, nu există nicio contradicție sau neclaritate cu privire la scadența obligației de plată, astfel cum a fost reținută prin decizia recurată, în urma analizei coroborate a clauzei 4.3 din contractul părților și centralizatorului prezentat de reclamantă.

Pe temeiul acestor considerente, în mod corect, instanța de apel, a stabilit că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 05.04.2017, astfel că acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 22.07.2021, a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 alin. (1) C. civ.

Prin prima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., întrucât a intervenit în contractul părților, stabilind un alt moment al scadenței obligației de plată, deși art. 4.7 prevede că obligația devine exigibilă doar la emiterea facturii, astfel că operațiunea emiterii acestui document are valoarea unei condiții suspensive, până la îndeplinirea căreia debitoarea nu avea nicio obligație de executat.

Contrar susținerilor recurentei, nu există nicio clauză contractuală care să stipuleze că obligația de plată devine exigibilă la momentul emiterii facturilor, ci contractul de consultanță stabilește că plata se va efectua doar în baza facturilor fiscale emise de consultant, până la data de 15 a lunii următoare. Această prevedere nu echivalează cu stabilirea scadenței obligației de plată, ci cu reglementarea unei modalități clare de plată, care presupune obligatoriu emiterea documentului financiar-contabil și conformarea părților la obligațiile legale fiscale.

În continuare, Înalta Curte reține că toate criticile expuse în cadrul memoriului din recurs, prin care recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 2524 alin. (1) și (3) C. civ. sunt nefondate, întrucât în speță, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este acela al exigibilității obligației, conform art. 2524 alin. (1) C. civ. raportat la art. 4 din contractul părților, din care rezultă că, pentru pârâtă, obligația de plată a devenit exigibilă la momentul la care reclamanta și-a finalizat serviciile de consultanță, asumate prin contract, respectiv predarea extraselor de carte funciară și a dosarelor de preemțiune conform Legii nr. 17/2014, pentru fiecare dintre contractele de vânzare cumpărare încheiate de pârâtă.

Înalta Curte relevă că dispozițiile legale ale art. 2524 alin. (1) C. civ., privind exigibilitatea datoriei nu pot fi încălcate, nefiind permis ca un act sau fapt care depinde exclusiv de voința creditorului împotriva căruia curge termenul de prescripție, în speță emiterea documentului financiar-contabil, să poată influența momentul de început al termenului de prescripție.

Referitor la susținerile recurentei privind considerarea emiterii facturii drept o condiție suspensivă, conform art. 2524 alin. (3) C. civ., Înalta Curte arată că emiterea facturii de către reclamantă nu poate fi apreciată condiție suspensivă, așa cum este definită de art. 1399 C. civ., drept eveniment viitor și nesigur care afectează existenta raportului juridic obligațional, întrucât obligația de plată s-a născut și a devenit exigibilă în condițiile clauzelor contractuale. Din modul de dezvoltare a motivelor de recurs, rezultă că reclamanta a avut în vedere termenul suspensiv, iar nu modalitatea condiției suspensive, considerând că până la emiterea facturii obligația cocontractantului nu era exigibilă. Însă, nici termenul, ca modalitate a actului juridic civil, definit drept eveniment viitor și sigur ca realizare, până la care este amânată executarea obligației de plată nu este incident în cauză, întrucât exigibilitatea datoriei nu este amânată până la emiterea facturii.

În aceste condiții, potrivit art. 1414 C. civ., trebuie subliniat că obligația civilă care nu este afectată de termen pentru executare, este scadentă imediat, moment care, corespunzând cu cel în care creditorul poate solicita cu deplin drept plata, marchează începutul prescripției extinctive, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

Cea de-a doua critică privind încălcarea dispozițiilor art. 2540 C. civ. privind punerea în întârziere și efectul interuptiv al prescripției pe care l-ar fi produs emiterea facturii comunicată pârâtei la data de 29.10.2019, va fi înlăturată ca nefondată, întrucât în speță sunt incidente dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. d) pârâta fiind de drept în întârziere, având în vedere calitatea sa de profesionist, precum și faptul că nu a executat obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi; astfel, nu era necesară îndeplinirea unei proceduri de punere în întârziere, iar emiterea acestui document financiar-contabil nu are niciun efect asupra exigibilității datoriei și termenului de prescripție.

Înalta Curte confirmă statuarea instanței de apel privind excluderea oricărei cauze de întrerupere a cursului prescripției, deoarece demersurile efectuate de reclamantă, respectiv notificări, somații și acțiuni judiciare împotriva pârâtei, nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 2539 alin. (2) C. civ. pentru a-și produce efectul interuptiv. Astfel, aceste acțiuni, prin care reclamanta susține că a ieșit din pasivitate, fie au fost efectuate cu încălcarea termenelor legale, fie nu au primit soluții de admitere, fiind exclusă incidența dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanței de apel.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin înscrisurile regăsite la filele x de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 234/A/12.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2022.