ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1497/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, la data de 05.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. obligarea la plata sumei de 240.000 RON, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 23.08.2021, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1350 C. civ., art. 6, art. 12, art. 13, art. 30, art. 192 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 570 din 06 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, a fost admisă acțiunea, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 240.000 RON, reprezentând 20% din valoarea contractului, precum și suma de 9.905 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L., solicitând totodată repunerea în termenul pentru declararea apelului.

Prin decizia civilă nr. 712/A din 28 noiembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca lipsită de obiect cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, a respins ca neîntemeiată excepția tardivității apelului și ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă, obligând partea la plata către intimată a sumei de 2.500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Timișoara.

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, considerând că nu a existat un acord de voință al părților pentru modificarea contractului, și a nesocotit dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ. privind interpretarea contractului, în sensul că a ignorat total comportamentul părților ulterior încheierii contractului și practicile statornicite între acestea.

În dezvoltarea primei critici, recurenta-pârâtă a susținut că instanța a ignorat cu desăvârșire înțelegerea părților clar exprimată, statuările instanței fiind contrazise de voința părților cu privire la modalitatea de facturare și plată, de predare a bunurilor, cât și cu privire la neaducerea la cunoștința intimatei a capacității de stocare.

În susținerea acestei critici, recurenta a redat conținutul mesajelor transmise între părți, arătând că înțelegerea acestora era în sensul că recurenta emitea factura proformă pentru cantitatea de recoltă ce urma a fi livrată și comunica disponibilitatea livrării mărfurilor, iar intimata achita contravaloarea facturii și se prezenta în vederea ridicării mărfurilor.

Contrar reținerilor instanței, recurenta susține că nu la data de 15.12.2021 trebuiau să fie predate bunurile vândute, ci în perioada cuprinsă între momentul perfectării contractului și până la data de 15.12.2021, pe măsura realizării bunurilor și în urma programării livrării. Prin urmare, părțile au stabilit un termen extinctiv, în condițiile art. 1412 C. civ.

În același timp, se arată că voința părților a fost cea exprimată expres în cuprinsul conversațiilor electronice purtate, interpretarea contractului efectuată de instanța de apel, în sensul limitării conținutului acestuia doar la ceea ce este expres inserat în cuprinsul său, fără însă a lua în considerare acordul de voință al părților exprimat ulterior, fiind de natură să încalce principiul forței obligatorii a contractelor.

În susținerea celei de-a doua critici, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a ignorat art. 1266 alin. (2) C. civ., fapt care a condus la o interpretare greșită a contractului în întregul său.

Astfel, recurenta arată că practicile și discuțiile părților redate în cererea de recurs atestă faptul că înțelegerea acestora a fost în sensul achitării în avans a facturii comunicate înainte de încărcare, livrării bunurilor în loturi de 300 tone și predării bunurilor pe măsura realizării lor, la momentul specificat de către vânzător, aspecte de care intimata avea cunoștință, împrejurare ce atestă îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor ce reveneau recurentei.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 20.02.2023, sub nr. x/2021.

Apărarea în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare la recurs.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 05 noiembrie 2021, așadar după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 15 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 1350 din C. civ., prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 240.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor ce reveneau pârâtei, calculate conform art. 2 lit. c) din contractul de vânzare cumpărare încheiat de părți la data de 19.08.2021.

Întemeindu-se pe conținutul acordului de voință al părților cu privire la termenul și condițiile de livrare și plată și reținând că nu a intervenit nicio modificare a clauzelor contractuale, precum și faptul că s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale ca urmare a nerespectării de către pârâta vânzătoare a clauzelor cuprinse în art. 4 lit. c) și d), art. 5 lit. b) din contract, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de admitere a cererii de chemare în judecată și de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor ce îi reveneau.

Prin recursul declarat, societatea pârâtă a criticat decizia curții de apel, susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept material (pct. 8 al alin. (1) al art. 488), cu referire la art. 1266 alin. (2) și art. 1270 din C. civ.

Criticile recurentei se întemeiază pe două ipoteze faptice care nu pot coexista, întrucât se exclud reciproc, însăși această modalitate de argumentare a criticilor din recurs fiind de natură a pune sub semnul îndoielii veridicitatea premiselor pe care este construit recursul.

Astfel, pe de-o parte, întemeindu-se pe comportamentul părților ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, reflectat în corespondența electronică purtată între acestea, recurenta invocă un alt conținut al acordului de voință al părților cu privire la modalitatea de facturare, plată și predare a bunurilor, diferit de cel reținut de instanțele de fond, susținând că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1266 alin. (2) din C. civ., prin aceea că nu a interpretat clauzele contractuale cu luarea în considerare a voinței concordante a părților, stabilite conform textului de lege arătat.

Pe de altă parte, recurenta pretinde că acordul de voință inițial al părților, cuprins în contractul de vânzare cumpărare, a fost în realitate modificat prin aceeași corespondență electronică purtată de acestea, iar prin ignorarea înțelegerilor ulterioare intervenite sub aspectul modalității de facturare, plată și predare a bunurilor, instanța de apel a nesocotit principiul forței obligatorii a contractelor înscris în art. 1270 din C. civ.

Raportat la criticile formulate, Înalta Curte subliniază faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", acele critici ale pârâtei care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, și nu de temeinicie, ale hotărârii atacate.

Instanța de apel este cea care are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Pe de altă parte, cu referire la motivul de recurs de care se prevalează pârâta, Înalta Curte arată că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greșită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată și situația de fapt reținută de către instanțele de fond.

În cauză, recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ., pretinzând că instanța de apel a interpretat clauzele contractului de vânzare cumpărare încheiat de părți raportându-se exclusiv la sensul literal al termenilor folosiți, fără a lua în considerare comportamentul ulterior al părților, reflectat în corespondența electronică purtată de acestea, din care ar reieși, în opinia recurentei, că părțile ar fi agreat asupra plății în avans a contravalorii mărfii vândute și asupra unor livrări parțiale.

Înalta Curte nu va primi aceste susțineri, întrucât concluzia instanței de apel cu privire la conținutul acordului de voință al părților materializat în contractul în discuție, raportat la situația de fapt reținută în cauză, nu denotă nesocotirea regulii de interpretare înscrise în prevederea legală invocată, potrivit căreia "La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Astfel, verificând conținutul contractului încheiat între părți, precum și corespondența ulterioară purtată între acestea, instanța de apel a conchis în mod corect că acordul de voință al părților a privit livrarea de către pârâtă în favoarea reclamantei a unei cantități de 1000 to + 20% de porumb, pentru prețul de 1000 RON/tonă, până la data de 15.12.2021, cu ridicare din depozitul pârâtei vânzătoare și cu mijloacele de transport ale reclamantei cumpărătoare.

Față de voința concordantă a părților asupra condițiilor și termenelor de plată și livrare, exprimată explicit în contract, instanța de apel a reținut că solicitările ulterioare ale pârâtei, cuprinse în corespondența electronică depusă, prin care se aduceau modificări raportului juridic obligațional, nu au fost acceptate de partea adversă, având natura unor modificări unilaterale.

Reiese așadar că instanța de prim control judiciar a aplicat, cu prilejul interpretării contractului încheiat între părți, prevederile art. 1266 alin. (2) din C. civ., în sensul că a ținut seama, la stabilirea voinței concordante a acestora, de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Semnificația concretă atribuită de instanța de apel comportamentului părților ulterior încheierii contractului scapă de sub cenzura instanței de recurs, întrucât ține de interpretarea probatoriului cu prilejul stabilirii situației de fapt.

În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1270 din C. civ., potrivit cărora "contractul legal încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege", Înalta Curte arată că nu poate fi reținută, în condițiile în care, pe de-o parte, instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, că în raporturile dintre părți nu a intervenit o modificare a contractului de vânzare cumpărare cu privire la condițiile de livrare și plată a bunurilor vândute, iar instanței de recurs nu îi este îngăduit, ținând cont de limitele în care se exercită controlul de legalitate, să reevalueze probatoriul și să stabilească o altă situație de fapt, iar pe de altă parte, verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale s-a făcut prin raportare la conținutul acordului de voință al părților stabilit în urma aplicării regulii de interpretare reglementate prin prevederile art. 1266 alin. (2) din C. civ.

Față de cele anterior expuse, reținând netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/A din data de 28 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2023.