ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 824/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2020 din data de 04.08.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 29.04.2020, în sensul înlăturării compensațiilor (penalităților) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului, în valoare totală de 532.984,67 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședința din 11.03.2021, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, reținând că în cauză sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., precum și excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, având în vedere dispozițiile art. 113 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 67 din 15 aprilie 2021, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect "obligația de a face" formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., și a obligat pârâta la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din data de 29.04.2020, în sensul înlăturării compensațiilor în legătură cu utilizarea excesivă a bunurilor, în valoare totală de 532.984,67 RON, precum și la plata în favoarea reclamantei a sumei de 8.934,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a respins ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sector 2 București sau, după caz, Tribunalului București, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut că apelul a fost declarat inclusiv împotriva încheierii premergătoare prin care au fost soluționate de către instanța de fond excepțiile cu privire la competență.

Prin decizia nr. 275 din 1 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă Top of FormBottom of Forma fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A..

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sector 2 București sau, după caz, Tribunalului București; modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a arătat că, prin cererea de apel, a susținut respingerea în mod nejustificat de către tribunal a excepției necompetenței teritoriale invocate prin întâmpinare.

Astfel, s-a arătat că, prin încheierea de ședința din 11.03.2021, tribunalul a respins excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă, considerând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă în fața tribunalului, pârâta a arătat că nu este competent Tribunalul Suceava, învederând că dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză având în vedere că părțile au convenit asupra unei clauze atributive de competență, potrivit clauzei 21.10 teza a doua din Condițiile generale ale contractului de leasing.

Prin apelul declarat s-a învederat că tribunalul a omis să se pronunțe asupra acestei apărări, în sentința apelată neexistând mențiuni cu privire la motivele pentru care instanța a considerat că în cauză nu este aplicabilă clauza atributivă de competență inserată de părți în contractul de leasing.

Recurenta a susținut că argumentele reținute de instanța de apel cu privire la excepția necompetenței teritoriale nu au legătură cu situația dedusă judecații, în speță reclamanta înțelegând să învestească instanța de la sediul propriu și nu instanța de la sediului pârâtei; mai mult chiar, contrar argumentelor instanței de apel, clauza atributivă de competență nu a fost stipulată în favoarea reclamantului, ci în favoarea pârâtei (astfel incat reclamantul nu avea la ce să renunțe). Nici argumentul că reclamantul ar fi ales regulile generale statutate de dispozițiile procedurii civile nu își găsește niciun corespondent în situația cauzei, fiind sesizată instanța de la sediul reclamantului (contrar regulii de bază în procedura civilă) și fără să existe vreun criteriu care sa atragă competenta instanței în discuție.

Prin urmare, motivele sunt contradictorii și străine de natura cauzei.

Totodată, a susținut recurenta, soluția instanței de apel cu privire la excepția de necompetență teritorială a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ. întrucât, în situația expusă, clauza atributivă de competență ar deveni caducă și nu ar produce nici un efect, independent de voința părților exprimată prin încheierea contractului, or potrivit dispoziției legale menționate "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Cu privire la excepția inadmisibilității, recurenta a invocat prin motivele de apel că factura fiscală nu este decât un document justificativ, care sta la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, ea fiind un mijloc de proba cu privire la operațiunea facturata, neavand calitatea de act juridic, nici chiar atunci când probează existenta unui contract pentru care părțile nu au confecționat un alt înscris constatator.

De asemenea, prin motivele de apel s-a invocat că cererea de chemare in judecata este nemotivata în drept, iar motivarea instanței de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității este în contradicție cu dispozitivul hotărârii.

Instanța nu a fost învestită cu o cerere privind inexistența unui drept, iar prin raportare la principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, sentința civila depășește limitele investirii întrucât, în măsura în care instanța a fost învestită exclusiv cu capătul de cerere privind obligarea pârâtei la stornarea facturii, aceasta nu putea reține un caz de ineficacitate a obligației născută dintr-un act juridic.

Instanța de apel a procedat la analiza clauzei contractuale cuprinse în contractul de leasing, demers fără de care nu ar fi avut motiv sa oblige pârâta la stornarea facturii. Or, în cererea introductivă nu exista capăt de cerere care sa justifice realizarea acestui demers, astfel încât ambele instanțe au depășit limitele investirii, situație care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, motivele sunt contradictorii atâta timp cât este reținut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată, iar ulterior se procedeaza la analiza actului juridic din care izvorăște obligația de plata al cărei document justificativ este factura.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, arătând, în esență, că ambele instanțe devolutive au aplicat prevederile art. 1269 (1) C. civ., fără a ține cont de faptul că dispozițiile acestuia sunt subsidiare articolului 1268 C. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, față de care recurenta-pârâtă a depus răspuns, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată și admiterea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, reține următoarele considerente:

În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă, în primul rând, faptul că au fost încălcate norme de competență teritorială, având în vedere cele menționate prin clauza atributivă de competență inserată în clauza 21.10 teza a doua din Condițiile generale ale contractului de leasing.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește critica vizând necompetența teritorială a instanței de fond, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 113 alin. (2) C. proc. civ., soluție confirmată de instanța de prim control judiciar.

Înalta Curte observă că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 29.04.2020, în sensul înlăturării compensațiilor (penalităților) în legătură cu utilizarea excesivă a bunului, în valoare totală de 532.984,67 RON, cu cheltuieli de judecată; în drept, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1516 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

Astfel, cum rezultă din cererea de chemare în judecată obiectul acesteia constă într-o acțiune evaluabilă în bani, iar pretențiile formulate de reclamantă sunt în legătură cu contractul de leasing operațional nr. x/05.12.2016.

Se reține că, în Condițiile generale ale contractului de leasing la clauza 21.10 teza a doua, a fost inserată o clauză atributivă de competență, astfel: "părțile convin ca rezolvarea oricăror dispute sau neînțelegeri care ar putea sa apară din, sau sa rezulte in legătura cu Contractul de Leasing sau interpretarea, executarea, încetarea sau valabilitatea acestuia, sa fie soluționate in mod amiabil. Daca acest lucru nu este posibil, litigiile apărute vor fi de competenta instanțelor judecătorești din București".

Această convenție produce efecte din perspectiva stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri de competență în privința litigiilor intervenite între părți.

În condițiile în care competența analizată nu este exclusivă, iar conduita pe care o pretinde reclamanta prin demersul judiciar inițiat are la bază contractul părților, acesta generând litigiul, devine aplicabilă clauza atributivă de competență amintită, din perspectiva dispozițiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Așadar, este legală convenția părților privitoare la competență, întrucât legea procesuală civilă permite părților să convină, în scris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, în afară de cazul când această competență este exclusivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Nu poate fi primită motivarea instanței de apel, potrivit căreia clauza contractuală, atributivă de competență teritorială, prin care se derogă de la dispozițiile dreptului comun, nu justifică, de plano, admiterea excepției de necompetență teritorială în ipoteza în care reclamantul alege totuși să învestească instanța de la sediul pârâtului, urmând astfel regula statuată prin dispozițiile procedurii civile; partea pârâtă, invocând excepția de necompetență teritorială a instanței, rămâne ținută să arate prejudiciul sau vătămarea produsă prin renunțarea reclamantului la beneficiul clauzei atributive de competență.

Înalta Curte apreciază că, în speță, competența de soluționare a cauzei a fost stabilită, în condițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., prin convenția părților, care a dobândit forța obligatorie în sensul dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

Prin clauza atributivă de competență s-a convenit ca, în cazul în care intervin neînțelegeri între părțile contractante, litigiile apărute să fie de competenta instanțelor judecătorești din București, astfel că sesizarea instanței de la sediul reclamantei, Tribunalul Suceava, s-a făcut în mod nelegal.

Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, litigiul privind drepturi de care părțile pot să dispună, clauza atributivă de competență stipulată de părți la art. 21.10 teza a doua din Condițiile generale ale contractului de leasing produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței menționate în cuprinsul acesteia, alta decât instanțele la care se referă art. 113 alin. (2) C. proc. civ., reținut de ambele instanțe devolutive.

Potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., tribunalele sunt competente să soluționeze cererile evaluabile în bani având o valoare de peste 200.000 RON, cum este cazul în speță.

Ca atare, în raport de clauza atributivă de competență inserată la art. 21.10 teza a doua din Condițiile generale ale contractului de leasing, prin care părțile au convenit ca, pentru litigiile ce nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, să se adreseze instanțelor judecătorești din București, în raport cu dispozițiile legale și contractuale evocate și în respectarea principiului disponibilității părților coroborat cu principiul forței obligatorii a contractului, Tribunalul București este instanța competentă teritorial și material să soluționeze cererea de chemare în judecată pendinte.

Înalta Curte apreciază că se impune casarea hotărârilor pronunțate de instanțele devolutive cu trimiterea cauzei spre judecată instanței competente - Tribunalul București, casarea corespunzând unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil.

În consecință, față de cele reținute cu privire la necompetența teritorială, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.

Așa fiind, având în vedere încălcarea normelor de procedură referitoare la competența teritorială a instanțelor, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., va admite recursul, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 275 din 1 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 67 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă judecată Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.