ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 156/2026

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, la data de 07.12.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 226.055,29 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x/08.08.2018, dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective, precum și cheltuielile de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a recunoscut o parte din pretențiile reclamantei, în cuantum de 69.285,37 RON și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru restul sumelor pretinse, ca neîntemeiată.

Prin hotărârea nr. 302/29.10.2019, pronunțată în temeiul art. 436 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis cererile părților privind pronunțarea unei hotărâri în baza recunoașterii parțiale a pretențiilor, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 69.285,37 RON, și, în temeiul art. 436 alin. (2) C. proc. civ., a continuat judecata cu privire la pretențiile nerecunoscute.

Prin sentința nr. 29/01.02.2024, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 156.769,92 RON, reprezentând parte din valoarea facturii seria x nr. x/08.08.2018, scadentă la 10.09.2018, a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la scadență până la achitarea debitului principal, precum și a sumei de 28.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, ca nefondată, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 341/21.11.2024, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și, în rejudecare, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.567,175 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, precum și la plata dobânzii legale, de la data scadenței până la plata efectivă. A respins restul pretențiilor, ca nefondate și a compensat cheltuielile de judecată până la limita sumei de 1.450 RON, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.175 RON cu acest titlu.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs principal, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâta S.C. B. S.R.L. a promovat recurs incident împotriva aceleiași decizii și a solicitat casarea ei în parte, cu privire la soluția dată cererii accesorii privind cheltuielile de judecată și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru a fi luate în calcul toate cheltuielile pe care le-a efectuat în etapele devolutive ale procesului. A mai solicitat ca, în măsura casării, să fie avute în vedere dispozițiile art. 500 alin. (2) C. proc. civ., privind desființarea de drept a actelor de executare.

În motivarea recursului principal, după prezentarea etapelor procesuale anterioare și a situației de fapt generatoare a litigiului, prin prisma raporturilor contractuale ale părților, reluând argumentele din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a criticat hotărârea atacată pentru lipsa motivării cu privire la probatoriul administrat, la considerentele sentinței primei instanțe și la temeiul juridic al acțiunii introductive și a susținut că este contradictorie în argumentare.

A arătat că instanța de apel, apreciind că prima instanță nu a motivat soluția dată cu privire la categoriile de lucrări ce rezultă din centralizatorul atașat, nici referitor la stabilirea obiectului acțiunii față de pretențiile deja recunoscute, a interpretat elementele contabile și procedurile specifice contractelor de tip FIDIC depășind argumentele sale referitoare la probatoriu, dar și pe cele juridice.

Potrivit recurentei-reclamante, motivarea curții de apel nu a avut în vedere situația sa juridică pe parcursul execuției lucrărilor, întrucât în perioada 04.08.2017-03.03.2018, raporturile juridice dintre părți au fost guvernate de contractul nr. x/04.08.2017, iar în perioada 04.03.2018-31.07.2018, antreprenorul era ținut să își îndeplinească obligațiile legale de menținere și pază a șantierului impuse de art. 5 și art. 6 din Legea nr. 10/1995, astfel că aceste obligații, deși derivă din contractul nr. x/04.08.2017, antrenează răspunderea delictuală.

A mai criticat considerentele curții de apel vizând rolul dirigintelui de șantier, arătând că a activat doar o perioadă limitată de timp pe parcursul derulării contractului și nu a avut o comunicare cu acesta, iar pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze nu pot fi cenzurate justificat de lipsa unui act adițional la contractul părților. Menționează că a fost nevoită să asigure paza și siguranța șantierului în temeiul legii și a obligației de diligență legal impuse constructorului responsabil, iar pasivitatea beneficiarei nu-i poate fi imputată societății recurente sub forma culpei, după cum nici temporizarea calculului contravalorii lucrărilor suplimentare și emiterea reclamațiilor nu pot fi reținute ca argumente în fundamentarea vinovăției sale, mai ales că ulterior rezilierii, aceste fapte și acte nu mai puteau fi analizate prin prisma rigorilor contractului.

Recurenta-reclamantă a susținut că, necunoscând momentul la care beneficiara va prelua șantierul și, în consecință, nici contravaloarea serviciilor de menținere a pazei și de conservare a șantierului, nu putea emite facturi fiscale la fiecare solicitare pe care i-a trimis-o pârâtei, iar contestarea sumei din factura ce face obiectul cauzei a determinat administrarea probei cu expertiză.

Sub aspectul probatoriului, titulara căii de atac a apreciat că instanța de apel a ignorat probatoriul administrat, întrucât, deși din înscrisurile depuse la dosar, din concluziile expertului desemnat de instanță și ale expertului parte au rezultat lucrările pe care le-a efectuat și costurile acestora, a reținut caracterul nefondat al acțiunii prin prisma forței obligatorii a contractului între părți, care, în opinia recurentei-reclamante, are caracter subsidiar.

A arătat că este eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia nu ar fi respectat clauzele privind executarea și decontarea lucrărilor prevăzute în contract, dar prilejuite de executarea acestuia, ceea ce ar conduce la un pretins caracter ilicit al izvorului obligației de plată, în condițiile în care și-a susținut pretențiile pe clauzele 16.3, 17.2 și 17.3 din condițiile generale ale contractului, temeiul juridic al acțiunii sale fiind dispozițiile art. 1.270, art. 1.357, art. 1.535 C. civ. și ale art. 5 și art. 6 din Legea nr. 10/1995, precum și ale Legii nr. 72/2013.

Invocând statuări ale primei instanțe, a subliniat că nu poate fi reținută culpa sa contractuală sau delictuală, fiind incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, dat fiind faptul că lucrările a căror contravaloare o solicită au fost realizate în interesul intimatei-pârâte, fiind absolut necesară efectuarea lor, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar.

În opinia sa, curtea de apel a procedat la recalificarea temeiului juridic al acțiunii sale, pornind de la clauza 16.4 lit. c) din contract, aplicând prevederile art. 1.531 C. civ., fără a pune în discuția părților această chestiune, cu motivarea că nu a identificat, din probatoriul administrat, existența prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a culpei pârâtei, ci culpa aparține reclamantei, fiind determinată de nedepunerea revendicărilor ulterior rezilierii contractului, chestiune care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe calea recursului incident, recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul său și a anulat sentința primei instanțe, astfel că rejudecarea cauzei trebuia să vizeze toate aspectele deduse judecății, inclusiv cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Sub acest aspect, a susținut ca valoarea de 9.175 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate de instanța de apel, a fost determinată în urma compensării sumei de 10.625 RON (cheltuielile sale aferente apelului, care corect calculate erau de 10.625,44 RON) cu suma de 1.450 RON (cheltuielile intimatei-reclamante din apel).

A imputat instanței de apel faptul că, deși a avut în vedere cheltuielile pe care le-a efectuat în calea ordinară de atac, nu a luat în calcul pe cele din faza judecății la prima instanță, care trebuiau incluse în suma compensată, în contextul anulării sentinței primei instanțe și a detaliat cuantumul acestora.

A menționat că dovezile pentru o parte a cheltuielilor de judecată au fost depuse la dosar odată cu concluziile scrise trimise la data de 16.06.2023, valoarea acestora fiind de 5.263,20 RON, iar restul au fost depuse pe parcursul termenelor de judecată acordate în apel, totalul fiind de 8.018,21 RON.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității acestuia, în temeiul art. 489 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în subsidiar, solicitând respingerea lui ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizării lui, raportul a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă numai pârâta S.C. B. S.R.L. și-a exprimat punctul de vedere.

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului principal, invocată de intimata-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, autoarea căii de atac a imputat instanței de apel motivarea necorespunzătoare a deciziei pronunțate în raport cu probatoriul administrat în cauză, apreciind că lipsesc argumente referitoare la categoriile de lucrări din centralizatorul depus la dosar, precum și la stabilirea clară a obiectului acțiunii, iar interpretarea dată elementelor contabile și procedurii contractelor de tip FIDIC excedează argumentelor părții și probelor. De asemenea, a prezentat aspecte vizând modul în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți, obligațiile pe care antreprenorul trebuia să le îndeplinească, atribuțiile privind paza, siguranța și conservarea șantierului, în temeiul contractului părților, dar și ulterior rezilierii acestuia.

Totodată, titulara recursului a indicat elemente concrete ale probatoriului administrat în proces și puterea doveditoare a acestora privind chestiunile litigioase deduse judecății, pentru a convinge instanța de recurs asupra lipsei culpei sale contractuale sau delictuale și, în consecință, asupra pretinselor erori de judecată săvârșite de instanța de apel.

A mai arătat că a respectat clauzele contractuale privind executarea și decontarea lucrărilor stabilite de părți, a relevat temeiul juridic al acțiunii sale, respectiv revederile art. 1.270, art. 1.357, art. 1.535 C. civ. și ale art. 5 și art. 6 din Legea nr. 10/1995, precum și ale Legii nr. 72/2013, imputând curții de apel împrejurarea că a recalificat cererea sa pornind de la o altă clauză contractuală decât cele pe baza cărora și-a susținut pretențiile și a aplicat prevederile art. 1.531 C. civ., fără a supune dezbaterii părților această chestiune.

Înalta Curte observă că argumentele recurentei-reclamante nu urmăresc decât o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, sens în care constată că acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aducând în discuție elemente factuale și probatorii, scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul nemotivării sau motivării contradictorii a hotărârii și al încălcării normelor de drept material, recurenta-reclamantă își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de situația de fapt, așa cum a fost stabilită de instanța de prim-control judiciar și de modalitatea de valorificare a probelor administrate în cauză, tinzând, în realitate, la reevaluarea lor, demers inadmisibil în recurs în actualul context legislativ, statuat de prevederile art. 483 alin. (3), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, executarea obligațiilor contractuale, interpretarea și aplicarea clauzelor din convenția părților, cu consecințe asupra culpei partenerilor contractuali și temeiniciei pretențiilor reclamantei reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de prim-control judiciar, fundamentată pe probele administrate în cauză, care, în recurs, nu mai pot fi puse în discuție, atât timp cât nu li se pot atribui valențe de nelegalitate, deoarece cuprinsul criticilor nu relevă elemente de natură a contura o eventuală greșeală de judecată a instanței de apel în raport cu normele legale pretins încălcate.

Totodată, împrejurarea că soluția instanței de prim-control judiciar este contrară viziunii recurentei-reclamante asupra dezlegării litigiului nu este suficientă pentru declanșarea controlului de legalitate în recurs, cale de atac extraordinară, care presupune, pe de o parte, analiza măsurii în care criticile circumscrise motivelor de casare se încadrează sau nu în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile

În considerarea argumentelor anterior expuse, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind incidentă sancțiunea nulității recursului, care intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

În această situație, constată că, potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident rămâne fără efect, ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității recursului principal, nemaifiind așadar cazul analizării motivelor de casare invocate de către recurenta-pârâtă în prezenta fază procesuală.

În concluzie, pentru considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 491, raportate la cele ale art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal și va constata rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 341/21.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident promovat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.