ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2707/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 iunie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B.., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 395.007,12 RON, reprezentând diferență neachitată aferentă facturii nr. x/29.01.2018, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,10% pe zi de întârziere, de la data scadenței, respectiv de la 28.02.2018 și până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 91 din 27 iulie 2020, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.179,21 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii nr. x/24.11.2017, 66.743,27 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii nr. x/08.12.2017 și 3.823,44 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii nr. x/29.01.2018. A obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumei de 395.007,11 RON - reprezentând diferență achitată cu întârziere din factura nr. x/29.01.2018 - calculate de la 27.08.2018 la 20.01.2020. A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.839,92 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru redusă prin raportare la pretențiile admise (și cuantificate efectiv) și 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat acordat parțial.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 86 din 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 91 din 27 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C. B. S.R.L..

Recurenta-reclamantă, în baza art. 483 și a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor care reglementează dreptul la apărare și la un proces echitabil, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel în mod nelegal a respins proba cu expertiza contabilă solicitată prin cererea de apel, ca nefiind utilă cauzei, nesocotind criticile formulate prin cererea de apel prin care s-a contestat că deși la toate facturile emise de intimata-reclamantă însoțite de situații de lucrări, a reținut garanția de bună execuție de 10% din valoarea lucrărilor, fără TVA, intimata-reclamantă a calculat penalitățile de întârziere la valoarea totală facturilor emise, fără a avea în vedere reținerea de 10% cu titlu de garanție de bună execuție.

Recurenta-pârâtă susține că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor contractului de subantrepriză este nelegală, față de dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Mai arată recurenta-pârâtă, că reținerile de 10% cu titlu de garanție de bună execuție din valoarea facturilor emise de intimata-reclamantă s-a făcut cu acordul intimatei-reclamante care nu a formulat nicio obiecție la plata acestor facturi.

În aceste condiții, recurenta apreciază că respingerea de către instanța de apel, a probei cu expertiza contabilă, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

O altă critică a recurentei privește pronunțarea deciziei cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenta susține că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, instanța de apel respingând apelul ca nefondat din perspectiva tuturor motivelor de apel doar prin trimiterea la cuprinsul facturilor și centralizatoarelor de calcul ale penalităților întocmite de intimata-reclamantă la instanța de fond, deși a fost contestat acest mod de calcul al penalităților atât prin cererea de apel, cât și prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel privind aplicarea în mod greșit a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că în mod nelegal a reținut instanța de apel că datorează intimatei-reclamante penalitățile de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi aferentă sumei de 395.007,12 RON, reprezentând diferența achitată cu întârziere din factura nr. x/29.01.2018 calculată de la 27.08.2018 la 20.01.2020, cu motivarea că începând cu data de 27.08.2018, data la care intimata a depus scrisoarea de garanție, nu mai există nicio justificare pentru neplata acestei sume.

Mai arată recurenta că, potrivit prevederilor art. 15.2 din contractul de subantrepriză nr. x/11.10.2017 încheiat între părți, pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor asumate, intimata-reclamantă, în calitate de subantreprenor, va prezenta recurentei-pârâte, adică antreprenorului, în termen de 7 zile de la semnare, o scrisoare de garanție bancară în sumă egală cu 10% din valoarea contractului, fără TVA. Or, arată recurenta, față de împrejurarea că intimata reclamantă nu și-a îndeplinit această obligație contractuală, la fiecare factură însoțită de situații de lucrări emise de aceasta, a fost reținut un procent de 10 % din valoarea facturilor pentru garantarea neîndeplinirii obligațiilor asumate, rețineri în cuantum de 395.007,12 RON necontestate de către intimată.

Contrar celor reținute de instanța de fond și apel, arată recurenta, suma de 395.007,12 RON nu a fost reținută din factura nr. x/29.01.2018, ci din toate facturile emise de intimata-reclamantă în derularea contractului, ca urmare a nedepunerii scrisorii de garanție bancară, iar depunerea acesteia la 27.08.2018, în loc de 7 zile de la data încheierii contractului, încalcă prevederile art. 15.2 din contractul încheiat între părți, astfel că este dată excepția de neexecutare a contractului de către intimata reclamantă potrivit art. 1556 C. civ., fiind obligați fără temei la plata de penalități de întârziere la suma de 395.007,12 RON începând cu 27.08.2018.

De asemenea, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul respingerii motivului cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere pentru facturile nr. x/24.11.2017, nr. y/08.12.2017 și nr. 588/29.10.2018, la valoarea integrală acestora, deși în executarea contractului au fost reținute la plata acestora 10% din valoarea facturilor cu titlu de garanție de bună execuție.

În concluzie, recurenta arată că instanța de apel a reținut fără temei legal că s-a făcut plata integrală a acestor facturi, fără a se examina în concret acest motiv de apel, încălcând art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului legal încheiat, a art. 1266 alin. (2) și a art. 1268 alin. (3) C. civ. privind interpretarea contractului.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la 01.07.2021, prin care a solicitat în principal anularea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și pe fond, respingerea apărărilor intimatei, ca nefondate.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor care reglementează dreptul la apărare și la un proces echitabil, respingând proba cu expertiza contabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta a susținut, în esență, că, instanța de apel în mod nelegal a respins proba cu expertiza contabilă solicitată prin cererea de apel, ca nefiind utilă cauzei, reținând că ceea ce s-a contestat cu privire la modul de calcul al penalităților este data de început și data de împlinire a termenului de calcul, aspecte care nu intră în prerogativele expertului contabil.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așadar, instanța de recurs notează că, respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Înalta Curte mai reține că proba solicitată de recurentă nu a fost respinsă, în mod arbitrar, de către instanța de apel, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acțiunii, conținutul contractului dintre părți și înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Se constată că o astfel de critică nu poate fi primită, în condițiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

În acest sens, instanța supremă reține că acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. În concret, autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare, drept consacrat de art. 13 din C. proc. civ. și dreptului său la un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte notează că dreptul la apărare al părților dă expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege, printre aceste drepturi și garanții fiind dreptul părților de a face cereri, de a cunoaște actele de la dosar, de a propune probe, de a le fi analizate apărările, precum și dreptul lor de a participa la dezbateri și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac, iar nesocotirea de către instanță a oricăreia dintre acestea constituie o încălcare a dreptului la apărare susceptibilă să atragă nulitatea hotărârii, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, art. 6 C. proc. civ., consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, în termen optim și previzibil a cauzei sale, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul încălcării dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza și nimeni nu a beneficiat de un avantaj asupra adversarului său; părțile au avut acces la consemnări, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților.

Nesuplimentarea probatoriului cu expertiza contabilă nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității, respectiv cel al contradictorialității, instanța de apel fiind suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părților și s-a efectuat o analiză atentă, completă și corectă a modului în care părțile au stabilit drepturile și obligațiile contractuale, iar motivele de apel au fost cercetate în limitele învestirii.

Referitor la susținerile subsumate acestui motiv de recurs cu privire la încălcarea prevederilor art. 1270 alin. (1) C. civ., instanța de recurs constată că se critică aspecte de netemeinicie, în realitate, recurenta își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat. În absența unor veritabile critici de nelegalitate, nu se mai impune încadrarea acestei critici în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, de asemenea, că aspectele pe care le invocă recurenta-pârâtă în legătură cu interpretarea dată de instanța de apel prevederilor contractului de subantrepriză, reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

În acest context, Înalta Curte nu identifică vreo neregularitate în privința legalității deciziei recurate, de natură a face aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs a fost invocat și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținându-se că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. care consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești stabilesc, în privința considerentelor, că acestea conțin pe lângă arătarea obiectului cererii și susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele care au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, și pentru ca instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În cauză, instanța supremă apreciază că motivarea curții de apel întrunește exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. în condițiile în care aceasta a analizat sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate. Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a avut în vedere susținerile părții, pe care le-a analizat punctual și le-a respins în mod justificat.

Criticile recurentei prin care susține că instanța de apel a respins apelul ca nefondat din perspectiva tuturor motivelor de apel doar prin trimiterea la cuprinsul facturilor și centralizatoarelor de calcul ale penalităților întocmite de intimata-reclamantă la instanța de fond, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate.

Împrejurarea că partea nu este de acord cu soluția pronunțată și, implicit cu argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile sale, nu echivalează cu neanalizarea susținerilor acesteia și cu atât mai puțin cu nemotivarea deciziei.

Curtea de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța supremă va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

Prin memoriul de recurs a fost invocat și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1266 alin. (2), art. 1268 alin. (3), art. 1270 și art. 1556 C. civ.

Referitor la criticile prin care se invocă încălcarea normei de drept material prevăzută de art. 1556 C. civ., care reglementează excepția de neexecutare, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Potrivit art. 1556 C. civ.: "Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi."

Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că efectul principal al excepției de neexecutare a obligațiilor reprezintă suspendarea temporară a forței obigatorii a contractului, și nu încetarea acestuia, părțile fiind legate în continuare de obligațiile asumate prin contract.

Astfel, aplicând prevederile art. 1556 C. civ. la situația de fapt, respectiv raportat la data emiterii scrisorii de garanție bancară din 27.08.2018 și față de dispozițiile contractuale de la art. 15.2, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de apel că recurenta-pârâtă nu justifică plata cu întârziere, respectiv la 20.01.2020, a diferenței de 395.007,11 RON din factura nr. x/29.01.2018, sens pentru care vor fi înlăturate criticile subsumate acestui motiv de recurs ca fiind nefondate.

Examinând în continuare criticile, Înalta Curte constată, că deși invocă greșita aplicare a unor acte normative, respectiv art. 1266 alin. (2), art. 1268 alin. (3) și art. 1270 C. civ., aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în motivele de recurs, în realitate, recurenta își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

În esență se susține ca decizia instanței de apel este nelegală sub aspectul respingerii motivului cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere pentru facturile nr. x/24.11.2017, nr. y/08.12.2017 și nr. 588/29.10.2018, la valoarea integrală acestora, deși în executarea contractului au fost reținute la plata acestora 10% din valoarea facturilor cu titlu de garanție de bună execuție.

Înalta Curte reține că aspectele pe care le invocă recurenta-pârâtă reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Instanța supremă reține că având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta.

În aceste condiții, se constată că dispozițiile legale mai sus menționate au fost invocate formal, întrucât criticile cu privire la modul de calcul al penalităților, precum și cele cu privire la interpretarea contractului, vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 86 din 11 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 86 din 11 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.