ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2239/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente sumei 94.277 reprezentând contravaloarea următoarelor facturi seria x: nr. x.11.2015 (22.142,56 RON); nr. x/06.10.2015 (11.195,15 RON); nr. x/01.07.2015 (30.263,69 RON); nr. x/29.06.2015 (55.676 RON, parțial achitată), in cuantum de 0,5% pe zi pentru valoarea facturii, conform dispozițiilor Cap. III Art. 10 teza 3 din contractul cu nr. x/17.06.2009 și la plata cheltuielilor de judecata.

In drept s-au invocat dispozițiile art. 1516 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la plata penalităților de întârziere calculate până la data de 21 ianuarie 2017.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B., ca fiind prescrisă.

A obligat pârâta către reclamantă la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x: nr. x/11.11.2015; nr. x/06.10.2015; nr. x/01.07.2015; nr. x/29.06.2015, calculate de la data de 22.01.2017 și până la până la data stingerii sumei datorate.

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.546 RON la cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâta și-a rezervat dreptul sa solicite cheltuielile de judecata pe cale separata.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta S.C. B..

Prin decizia civilă nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta S.C. B. împotriva sentinței civile nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.

Obligă pârâta S.C. B. să plătească reclamantei suma de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere.

Obligă pârâta S.C. B. să plătească reclamantei suma de 4.990,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la instanța de fond (din care 2990,54 RON reprezintă taxa de timbru și 2000 RON onorariu de avocat) și suma de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta S.C. B. și recurs incident reclamanta A. S.R.L..

Motivele de casare formulate de recurenta-pârâta B., prin recursul principal.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține determinarea eronată a termenului de prescripție, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2520 C. civ. și O.G. nr. 66/2000, sens în care se arată că termenul de prescripție trebuia determinat în funcție de dispozițiile citate, întrucât reclamanta a încheiat contractul de consultanță ca formă de exercitare a profesiei liberale de consilier de proprietate intelectuală.

Contractul nr. x/17.06.2009 a fost încheiat de pârâtă așa cum se menționează în contract, având în vedere înregistrarea consilierului în Registrul Național OSIM sub nr. x, eliberată de Carnea Națională a Consilierilor în Proprietate Intelectuală din România.

Așadar, în opinia recurentei, prescripția trebuia judecată prin prisma termenului de 1 an reglementat de art. 2520 C. civ.

Chiar dacă prescripția ar fi fost întreruptă la data de 14 octombrie 2016 cu privire la una dintre facturi prin aplicarea termenului de un an, creanța ar fi fost deja prescrisă în data de 14 ianuarie 2017, cu mult înainte de investirea instanței cu prezenta cauză în 23 ianuarie 2018.

Sub al doilea aspect, recurenta critică decizia instanței de apel cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 10 din contractul x/2009, chestiune care nu a făcut obiectul analizei instanței de judecată în sentința civilă nr. 641/2017 a Judecătoriei

Bârlad, motiv pentru care apărarea nu poate fi înlăturată prin trimiterea la art. 430 C. proc. civ.

Se reproșează instanței de apel faptul că hotărârea judecătorească este pronunțată în cadrul unei proceduri superficiale, a ordonanței de plată, incompatibile cu standardele emiterii unei hotărâri judecătorești apte pentru a bloca accesul la justiție, în cadrul unei cauze aflate în legătură cu aceasta, dar fără a exista tripla identitate de părți, cauză și obiect.

Prin urmare, autoritatea/puterea de lucru judecat nu poate fi opusă în cauza de față, raportat la practica CEDO, iar existența unei sentințe pronunțate într-o cauză în care au fost criticate pretențiile la nivel superficial, nu poate fi opusă ca motiv pentru care să se refuze judecata.

Deși au fost aduse la cunoștința judecătorului de fond considerentele încheierii din data de 14 septembrie 2016 pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Bârlad, considerente care au stat la baza refuzului emiterii ordonanței de plată pentru penalitățile aplicate în baza aceluiași contract ce este temeiul de drept în prezenta cauză și raportat și la facturi ce constituie în parte și obiectul prezentei cauze, acestea au fost complet ignorate.

Invocarea greșită a autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 641/2017 a dus la neanalizarea următoarelor apărări:

- facturile pentru care se solicită obligarea la plata de penalități nu sunt în executarea contractului nr. x/2009;

- nu există comandă din partea pârâtei;

- serviciile facturate nu se încadrează în obiectul contractului;

- reclamanta nu a asigurat pentru pârâtă beneficiul serviciilor sale, excepție de neexecutare a contractului;

- contractul nu are obiect determinat sau determinabil, prețul acestuia nefiind agreat în cadrul acestuia, dar nici pe cale separată, prin anexă, act adițional sau alt act scris însușit de pârâtă;

- instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la cauza ilicită a contractului nr. x/2009;

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului, criticile fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 26.03.2021, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare și recurs incident împotriva deciziei nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, comunicată recurentei-reclamante la 26 martie 2021, prin care a solicitat în ceea ce privește recursul pârâtei, în principal respingerea acestuia.

In ceea ce privește recursul incident, a solicitat în eventualitatea admiterii recursului principal, admiterea acestuia, casarea parțială a deciziei recurate în ceea ce privește soluția dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei către instanța de apel în vederea rejudecării în limitele casării.

Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamanta A. S.R.L., prin recursul incident.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la considerentele față de soluția dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel în vederea rejudecării în limitele casării.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că interesul soluționării prezentului recurs se justifică în condițiile în care recurenta-pârâtă a formulat recurs cu privire la soluția instanței de apel, iar unul dintre motivele invocate de aceasta în cererea de recurs cu privire la soluția instanței de apel se referă la reținerea de către instanță a prevederilor art. 2517 C. civ., față de art. 2520 C. civ., așa cum aceasta a pretins.

În acest context, se arată că în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864 cu privire la termenul de 3 ani, apreciind că recursului îi sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează greșita aplicare a dispozițiilor referitoare la legea aplicabilă situației deduse judecății și la aplicabilitatea prescripției extinctive prevăzute de legea nouă sau de legea în vigoare la data nașterii pretenției.

In ceea ce privește C. civ. aplicabil în speța de față, se arată că pentru actul de față legiuitorul a stabilit regula privind aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, nu numai în privința condițiilor de validitate, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, respectiv și pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi.

Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C. civ., reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011, cât și din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și apreciază că instanța de apel a confirmat în mod greșit soluția instanței de fond, arătând că sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., având în vedere că efectele contractului de consultanță s-au produs după intrarea în vigoare a acestui act normativ, or efectele contractului sunt sub incidența legii de la momentul încheierii actului.

Aplicarea noului C. civ. în raport cu data emiterii facturilor este eronată, întrucât factura nu este un contract sau act un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispozițiile C. civ., ci are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului și reprezintă un mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată.

Penalitățile de întârziere sunt datorate în temeiul unei clauze penale inserate în contract, care potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părților, astfel încât aplicarea dispozițiilor referitoare la intervenirea, calcularea prescripției extinctive se calculează raportat la data încheierii contractului, fiind aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data încheierii contractului, în speța de față fiind aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Recurenta citează dispozițiile art. 1 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și arată că recunoașterea pretențiilor de către reclamantă rezultă și din demersurile personale ori prin intermediul adreselor pe e-mail ori în urma notificărilor, urmare a încercării rezolvării situației pe cale amiabilă inițiate de reclamantă.

Având în vedere că pârâta nu a procedat la achitarea debitului principal, decât parțial, aceasta operând și ca o recunoaștere a datoriei, dar și data pronunțării celor două hotărâri de către Judecătoria Bârlad, cu privire la debitul principal, în cauzele cu nr. x/2016 și y/2017, în raport de data introducerii acțiunii în cauza de față, termenul de prescripție extinctivă pentru obținerea penalităților aferente debitului principal nu a fost împlinit, pe cale de consecință nici termenul pentru prescrierea penalităților nu este împlinit.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele casării.

La 7 mai 2021, recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare Ia recursul incident, prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate de reclamantă, respectiv respingerea recursului incident ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă și a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul principal formulat de către recurenta-pârâtă B. este fondat și urmează a fi admis cu consecința respingerii recursului incident declarat de către recurenta-reclamantă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă, având în vedere criticile recurentei-pârâte sub aspectul corectei determinări a termenului de prescripție incident în cauză, ocazie cu care s-a susținut că instanța de apel a dat o decizie civilă nelegală prin care a încălcat atât normele de drept material care reglementează termenul de prescripție cât și normele care reglementează activitatea de consilier în proprietate intelectuală, reține că se impune cercetarea cu prioritate a acestui motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., corelativ cu analizarea recursului incident referitor la greșita reținere în considerente de către instanța de apel a incidenței Noului C. civ. și a termenului de prescripție aplicabil pretențiilor deduse judecății de către recurenta-reclamantă.

În atare context, se constată că reclamanta a învestit instanța judecătorească cu o cerere având un obiect evaluabil în bani solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere decurgând din mai multe facturi emise în perioada iunie 2015- noiembrie 2015, în temeiul contractului părților cu nr. x/17.06.2009.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că cercetarea criticilor recurentei-pârâte, sub aspectul faptului că obligarea sa la plata de penalități de întârziere nu poate decurge din executarea contractului nr. x/2009, prezintă un caracter subsidiar celor referitoare la corecta determinare a termenului de prescripție incident în dosar și urmează a fi avute în vedere de către instanța de apel cu ocazia rejudecării apelului pârâtei.

Așadar, în temeiul contractului părților de consultanță cu nr. x/17.06.2009 având ca obiect acordarea de către reclamantă de asistență de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea pârâtei-beneficiară de către reclamanta-consilier în procedurile în fața OSIM și în fața terților, s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată a cărei analizare se impunea a fi analizată prin raportare la data emiterii facturilor emise de către reclamantă în perioada iunie- noiembrie 2015 și care se află la baza pretențiilor deduse judecății.

Referitor la legea aplicabilă în cauză, în mod corect atât instanța de apel cât și prima instanță au reținut incidența art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Astfel fiind, reclamanta a susținut că a emis facturile fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în baza contractului de consultanță nr. x/17.06.2009, iar termenul de prescripție în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc acțiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, începând cu luna iunie 2015.

Prin urmare, din perspectiva dispozițiilor tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a "Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor" a C. civ., în cauză își găsește aplicabilitatea Noul C. civ., chiar dacă se are în vedere un contract încheiat între părți anterior intrării în vigoare actului normativ evocat.

Cu toate acestea, având în vedere data emiterii facturilor în discuție și momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei prin raportare la fiecare factură, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că reclamanta nu este un liber-profesionist în înțelesul art. 2520 alin. (1) pct. 8 din Noul C. civ. și că nu se poate aplica termenul de prescripție extinctivă de un an, așa cum a susținut pârâta-beneficiar.

Această reținere este în contradicție cu motivația încheierii contractului părților care stă la baza pretențiilor reclamantei-consultant, motivație constând în asigurarea cadrului legal de protecție a proprietății intelectuale de către specialiști autorizați în această meserie conform O.G.. nr. 66/2000 și Legii nr. 437/2002, pregătiți să își asume răspunderea de reprezentare a intereselor firmelor sau persoanelor fizice care apelează la serviciile lor.

Reclamanta-consultant își desfășoară profesia de consilier în proprietate industrială în condițiile Ordonanței enunțate anterior iar potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ, consilierii de proprietate industrială cu liberă practică își desfășoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăți civile profesionale persoane juridice sau în societăți comerciale având ca unic obiect activitățile din domeniul proprietății industriale. De altfel, profesia de consilier în proprietate industrială este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă, se arată în art. 1 din aceeași Ordonanță.

Pe cale de consecință, după reținerea aplicabilității Noului C. civ. instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 care reglementează termenul de prescripție de un an în cazul altor liber-profesioniști, în afara celor amintiți în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestațiile efectuate.

Procedând altfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care stabilesc termenul special de prescripție aplicabil acțiunilor patrimoniale în cazul liber-profesioniștilor și a nesocotit caracterul profesiei de consilier în proprietate industrială, aspecte care fundamentează calea de atac promovată de pârâtă și pentru care Înalta Curte urmează să admită recursul principal declarat de această parte.

Față de cele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 499 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu consecința respingerii recursului incident declarat de către reclamantă împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii în contradictoriu cu recurenta-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.