ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 854/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2018 pe rolul Judecătoriei Bârlad sub nr. x/2018 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. RULMENTI S.A solicitând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente sumei 94.277 reprezentând contravaloarea următoarelor facturi seria x: nr. x. ll. 2015 (22.142,56 RON); nr. x/06.10.2015 (11.195,15 RON); nr. x/01.07.2015 (30.263,69 RON); nr. x/29.06.2015 (55.676 RON, parțial achitată), in cuantum de 0,5% pe zi pentru valoarea facturii, conform disp. Cap. III Art. 10 teza 3 din contractul cu nr. x/17.06.2009 și la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 1269/2019 din 03 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la plata penalităților de întârziere calculate până la data de 21.01.2017.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. RULMENȚI S.A., ca fiind prescrisă.

A obligat pârâta către reclamantă la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x: nr. x/11.11.2015; nr. x/06.10.2015; nr. x/01.07.2015; nr. x/29.06.2015, calculate de la data de 22.01.2017 și până la până la data stingerii sumei datorate.

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 5,546 RON la cu titlu de cheltuieli de judecată. A luat act că pârâta și-a rezervat dreptul sa solicite cheltuielile de judecata pe cale separata.

Prin decizia civilă nr. 499 din 28.10.2020 Curtea de Apel Iași a admis apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta S.C. RULMENȚI S.A. împotriva sentinței civile nr. 1269/2019 din 03 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.

A obligat pârâta S.C. RULMENȚI S.A. să plătească reclamantei suma de 94.277 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere.

A obligat pârâta S.C. RULMENȚI S.A. să plătească reclamantei suma de 4.990,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la instanța de fond (din care 2990,54 RON reprezintă taxa de timbru și 2000 RON onorariu de avocat) și suma de 50 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 2239 din 21 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă RULMENȚI S.A. împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. S.R.L..

A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

A respins ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii în contradictoriu cu recurenta-pârâtă RULMENȚI S.A..

Prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că reclamanta a învestit instanța judecătorească cu o cerere având un obiect evaluabil în bani solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere decurgând din mai multe facturi emise în perioada iunie 2015- noiembrie 2015, în temeiul contractului părților cu nr. x/17.06.2009.

Analizând cu prioritate critica referitoare la determinarea termenului de prescripție incident în cauză, s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul contractului părților de consultanță cu nr. x/17.06.2009 având ca obiect acordarea de către reclamantă de asistență de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea pârâtei-beneficiară de către reclamanta-consilier în procedurile în fața OSIM și în fața terților, servicii în contul cărora se pretinde emiterea unor facturi de către reclamantă în perioada iunie- noiembrie 2015, care se află la baza pretențiilor deduse judecății.

Referitor la legea aplicabilă în cauză, în mod corect atât instanța de apel, cât și prima instanță au reținut incidența art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. În consecință, termenul de prescripție în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc acțiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, din lunile iunie- noiembrie 2015.

Prin urmare, din perspectiva dispozițiilor tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a "Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor" a C. civ., în cauză își găsește aplicabilitatea C. civ. 2009, chiar dacă se are în vedere un contract încheiat între părți anterior intrării în vigoare actului normativ evocat.

Cu toate acestea, având în vedere data emiterii facturilor în discuție și momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei prin raportare la fiecare factură, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că reclamanta nu este un liber-profesionist în înțelesul art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. și că nu se poate aplica termenul de prescripție extinctivă de un an, așa cum a susținut pârâta-beneficiar.

Această reținere este în contradicție cu motivația încheierii contractului părților care stă la baza pretențiilor reclamantei-consultant, motivație constând în asigurarea cadrului legal de protecție a proprietății intelectuale de către specialiști autorizați în această meserie conform O.G.. nr. 66/2000 și Legii nr. 437/2002, pregătiți să își asume răspunderea de reprezentare a intereselor firmelor sau persoanelor fizice care apelează la serviciile lor.

Reclamanta-consultant își desfășoară profesia de consilier în proprietate industrială în condițiile Ordonanței enunțate anterior iar potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ, consilierii de proprietate industrială cu liberă practică își desfășoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăți civile profesionale persoane juridice sau în societăți comerciale având ca unic obiect activitățile din domeniul proprietății industriale. De altfel, profesia de consilier în proprietate industrială este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă, se arată în art. 1 din aceeași Ordonanță.

Pe cale de consecință, după reținerea aplicabilității C. civ. instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 care reglementează termenul de prescripție de un an în cazul altor liber-profesioniști, în afara celor amintiți în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestațiile efectuate.

Rejudecând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel Iași – secția Civilă a pronunțat decizia nr. 149/23.03.2022, prin care a respins apelul declarat de reclamanta A., a admis apelul formulat de apelanta pârâta S.C. RULMENȚI S.A. împotriva sentinței civile nr. 1269/2019 din 03 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă pe care o schimbă în parte, în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins în tot cererea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, prin contractul de consultanță nr. x din data de 17.06.2009, reclamanta A., în calitate de consultat, s-a obligat către S.c. Rulmenți S.A., în calitate de beneficiar, să acorde asistență de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea beneficiului de către consilier în procedurile OSIM, precum și în fața terților.

În baza contractului nr. x din data de 17.06.2009, au fost emise facturile fiscale, nr. x/11.11.2015 (pentru suma de 22.142,56 RON); nr. x/06.10.2015 (pentru suma de 11.195,15 RON); nr. x/01.07.2015 (pentru suma de 30.263,69 RON); nr. x/20.06.2015 (pentru suma de 55.676 RON).

Potrivit art. 10 din contractul de consultanță, neplata la termen a facturilor conduce la majorări de întârziere de 0,5 % pe zi pentru valoarea facturii și sistarea desfășurării lucrărilor ulterioare până la achitarea sumelor datorate.

În cauză, reclamanta a emis facturile fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în baza contractului de consultanță nr. x/17.06.2009 în perioada iunie- noiembrie 2015, iar termenul de prescripție în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc acțiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, începând cu luna iunie 2015.

Pârâta a procedat la achitarea debitului principal, doar parțial la data de 14.01.2016, prin plata sumei de 25.000 RON din factura fiscala seria x nr. x/29.06.2015, aceasta operând și ca o recunoaștere a datoriei, doar în ceea ce privește debitul principal, nu și a penalităților. În ce privește cele două hotărâri pronunțate de către Judecătoria Bârlad în cauzele cu nr. x/2016 - s.civ. 641/19.04.2017, respectiv Dosar nr. x/2017 s.civ. 2391/02.11.2017, acestea sunt de asemenea pronunțate cu privire la debitul principal.

Prin sentința civilă nr. 641 din data de 19.04.2017 a Judecătoriei Bârlad pronunțată în dosar. x/2016, s-a dispus obligarea pârâtei S.C Rulmenți S.A. la plata sumei de 94.277 RON reprezentând contravaloare servicii prestate potrivit facturilor fiscale seria x nr. x/11.11.2015, nr. x/06.10.2015, nr. x/01.07.2015, nr. x/20.06.2015. Potrivit considerentelor sentinței, intimatul nu a formulat întâmpinare și nu a invocat excepția prescripției, deși acțiunea fusese formulată 06.10.2016, astfel că aceasta a fost admisă, deși era prescrisă, cu excepția debitului aferent facturii fiscale seria x nr. x/11.11.2015.

Față de cele reținute, instanța de apel a apreciat că, atâta timp cât acțiunea era deja prescrisă la data formulării acesteia, nu se poate considera că a operat o întrerupere a prescripției, neavând nicio relevanță faptul că în cauza respectivă, pârâta nu a înțeles să invoce excepția prescripției. Pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată să determine întreruperea termenului de prescripție extinctivă este necesar ca aceasta să intervină anterior împlinirii respectivului termen de prescripție. Doar în aceste ipoteza, pasivitatea creditorului apare ca justificată. În ce privește debitul aferent facturii fiscale seria x nr. x/11.11.2015, care nu era prescris la data formulării acțiunii respective, întreruperea prescripției a operat doar cu privire la acest debit, nu și a eventualelor accesorii.

Referitor la întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a reținut că plățile efectuate de Rulmenți S.A. sunt o recunoaștere a debitului, întrucât aceste plăți au fost efectuate în executare silită, așa cum rezultă și din Ordinul de plată atașat. Prin urmare Rulmenți S.A. nu a recunoscut penalitățile prin plata efectuată, ci a evitat blocarea conturilor. Mai mult, o astfel de plată, chiar dacă ar fi voluntară, nu poate constitui decât o recunoaștere a principalului și nicidecum a accesoriilor pretinse.

De asemenea, un a fost considerată cauză de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului de a solicita plata accesoriilor nici introducerea unei cereri de chemare în judecată pentru plata unui debit principal, fiind invocate în acest sens hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte în alte cauze.

În ceea ce privește criticile din apelul formulat de apelanta-reclamantă A. cu privire la fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut că prin pronunțarea mai întâi asupra excepției prescripției, în sensul admiterii acesteia, a devenit inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de apel a depășit cadrul procesual dedus judecății și limitele efectului devolutiv al apelulului, analizând prescripția în legătură cu pretenții ce au făcut obiectul unui alt dosar, în care o asemenea excepție nu s-a invocat, cu efecte și asupra pretențiilor deduse judecății în acest dosar.

În legătură cu același motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat considerentele supraabundente referitoare la netemeinicia pe fond a pretențiilor, în ciuda soluției referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, recurenta a arătat că cele două aspecte evidențiază și încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 641/19.04.2017 prin care Judecătoria Bârlad a stabilit temeinicia prertențiilor referitoare la debitul principal rezultat din facturile fiscale emise în baza contractului nr. x/2009, făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a indicat două pasaje din cuprinsul considerentelor deciziei atacate, subliniind caracterul contradictoriu al acestora în ceea ce privește obiectul contractului dintre părți și izvorul pretențiilor deduse judecății.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 2526 și 2503 alin. (2) C. civ. privind curgerea termenului de prescripție în cazul prestațiilor succesive, precum și a art. 2541 alin. (3) C. civ. referitor la întreruperea termenului de prescripție ca urmare a recunoașterii realizate printr-o plată parțială a facturii nr. x/29.06.2015 și a promovării unei cereri de chemare în judecată privind debitul principal aferent facturilor emise în temeiul contractului dintre părți.

Recurenta a susținut că instanța de casare a stabilit doar legea aplicabilă în cauză și incidența termenului de prescripție de 1 an, dar instanța de apel a omis să constate că penalitățile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere și că pentru fiecare curge un termen de prescripție distinct de 1 an, reținând în mod eronat că există un termen de prescripție ce ar începe să curgă de la data emiterii fiecărei facturi referitoare la debitul principal.

Recurenta a considerat că doar de la data stingerii debitului principal, sumele încetează a mai produce penalități, care sunt datorate de la data scadenței facturii, dar pot fi solicitate având în vedere prescripția pentru un an de zile înainte de data prezentei acțiuni și până la data plații efective a debitului principal, dar nu mai mult de 1 an după data plății debitului principal.

În consecință, creditoarea ar fi îndreptățită să pretindă toate penalitățile datorate de debitoare pentru termenul de prescripție de 1 an anterior plății debitului principal și doar un an anterior datei prezentei acțiuni, iar, în opinia recurentei, instanța de apel a făcut o apreciere greșită a modalității în care intervine și produce efecte prescripția extinctivă sub imperiul Noului C. civ., considerând că aceasta intervine și produce efecte juridice asupra dreptului însuși, chiar în lipsa invocării ei de către parte, făcând o distincție pe care legea nu o face între efectele de drept ale împlinirii termenului de prescripție și efectele invocării excepției.

Totodată, recurenta a precizat că, în lipsa invocării excepției prescripției extinctive, excepție de ordine privată, termenul chiar împlinit nu atrage niciun efect juridic extinctiv asupra dreptului la acțiune, și că termenul de prescripție nu curge împotriva dreptului material, ci doar în legătură cu dreptul la acțiune, astfel încât analiza făcută de instanță privind momentul intervenirii ipotetice a termenului, dată de la care instanța asociază un efect extinctiv chiar în lipsa invocării excepției, este nelegală întrucât excepția vizează doar dreptul la acțiune, iar nu și dreptul substanțial, efectul extinctiv producându-se doar în ipoteza în care această excepție a fost invocată.

În ceea ce privește incidența unor cauze de întrerupere a termenului de prescripție, recurenta a reiterat faptul că există o recunoaștere ca urmare a efectuării unei plăți voluntare, chiar anterior introducerii acțiunii civile privind debitul principal aferent facturii fiscale nr. x/29.06.2015 și prin urmare, o întrerupere a termenului de prescripție atât pentru recuperarea sumelor reprezentând debitul principal, cât și pentru recuperarea sumelor aferente obligațiilor accesorii. În consecință, a apreciat că în raport cu data plății voluntare, toate dobânzile datorate pe un an înainte încep o nouă prescripție de un an, pârâta datorând penalitățile pentru tot anul anterior înainte de plată, nu doar pentru fracțiunea cuprinsă între un an anterior cererii de chemare în judecată și data plății.

Recurenta a considerat că reținerea ca fiind prescris a debitului principal provenind din factura nr. x/06.10.2015 și a penalitățiilor aferent, instanța de apel a încălcat prevederile art. 2526 C. civ. și a art. 2503 alin. (2) C. civ., privind curgerea termenului de prescripție în cazul prestațiilor succesive și prevederile art. 181 alin. (3) C. proc. civ. privind modul de calcul a termenelor.

Totodată, a criticat afirmația potrivit căreia întreruperea termenului de prescripție generată de introducerea acțiunii privind debitul principal ar fi operat doar cu privire la acest debit, nu și a eventualelor accesorii susținând că pretențiile privind debitul principal au fost asumate de către partea adversă prin semnarea contractului cu recurenta-reclamantă, implicit au fost recunoscute și pretențiile accesorii, neexistând o rezervă a sa cu privire la validitatea penalităților datorate.

Subliniind faptul că, odată recunoscut dreptul creditoarei la plata debitului principal printr-o hotărâre judecătorească, devin inaplicabile prevederile art. 2503 alin. (1) C. civ., deoarece cu privire la debitul principal a început să curgă un termen de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, recurenta apreciază că penalitățiile de întârziere au curs în continuare de la data recunoașterii dreptului de a obține executarea silită a debitului principal, penalitățiile fiind datorate până la data achitării efective a debitului principal în baza convenției necontestate dintre părți.

La 11.07.2022, pârâta Rulmenți S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se justifică existența încălcării unor reguli de procedură de natură a genera nulitatea hotărârii atacate.

Astfel, inserarea unor considerente supraabundente referitoare la fondul pretențiilor în ciuda faptului că soluția pronunțată asupra excepției prescripției făcea inutilă această analiză, nu poate constitui o cauză de nulitatea a hotărârii, neinfluențând în niciun mod modalitatea de soluționare a cauzei. De asemenea, nu pot fi analizate nici critici privitoare la continutul efectiv al acestor considerente subsidiare, numite ca atare chiar de instanță, inclusiv sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat a hotărârii anterior pronunțate între părți, câtă vreme nu privește legalitatea soluției pronunțate în acest dosar. Singura măsură ce ar fi putut fi analizată în legătură cu aceste considerente ar fi fost înlăturarea ca urmare a admiterii unui recurs cu privire la considerente, dar o asemenea solicitare nu a fost formulată de părți.

Totodată, nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care recurenta îl argumentează prin pretinsa contradicție dintre acestea și aspecte consemnate în deschiderea considerentelor instanței.

Hotărârea pronunțată ca urmare a rejudecării apelurilor declarate în cauză a constatat operarea în cauză a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Faptul că, în analiza acestei excepții ce privește o acțiune având ca obiect exclusiv penalități pentru plata cu întârziere a unor facturi, instanța de apel a analizat incidental și termenul de prescripție specific acțiunii privitoare la debitul principal, nu constituie o încălcare a limitelor devoluției în apel și nici a autorității de lucru judecat a sentinței anterior pronunțate în dosarul nr. x/2016. Evaluarea cursului termenului de prescripție în ceea ce privește acțiunea având ca obiect penalități implica în mod automat referința la prescripția dreptului material la acțiune privind debitul principal, iar acest din urmă aspect nu a fost analizat în mod explicit în dosarul anterior dintre părți în care o excepție corespunzătoare nu a fost invocată.

În ceea ce privește regimul prescripției extinctive incident în cauză, acesta a fost stabilit în mod definitiv prin decizia de casare din ciclul procesual anterior și a fost respectat întocmai de instanța de rejudecare, neexistând o aplicare simultană a vechii reglementări, cum se susține de către recurentă. Dispozițiile art. 2503 alin. (1) C. civ. impuneau analiza calculului termenului de prescripție al acțiunii privind debitul principal, chiar în ipoteza în care o asemenea cercetare nu a fost provocată în litigiul corespunzător, excepția fiind soluționată însă exclusiv din perspectiva cauzei de față având ca obiect penalitățile.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ. astfel cum sunt argumentate de recurentă.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă încălcarea normelor de drept material invocate de recurentă.

Cu prioritate, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 2503 alin. (2) și 2526 C. civ. sunt invocate de recurentă pentru prima oară în această etapă procesuală și nu pot fi analizate potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Recurenta – reclamantă avea posibilitatea să pună în discuție relevanța acestor norme cu privire la curgerea termenului de prescripție în cauză cu prilejul rejudecării căii de atac, aplicabilitatea regimului juridic instituit de C. civ. 2009 fiind deja stabilită în mod definitiv prin decizia de casare. De asemenea, ele nu au fost menționate în cuprinsul considerentelor instanței de apel pentru a se putea susține că acesta a constituit motivul reluării lor pentru prima oară în cuprinsul memoriului de recurs.

În stadiul rejudecării apelului, recurenta a invocat incidența în cauză a unor cazuri de întrerupere, reiterând și în recurs faptul că prin plățile parțiale efectuate din debitul principal datorat și prin acțiunea formulată la data de 06.10.2016, ar fi operat întreruperea termenului de prescripție în cauză conform art. 2537 pct. 1 și 2 corob. cu art. 2541 alin. (2) și (3) C. civ.. Or, aceste aspect au fost corect analizate de instanța de apel, reținându-se că acestea privesc curgerea dreptului de prescripție în ceea ce privește acțiunea având ca obiect debitul principal, nu și cauza de față referitoare la penalități, pentru care nu există nicio formă de recunoaștere sau cerere de chemare în judecată anterioară.

Faptul că Deciziile nr. 7/2015 și 21/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au avut în vedere creanțe de altă natură decât cele din cauza de față nu înlătură caracterul obligatoriu și aplicarea deopotrivă a unor considerente și concluzii formulate la nivel abstract și de principiu în cuprinsul acestora.

Înalta Curte respinge punctul de vedere exprimat de recurentă cu privire interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2503 alin. (1) rap. la art. 2541 alin. (4) C. civ. deoarece textul indicat cu prioritate are în vedere împlinirea termenului de prescripție prevăzut de acest cod și nu pe cel instituit de art. 706 C. proc. civ. în materia executării silite. În caz contrar rațiunea art. 2503 alin. (1) C. civ. nu ar fi atinsă permițând supraviețuirea dreptului la acțiune referitor la accesorii, în ciuda pasivității creditorului, și după împlinirea termenului de prescripție al acțiunii privind debitul principal.

Nicio instanță nu a contestat valabilitatea clauzei penale invocate în cauză, asumate în mod convențional de pârâtă, dar faptul că penalitățile sunt prestații succesive pentru care curg termene de prescripție distincte și că acestea se calculează, de regulă, de la scadența obligației de plată a debitului principal până la achitarea efectivă a acestuia nu poate conduce la o interpretare care să contravină scopului urmărit de principiul instituit în art. 2503 alin. (1) C. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149/23.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă RULMENȚI S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.