ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2787/2021

Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș: Prin sentința civilă nr. 94 din 14 martie 2018,Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins acțiunea și a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 2.050 RON (onorariu avocat și onorariu de expert) reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești: Prin decizia civilă nr. 2929 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., a înlăturat considerentele sentinței apelate și le-a înlocuit cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței atacate Prin aceeași decizie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A..

Decizia pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 957 din 27 mai 2020, înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în rejudecare: Prin decizia nr. 2639 din 6 octombrie 2020, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de reclamantul A., a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare consemnată în factura nr. x/6.02.2014 emisă de pârâtă privind suprafața de 550 mp teren și clădire D+P+2 în suprafață de 440 mp; A dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 496.000 RON, consemnată în chitanța nr. x/06.02.2014 și a obligat pârâta să-i plătească reclamantului 17.481 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L.. Prin cererea de recurs, pârâta a formulat și cerere de suspendare a executării deciziei recurate până la soluționarea recursului. 1. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând următoarele: - instanța de apel a constatat, în mod nelegal, că factura nr. x/06.02.2014 si chitanța nr. x/06.02.2014 dovedesc încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, precum și achitarea prețului; - De asemenea, greșit s-a reținut că "factura reprezintă acordul de voință pentru încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, câtă vreme poartă semnătura și ștampila societății pârâte", raportat la dispozițiile legale aplicabile, ale Legii contabilității nr. 82/1991, prevederile din C. civ. privind consimțământul, precum și prevederile din C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisurilor întocmite de profesioniști, cum este situația de față; - așa cum s-a statuat prin decizia civilă nr. 1017/26.03.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, factura fiscală este un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată; aceasta are efectele atribuite expres prin legea specială, derogatorie de la prevederile C. civ. și C. proc. civ. - natura juridică a facturii fiscale, prin caracterul special al acesteia, nu prevede că poate constitui un act de proprietate în materia vânzării imobiliare și nici un instrumentum pentru încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, întrucât, în materia vânzării de bunuri imobile, se impune obligația formei scrise, precum și a formei autentice, în cazul transmiterii unor drepturi reale, ce urmează a fi înscrise în CF, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1.241 si 1.244 C. civ. - trebuia analizat de către instanța de apel dacă există consimțământul așa-zisului promitent-cumpărator, care să îndeplinească condițiile menționate de art. 1.204 C. civ. - prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut prevederile art. 272 C. proc. civ., cu privire la forța probantă a facturii însă, aplicabile, în cauză, sunt prevederile art. 277 C. proc. civ. - instanța de fond trebuia să analizeze dacă voința recurentei-pârâte este legal exprimată, raportat la prevederile Actului constitutiv și ale Legii nr. 31/1990, respectiv daca este adoptată, în mod legal, Hotărârea AGA, astfel cum dispun prevederile art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispozițiile art. 153 22 din lege; - pentru a se determina existența unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare trebuie ca obiectul obligației să fie determinat sau determinabil, sub sancțiunea nulității absolute, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1.226 alin. (2) C. civ. - instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material, referitoare la condițiile rezoluțiunii vânzării, menționate la art. 1.516 și următoarele, art. 1.551 C. civ. - instanța de apel trebuia să determine dacă suma de 496.000 RON reprezintă întregul preț de vânzare al imobilului, ori dacă aceasta reprezentă un avans ori arvună, ceea ce, ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 1544 C. civ. și al caracterului de clauză de dezicere a restituirii arvunei; - intimatul-reclamant ar trebui să facă dovada înaintării către recurenta-reclamantă a sumelor de bani pretinse, întrucât o asemenea sumă de bani nu poate fi înaintată în numerar unei societăți comerciale; - instanța de apel trebuia să observe și faptul că ipoteca este înscrisă și în favoarea Fondului de Garantare a Creditului Rural, o astfel de ipotecă având un caracter legal, și care, în virtutea legii, prin excepție de la norma generală, instituie un caz special de inalienabilitate legală, în favoarea acestei instituții publice; - instanța de apel a acordat mai mult decât s-a solicitat, întrucât nu există un petit distinct privind repunerea părților în situația anterioară, situație în care nu putea dispune restituirea sumei de 496.000 RON, aceasta trebuind să se pronunțe doar asupra cererilor formulate în mod expres și să respingă petitul privind restituirea sumei. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2639 din 06 octombrie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 07 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta B. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Primele critici din cuprinsul memoriului de recurs vizează reținerea eronată de către instanța de apel a valorii facturii în sensul "reprezentării acordului de voință pentru încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, câtă vreme poartă semnătura și ștampila societății pârâte", critică ce se circumscrie motivului reglementat de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținându-se în fapt aplicarea greșită a dispozițiilor legale și anume a prevederilor din C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisurilor întocmite de profesioniști, a Legii contabilității nr. 82/1991, a prevederilor din C. civ. privind consimțământul. Înalta Curte apreciază că această critică nu este fondată, întrucât, așa cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 957/27.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I-a civilă, deși convenția încheiată de părți prezenta toate elementele pentru a fi considerată o promisiune de vânzare-cumpărare în sensul art. 1669 C. civ., instanța de apel a negat existența acestei operațiuni juridice, printr-o interpretare dată cu încălcarea art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că a negat producerea oricărui efect juridic de înțelegerea părților (și implicit, a principiului ce se degajă din această regulă de interpretare, conform căreia "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat"). Drept urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect curtea de apel a constatat că factura nr. x/6.02.2014, invocată de reclamant ca instrumentum pentru dovedirea convenției-promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, este semnată și ștampilată de societatea pârâtă, aspect reținut de prima instanță de fond și de instanța de apel în primul ciclu procesual, și necontestată pe calea de atac a recursului de către pârâtă, astfel că, această statuare a intrat sub autoritate de lucru judecat ca effect al hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual. Astfel, se constată că, prin decizia recurată în mod legal s-a reținut că înscrisul intitulat factură, înscris sub semnătură privată în accepțiunea dispozițiilor art. 272 C. proc. civ., confirmă acordul de voință al părților pentru încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, câtă vreme poartă semnătura și ștampila societății pârâte, reclamantul fiind cel care se prevalează de acest înscris în cauză prin formularea acțiunii; de asemenea, s-a reținut că și chitanța nr. x din 6.02.2014, poartă semnătura și ștampila societății pârâte, ceea ce confirmă încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare între părți, precum și plata prețului bunului ce constituie obiectul convenției; drept urmare, criticile referitoare la aceste aspect nu pot fi primite. Astfel, se apreciază că nu prezintă relevanță nici susținerile recurentei privind voința sa ar fi fost nelegal exprimată, raportat la prevederile Actului constitutiv și ale Legii nr. 31/1990, prin prisma adoptării Hotărârii AGA, în temeiul art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu dispozițiile art. 153 22 din lege, câtă vreme în cauză operațiunea juridică o reprezintă o primisiune de vânzare-cumpărare care dă naștere unei obligații de a face, nefiind vorba, așadar, despre un act juridic de dispoziție, pentru care să fi fost necesară îndeplinirea cerințelor invocate de recurentă. Înalta Curte mai apreciază că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 273 C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată, în privința căruia instanța de apel a constatat că pârâta nu a contestat scrierea sau semnătura, respectiv ștampila acesteia de pe înscris, până la primul termen după depunerea acestuia, fiind decăzută din dreptul de a denunța înscrisul respectiv ca fiind fals, astfel cum prevede art. 301 alin. (1) din C. proc. civ. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei privind obiectul convenției, în sensul că instanța de apel trebuia să determine dacă suma de 496.000 RON reprezintă întregul preț de vânzare al imobilului ori că intimatul-reclamant ar fi trebuit să facă dovada înaintării către recurenta-reclamantă a sumelor de bani pretinse, întrucât o asemenea sumă de bani nu putea fi achitată în numerar unei societăți comerciale. Instanța a menționat în mod just că promisiunea de a contracta încheiată între părți îndeplinește cerințele art. 1279 C. civ., deoarece conține toate clauzele contractului convenit a se încheia, clauze de esența promisiunii de vânzare-cumpărare și în lipsa cărora părțile nu ar fi putut executa promisiunea respectivă. Ca atare, curtea de apel a constatat încheierea convenției, intenția părților vizând vânzarea, respectiv cumpărarea imobilelor - teren și clădire - pentru prețul de 496.000 RON, în conținutul înscrisului factură, fiind inserat termenul de "cumpărător" pentru reclamantul A.. Drept urmare, înscrisul respectiv cuprinde suficiente elemente pe baza cărora să poată fi individualizat bunul, nefiind vorba de un obiect al convenției ce nu poate fi determinat, așa cum se susține în motivele de recurs. De altfel, în mod corect se reține că actul juridic încheiat între părțile prezentei cauze atestă doar consimțământul promitenților de a transmite în viitor dreptul de proprietate asupra imobilului (data fiind cerința ad validitatem a formei autentice în raport cu obiectul convenției), prețul stabilit fiind achitat conform chitanței emise de pârâtă către reclamant, astfel că, nu se poate pune problema vreunei clauze de arvună de dezicere, așa cum recurenta pretinde. Așadar, în privința verificării condițiilor de validitate ale promisiunii de vânzare-cumpărare, consimțământul și obiectul acesteia, instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea justă a prevederilor legale incidente, atât cele de drept material, cât și a normelor procesuale referitoare la puterea doveditoare a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă, în speță, acesta este redactat de o manieră simplificată, esențial fiind că din cuprinsul înscrisului instrumentum sunt identificabile toate elementele actului juridic civil - capacitatea de a contracta, consimțământul părților valabil exprimat, obiect determinat și licit, precum și cauza licită și morală a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în sensul celor prevăzute de art. 1179 alin. (1) din C. civ. În privința criticii din memoriul de recurs privind rezoluțiunea, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nici aceasta nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1516 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 1549, art. 1.550 alin. (1) teza I și art. 1551 C. civ., rezoluțiunea judiciară este rezoluțiunea pronunțată de instanțele de judecată la cererea uneia dintre părți, ca urmare a neexecutării nejustificate de către cealaltă parte a unei obligații contractuale însemnate, culpa debitorului unei obligații contractuale fiind pezumată prin simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 din C. civ. debitorul obligației neexecutate va putea însă răsturna această prezumție de culpă, în condițiile legii: dovedind o cauză exoneratoare de răspundere sau o cauză justificată de neexecutare a obligației sale contractuale, ordinea executării prestațiilor (art. 1555 din C. civ.), invocând excepția de neexecutare (art. 1556) sau dovedind imposibilitatea de executare a obligației în condițiile art. 1557 din C. civ. Pentru admiterea acțiunii având ca obiect rezoluțiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiții: una dintre părți să nu-și fi executat o obligație însemnată în economia actului perfectat, debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere (art. 1522 sau art. 1523 C. civ.), neexecutarea să fie determinantă pentru partea care și-a executat propriile obligații contractuale ori care se declară gata să execute, parte care se vede privată de realizarea drepturilor contractuale prin acțiunea sau inacțiunea debitorului, fiind, prin urmare, lipsită de interesul prezervării raporturilor contractuale statornicite cu acesta. În cauză, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite aceste condiții, având în vedere că s-a reținut că neexecutarea de către pârâtă a obligației de a se prezenta la notar în vederea perfectării contractului în formă autentică este asimilată neexecutării unei obligații însemnate, întrucât îl lipsește pe creditorul acestei obligații de ceea ce ar fi fost îndreptățit să primească, în temeiul convenției. Drept urmare, Înalta Curte apreciază că nu subzistă criticile recurentei-pârâte privind greșita interpretare și aplicare a art. 1.516 și urm., și a art. 1.551 C. civ. de către instanța de apel. Instanța de apel a reținut că nici după formularea cererii de chemare în judecată pârâta nu și-a executat obligația contractuală pentru a evita rezoluțiunea contractului. De asemenea, se observă că reclamantul a formulat în mod direct cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei, prin care a solicitat rezoluțiunea convenției, însă, chiar în lipsa stipulării unui termen în convenție până la care să se perfecteze actele la notar, se constată că operează punerea în întârziere a pârâtei debitoare, prin cererea de chemare în judecată formulate (art. 1522 alin. (5) din C. civ.). Pe de altă parte, nici motivul de recurs invocat de recurentă privind instituirea unui caz special de inalienabilitate legală, în favoarea unei instituții publice, deoarece ipoteca este înscrisă și în favoarea Fondului de Garantare a Creditului Rural, nu poate fi primit. Printr-o interpretare justă a prevederilor art. 2384 C. civ., în decizia recurată se reține în mod corect că existența ipotecii și inserarea în contractul încheiat între pârâtă și C. a clauzei de inalienabilitate, nu împiedică încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prevederilor art. 2384 C. civ., astfel că nimic nu-l împiedica pe promitentul vânzător să se prezinte la notariat în vederea perfectării în formă autentică a contractului de vânzare - cumpărare. Operațiunea de instituire a ipotecilor și interdicția de vânzare din partea C. la momentul perfectării promisiunii de vânzare nu prezintă relevanță cu privire la valabilitatea promisiunii, prezentând relevanță dacă neexecutarea de către promitentul-vânzător a obligației ce-i revenea, respectiv aceea de a încheia contractul de vânzare - cumpărare cu promitentul cumpărător în formă autentică, este atât de gravă încât să aibă ca efect rezoluțiunea promisiuniii, reglementarea art. 1549 C. civ. consacrând dreptul creditorului la rezoluțiune în condițile în care nu solicită executarea silită a obligațiilor contractuale. Constatându-se caracterul grav al neexecutării obligației ce îi revine, instanța de apel a considerat corect că, în temeiul prevederilor art. 1550 C. civ., sunt întrunite cerințele legale ale rezoluțiunii judiciare. Înalta Curte va înlătura ca nefondată critica privind acordarea de către instanța de apel a mai mult decât s-a solicitat, întrucât nu ar fi existat un petit distinct privind repunerea părților în situația anterioară, situație în care nu se putea dispune restituirea sumei de 496.000 RON achitate de intimat recurentei. Similar nulității sau anulării actului juridic, rezoluțiunea contractului, are ca efect determinant desființarea retroactivă a convenției și restituirea reciprocă a prestațiilor executate în baza convenției desființate. Așadar, nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate în privința soluției instanței cu privire la repunerea părților în situația anterioară, deoarece potrivit art. 1554 alin. (1) din C. civ., contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite, normă legală corect aplicată de instanța de apel care a fost învestită cu o cerere explicită a reclamantului cu acest obiect. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2639 din data de 6 octombrie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.