ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția I civilă la 6 februarie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L., rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare -cumpărare încheiată la data de 6 februarie 2014 și obligarea pârâtei la plata sumei de 496.000 RON achitată de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1669, art. 1549 și următ. C. civ.

Tribunalul Argeș, secția civilă, prin sentința nr. 94 din 14 martie 2018, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. L-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 2050 RON (onorariu avocat și onorariu de expert) reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2929 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței tribunalului. A înlăturat considerentele sentinței și le-a înlocuit cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței atacate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a formulat următoarele critici de nelegalitate.

- Instanța de apel nu a motivat hotărârea (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), întrucât nu analizează în niciun fel susținerile reclamantului referitoare la prezumția de bună-credință, la admisibilitatea probelor contra unui înscris, la prezumția instituită de art. 55 din Legea nr. 31/1990, conform căreia administratorul angajează societatea prin semnătura sa.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) referitoare la interpretarea contractului - art. 1268 alin. (3) C. civ. - precum și a normelor referitoare la identificarea bunului ce urmează a fi supus vânzării (art. 1657, art. 1658, art. 1671, art. 1742 și art. 1743 C. civ.), consimțământul și prețul contractului.

Astfel, potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ., contractul se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, or, prin interpretarea dată de instanță, rezultă că cele consemnate de părți în factură nu produc niciun fel de efecte juridice.

De asemenea, faptul că nu ar exista identitate între imobilele menționate în factură (respectiv, clădire D+P+2 și teren în suprafață de 550 mp) cu cele înscrise în extrasul de carte funciară emis pe numele S.C. B. S.R.L. (construcție D+P+1+M și teren în suprafață de 531 mp) nu poate conduce la concluzia inexistenței contractului. Aceasta întrucât, pe de o parte, diferențele în ce privește clădirea sunt nesemnificative - are aceeași suprafață construită, de 440 mp și același număr de niveluri (4), iar pe de altă parte, menționarea unei suprafețe de teren mai mari decât cea deținută în realitate de promitentul-vânzător (de 550 mp, în loc de 531 mp) nu este de natură să infirme consimțământul vânzătorului, ci are doar consecința adaptării prețului vânzării, așa cum rezultă din art. 1743 C. civ.

În plus, societatea-intimată nu mai deține alte imobile în proprietate decât cele care fac obiectul prezentului litigiu.

În ce privește prețul, în opinia eronată a instanței de apel, acesta n-ar fi fost plătit, ceea ce oricum nu poate avea consecințe pe planul inexistenței promisiunii de vânzare-cumpărare, ci doar referitor la executarea acesteia.

- Instanța de apel a făcut și aplicarea greșită a art. 4 din H.G. nr. 2185/2004, atunci când a constatat că suma respectivă, reprezentând preț convenit de părți, nu ar fi putut fi achitată în numerar întrucât s-ar fi opus dispoziția menționată, deși aceasta avea incidență doar în raporturile dintre persoane juridice.

- Decizia atacată a aplicat greșit dispozițiile art. 268 alin. (1) și art. 273 C. proc. civ. referitoare la existența unei înscris, precum și prevederile art. 329 rap. la art. 309 alin. (5) C. proc. civ. vizând posibilitatea de folosire a prezumțiilor ca mijloace de probă.

Astfel, instanța a înlăturat puterea probatorie a înscrisului semnat de societatea pârâtă prin administrator și, contrar normelor legale, a solicitat reclamantului să facă dovada celor conținute în înscrisul respectiv.

Or, potrivit art. 268 alin. (1) coroborat cu art. 273 C. proc. civ., semnătura unui înscris face dovada deplină, până la proba contrară, despre existența, consimțământului părții care l-a semnat cu privire la manifestarea de voință a acesteia.

În speță, consimțământul persoanei juridice a fost exprimat prin organele sale reprezentative, respectiv administratorul său, C., care nu a tăgăduit niciodată semnătura de pe înscris.

Concluziile în sens contrar ale instanței de apel se bazează pe prezumții simple în sensul că reclamantul n-ar fi avut capacitatea financiară de a plăti suma înscrisă în chitanță, prezumții ce nu îi erau permise, având în vedere dispozițiile art. 329 C. proc. civ., art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

- Au fost nesocotite, de asemenea, prevederile art. 14 C. civ. referitoare la prezumția de bună-credință, ale art. 44 alin. (8) din Constituție privind caracterul licit al averii care se prezumă, atunci când s-a concluzionat că reclamantul nu ar fi avut posibilități financiare să achite prețul promisiunii, deși a produs dovezi în acest sens, nefiind necesar ca toate sumele de bani pentru realizarea tranzacției să provină din patrimoniul acestuia, parte din ele fiindu-i date, conform extrasului de cont depus, de tatăl reclamantului.

- Instanța de apel nu a ținut seama nici de dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990 referitoare la exprimarea consimțământului persoanei juridice, care instituie prezumția că organele acesteia angajează, prin semnătura lor, însăși persoana juridică, indiferent de comportamentul ulterior al acestora (neînregistrarea ulterioară în contabilitate a unor acte).

Semnarea actelor de către reprezentantul societății cu depășirea atribuțiilor acestuia nu-i este opozabilă terțului.

De asemenea, potrivit art. 280 alin. (2) C. proc. civ., registrele profesioniștilor fac dovada contra celor care le-au ținut, iar activitatea internă a societății n-are nicio legătură cu relațiile dintre societate și terți.

Prin întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L. s-a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, s-a susținut faptul că acesta a fost declarat contrar prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor.

Intimata - pârâtă a solicitat a se observa că niciunul dintre motive nu se regăsește la art. 488 C. proc. civ., precum și faptul că recurentul a procedat în linii mari la reluarea și reproducerea apărărilor invocate prin motivele și întâmpinarea depuse în apel.

În continuare, intimata - pârâtă a solicitat respingerea, ca nefondate, a motivelor de recurs, solicitând a se observa că până în calea de atac a recursului, recurentul nu a pretins că ar fi existat un contract între părțile litigante ci o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

A solicitat, de asemenea, a se constata că invocarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. este pur formală, întrucât nu s-au dezvoltat critici concrete ci, în esență, s-a susținut o interpretare greșită a înscrisurilor de la dosarul cauzei.

Recurentul - reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, constatându-se posibilitatea încadrării criticilor în motive de nelegalitate, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 aprilie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 27 mai 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea recurentului-reclamant conform căreia instanța de apel n-ar fi motivat "în niciun fel" hotărârea, ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În realitate, decizia conține considerentele adoptării soluției, dar pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, în analiza celorlalte critici de nelegalitate formulate, ele sunt eronate, bazându-se pe o interpretare și aplicare greșită atât a normelor de drept procedural indicate în memoriul de recurs (ceea ce face aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), cât și a normelor de drept material (cu incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

- Astfel, menținând soluția de primă instanță, de respingere a acțiunii în rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, instanța de apel a înlăturat constatările tribunalului referitoare la existența promisiunii de vânzare-cumpărare (impedimentul în pronunțarea rezoluțiunii reprezentându-l, potrivit primei instanțe, doar faptul că părțile n-au prevăzut termenul până la care să perfecteze actele la notar, termen în absența căruia nu se putea aprecia asupra unei neexecutări grave a obligației), apreciind că, în realitate, o astfel de convenție n-ar fi avut lor în relația dintre părți.

Această concluzie a instanței de apel se bazează pe o aplicare total eronată a normelor procedurale referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor, a prezumțiilor, precum și a forței probante a registrelor întocmite de profesioniști.

Astfel, instanța de apel neagă, cu încălcarea dispozițiilor art. 272, 273 C. proc. civ. valoarea probatorie a facturii fiscale emise de societatea-intimată (seria x nr. x/6.02.2014) referitoare la terenul în suprafață de 550 mp și clădirea D+P+2 de 440 mp, cu mențiunea intrării cumpărătorului "în posesia terenului, clădirii și bunurilor din interiorul clădirii la 1.06.2014", precum și valoarea probantă a chitanței nr. x/6.02.2014, care consemnează - sub semnătură și ștampila societății - plata sumei de 496.000 RON. A reținut instanța de apel că "pârâta contestă că și-ar fi dat acordul pentru încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu privire la cele două imobile menționate în extrasul de carte funciară, chiar dacă nu a utilizat procedura înscrierii în fals cu privire la semnarea și ștampilarea actelor".

Or, potrivit art. 273 C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată face dovada între părți până la proba contrară, iar potrivit art. 268 C. proc. civ., semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.

De asemenea, conform art. 301 C. proc. civ., partea căreia i se opune un înscris sub semnătură privată este datoare fie să recunoască fie să conteste scrierea ori semnătura, până la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii.

Față de aceste dispoziții procedurale și față de statuările ulterioare ale aceleiași instanțe de apel care, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a societății-intimate, reține că înscrisurile, constând în factura fiscală și chitanța datate la 6.02.2014, poartă semnătura și ștampila societății pârâte, concluzia instanței este una contradictorie și nelegală, ignorând forța probantă a unui înscris sub semnătură privată în ce privește realitatea raporturilor juridice dintre părți, prezumată ca atare până la proba contrară, în absența contestării de către partea căreia i se opune.

În acest context, susținerea din recurs a intimatei, conform căreia semnătura de pe chitanță și factură nu ar aparține administratorului societății este lipsită de temei, având în vedere că pârâta nu a exercitat calea de atac împotriva considerentelor deciziei (astfel cum a procedat când a declarat apel împotriva considerentelor sentinței, nemulțumită de dezlegările date, chiar în condițiile respingerii acțiunii, cu privire la existența convenției părților) care justifică legitimarea procesuală pasivă prin aceea că înscrisurile sub semnătură privată - factura și chitanța - poartă semnătura și ștampila societății.

Totodată, susținerea potrivit căreia societatea nu ar fi fost angajată prin semnătura administratorului (existând la acea dată doi administratori) vine în contradicție cu dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, care instituie prezumția în sensul că organele persoanei juridice angajează, prin semnătura lor, însăși persoana juridică, chiar dacă actele acestora depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care se dovedește că terții au cunoscut ori, după împrejurări, ar fi trebuit să cunoască depășirea acestuia sau când actele astfel încheiate au depășit limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Or, în speță, nu s-a pus problema și nu s-a tins la răsturnarea prezumției legale menționate anterior, care ar fi presupus un anume comportament calificat al terțului (reclamantul), față de dispoziția legală conform căreia publicarea actului constitutiv nu poate constitui, în sine, o dovadă a cunoașterii depășirii limitelor mandatului administratorului (art. 55 alin. (1), precum și faptul că, existența unor clauze ale actului constitutiv sau hotărâri ale organelor statutare ale societății care să limiteze puterile conferite de lege acestor organe sunt oricum inopozabile terrților (art. 55 alin. (2).

- Tot sub regim probator, instanța de apel trage consecințe eronate din faptul neînregistrării, în registrele contabile ale societății, a sumei de 496.000 RON menționate ca preț al vânzării.

Separat de împrejurarea că un astfel de aspect - legat de plata prețului - n-ar fi avut relevanță din punct de vedere al existenței unei promisiuni de vânzare-cumpărare (ci doar pe planul executării efectelor acesteia), modalitatea în care societatea a înregistrat sau nu suma de bani în actele sale contabile se repercutează asupra activității proprii, iar registrele unui astfel de profesionist fac dovada contra celor care le țin, iar nu contra terților.

În acest sens, dispozițiile art. 280 C. proc. civ., statuând asupra valorii probatorii a registrelor profesioniștilor stabilesc că ele pot face "deplină dovadă în justiție pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională" (alin. (1) și că aceste registre "chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac dovada contrară celor care le-au ținut" (alin. (2).

Astfel fiind, concluzia instanței de apel, în sensul lipsei dovezilor achitării "fără dubiu" a sumei de 496.000 RON, dedusă din neînregistrarea acesteia în actele contabile ale societății este eronată întrucât pe de o parte, nu s-a contestat semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată opus pârâtei și pe de altă parte, registrele societății și modalitatea în care sunt ele ținute fac dovada contra celor care le țin, iar nu contra terților, așa cum prevăd dispozițiile legale menționate anterior.

- De asemenea, în mod nelegal, în contra conținutului unui înscris sub semnătură privată care consemnează faptul că s-a primit suma de 496.000 RON, instanța de apel apreciază că o astfel de sumă nu putea fi plătită deoarece art. 4 din H.G. nr. 2185/2004 nu permitea efectuarea unor asemenea plăți în numerar către persoane juridice, peste limita unui plafon zilnic maxim de 10.000 RON și totodată, reclamantul nici nu ar fi dispus de o sumă considerabilă de bani pentru a face plata.

Separat de aspectul menționat deja, al ignorării valorii probatorii a unui înscris sub semnătură privată necontestat, despre care instanța de apel însăși reține că poartă semnătura și ștampila societății, aceasta își fundamentează soluția, o dată în plus, pe constatări și aprecieri nelegale.

Astfel, în ce privește art. 4 din H.G. nr. 2185/2004, care n-ar fi permis efectuarea unei astfel de plăți, deoarece cuantumul sumei depășea plafonul maxim zilnic admis de 10.000 RON, instanța de apel ignoră faptul că actul normativ menționat, referitor la întărirea disciplinei financiar - valutare, viza operațiunile de încasări și plăți între persoanele juridice, pentru care s-a prevăzut un plafon maxim de plăți într-o singură zi, iar nu operațiunile de plăți făcute de persoanele fizice către cele juridice.

Referitor la aprecierile asupra lipsei posibilităților financiare ale reclamantului, instanța de apel procedează, de asemenea, în mod nelegal, impunându-i reclamantului o sarcină a probațiunii care nu-i incumba, în contextul în care acesta demonstrase, prin înscrisul depus și necontestat de pârâtă, că a efectuat plata.

Ca atare, acestuia nu i se putea pretinde să facă dovada resurselor financiare, pentru a se concluziona apoi, cum procedează instanța de apel, că din vânzarea unui imobil de către tatăl reclamantului, din extrasele de cont ale reclamantului, precum și ale tatălui acestuia nu ar rezulta că ar fi dispus de suma respectivă.

Prevalându-se de un înscris sub semnătură privată necontestat de partea căreia i se opunea, reclamantului nu-i revenea o altă sarcină a probațiunii, statuarea în sens contrar a instanței de apel nesocotind, cum s-a menționat, dispozițiile procedurale legate de valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată.

Separat de inversarea sarcinii probațiunii, instanța de apel procedează, prevalându-se de prezumții judiciare pentru a combate conținutul înscrisului, la încălcarea dispozițiilor art. 329 coroborat cu cele ale art. 309 alin. (5) C. proc. civ., întrucât astfel de prezumții nu pot fi primite decât în cazurile în care legea admite dovada cu martori, iar proba testimonială nu este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris.

Toate aceste nereguli procedurale legate de aplicarea greșită, denaturată sau prin ignorarea normelor care stabilesc valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată, a prezumțiilor, a sarcinii probațiunii, astfel cum s-a arătat anterior, atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Se constată, totodată, că prin soluția pronunțată, justificând inexistența unei promisiuni de vânzare-cumpărare, instanța de apel face aprecieri și asupra obiectului prestației promitentului-vânzător, arătând că o insuficientă descriere a imobilelor în cuprinsul facturii, ar avea drept consecință lipsa unor date esențiale cu privire la caracteristicile acestora, existând totodată, inadvertențe între mențiunile din C.F. și cele din factură.

Or, indicarea imobilelor prin menționarea suprafeței terenului, respectiv a clădirii, cu numărul de nivele și suprafața construită nu ridică probleme de determinare a obiectului obligației promitentului-vânzător, mai ales că intimata-pârâtă nu a pretins că ar mai deține și alte imobile pentru a exista vreun risc de confuzie cu privire la cele asupra cărora poartă prestația sa.

În privința inadvertențelor care apar asupra suprafeței de teren (550 mp menționată în factură, respectiv 530 mp în C.F.) și asupra clădirii care, deși cu aceeași suprafață construită, de 440 mp și cu același număr de nivele, este descrisă diferit (D+P+2 în factură, respectiv D+P+1+M în C.F.) nici acestea nu îndreptățesc concluzia inexistenței convenției părților, iar aprecierea în sens contrar a instanței de apel este nelegală.

Aceasta întrucât legiuitorul reglementează remedii pentru astfel de ipoteze, în care înțelegerea părților a purtat asupra altei întinderi a suprafeței decât cea reală, prin posibilitatea ajustării prețului (conform art. 1743 C. civ.).

Așadar, deși convenția încheiată de părți prezenta toate elementele pentru a fi considerată o promisiune de vânzare-cumpărare în sensul art. 1669 C. civ., instanța de apel a negat existența acestei operațiuni juridice, printr-o interpretare dată cu încălcarea art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că a negat producerea oricărui efect juridic înțelegerii părților (și implicit, a principiului ce se degajă din această regulă de interpretare, conform căruia "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat").

În consecință, decizia atacată este nelegală și din punct de vedere al nesocotirii normelor de drept material indicate, ceea ce atrage și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, recursul va fi admis și văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății, se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin prezenta decizie, atât în privința normelor care guvernează regimul probator al înscrisurilor sub semnătură privată, al prezumțiilor, registrelor profesioniștilor și sarcina probațiunii, cât și în privința regulilor de interpretare a convențiilor, atât a celor generale, statuate la nivel de principiu, cât și a celor particulare, din materia vânzării imobiliare, respectiv, a promisiunii de vânzare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2929 din 20 iunie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.