ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2771/2024

Ședința publică din data de 3 decembrie 2024

În deliberare asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 august 2017 pe rolul Tribunalului Argeș, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.: să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune exclusivă nr. 3/28.05.2014 încheiat între părți; să fie obligată pârâta la plata sumei de 120.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a operelor al căror autor este și a interpretărilor sale; în subsidiar, rezilierea contractului și obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 13 din 16 ianuarie 2018, Tribunalul Argeș a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub același număr la data de 06.02.2018.

Prin sentința civilă nr. 6384 din 29 octombrie 2019, Judecătoria Pitești a admis în parte acțiunea și a dispus rezilierea contractului de cesiune nr. x încheiat între părți la data de 28.05.2014.

A respins capetele de cerere privind pretențiile bănești anterioare datei de 07.08.2014, ca fiind prescrise.

A respins în rest celelalte solicitări, ca neîntemeiate.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

A luat act de susținerea reclamantului în sensul că înțelege să solicite plata onorariului de avocat pe cale separată.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 650 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 3090 din 06 iulie 2021, Tribunalul Argeș a admis apelurile formulate de pârâta B. S.R.L. și de către reclamantul A., a anulat sentința și a reținut cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș, secția Civilă, în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 592/03.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis în parte cererea precizată și a dispus rezilierea contractului de cesiune nr. x/28.05.2014, a respins în rest cererea și a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantul A. a sumei de 6.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 189/A-C din 02 mai 2022, Curtea de Apel Pitești a admis apelul principal formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 592 din 3 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă în dosarul nr. x/2017, a anulat în parte, sentința apelată și a trimis cauza la rejudecare, la același tribunal, în ce privește capătul de cerere privind rezilierea contractului de cesiune.

A respins ca nefondat apelul incident formulat împotriva aceleiași sentințe de reclamantul A..

Prin sentința nr. 464 din 26 septembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Argeș a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 14/A-COM din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 464 din 26 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă în dosarul nr. x/2017.

A schimbat sentința, în sensul că a admis cererea și a dispus rezilierea contractului de cesiune exclusivă nr. 3/28.05.2014.

A obligat intimata B. S.R.L. la plata sumei de 6.150 RON cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Prin decizia nr. 942 din 09 aprilie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 14/A-COM din 12 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

A obligat recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 7.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin contestația în anulare formulată, contestatoarea S.C. B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 și următoarele C. proc. civ., admiterea contestației în anulare împotriva deciziei nr. 942 din 9 aprilie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, pe care o consideră nelegală.

Contestatoarea a susținut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, instanța confundând elementele esențiale ale judecății, motiv prevăzut expres de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Astfel, contestatoarea a arătat că prima gravă confuzie pe care a făcut-o instanța de recurs privește excepția autorității de lucru judecat.

Astfel, contestatoarea a invocat incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat cu privire la dreptul recurentei la exploatarea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor și conexe asupra pieselor muzicale prevăzute în contractul de cesiune exclusivă nr. 3 din 28.05.2014, drept asupra căruia s-a pronunțat deja instanța de judecată prin sentința civilă nr. 3719/29.11.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă.

De asemenea, contestatoarea a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestei excepții absolute, încălcând astfel principiul siguranței și stabilității raporturilor juridice reglementat de art. 431 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată de Tribunalul Constanța dobândise deja autoritate de lucru judecat cu privire la dreptul contestatoarei de a exploata cele 13 piese muzicale cesionate de către intimatul A..

Totodată, a arătat că instanța de recurs a făcut o gravă eroare atunci când apreciază că nu este îndeplinită tripla identitate cerută de lege pentru incidența principiului autorității de lucru judecat, confundând în mod evident elementele raportului juridic dedus judecății. Or, din analiza deciziei atacate, rezultă fără dubiu că sunt întrunite condițiile triplei identități prevăzute imperativ de art. 431 C. proc. civ., respectiv identitatea de obiect, de cauză și de părți.

Contestatoarea a mai invocat și omisiunea cercetării unui motiv de casare, temei prevăzut expres de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. și a susținut că instanța de recurs, în graba de a pronunța o hotărâre printr-o interpretare proprie și eronată, nu a stabilit în mod clar cadrul procesual, omițând să pună în vedere reclamantului să facă dovada calității procesuale active, în sensul că este titular al drepturilor patrimoniale de autor și al drepturilor conexe dreptului de autor asupra operelor muzicale menționate în anexa la contract.

În această privință, contestatoarea a arătat că, potrivit legii, o operă aptă să facă obiectul dreptului de autor trebuie să îndeplinească o singură cerință esențială, respectiv aceea de a constitui o creație intelectuală originală.

În acest context, contestatoarea a susținut că reclamantul intimat A. nu este autorul operelor muzicale indicate în lista anexată contractului de cesiune exclusivă nr. 3/2014, având în vedere că, din documentele depuse la dosar (spre exemplu, Tabelul Anexă nr. 2), rezultă că, pentru o parte dintre piesele muzicale cesionate, textier este numitul C..

Astfel, contestatoarea a învederat că instanța de recurs a interpretat discreționar dispozițiile legale incidente, ceea ce a condus în mod evident la nepronunțarea pe fondul cauzei și la omiterea cercetării unui motiv esențial de recurs. Mai exact, instanța de recurs a ignorat incidența în cauză a prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, dispoziție specială care interzice rezilierea contractului de cesiune a drepturilor de autor atunci când motivele utilizării defectuoase a operei se datorează culpei autorului însuși.

Contestatoarea a subliniat că, din actele dosarului, rezultă clar că intimatul- reclamant A., deși a cesionat dreptul de reproducere și comercializare a operelor către societatea S.C. B. S.R.L., nu și-a respectat obligațiile asumate contractual, prevalându-se de justificarea că "a avut reprezentarea că acționează ca autor al pieselor sale", fără să fie administrate probe relevante sub acest aspect.

De asemenea, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra incidenței dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și a interpretat greșit prevederile art. 41 alin. (1) și art. 43 din acest act normativ. Instanța de apel a considerat, fără temei, că dreptul autorului de a cere rezilierea contractului ar interveni automat, eludând astfel dispozițiile speciale privind remedierea unei eventuale deficiențe contractuale, reglementate de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Acest articol prevede că, în situația în care remunerația nu a fost stabilită contractual, autorul are posibilitatea să solicite instanțelor competente stabilirea acesteia, ținând cont de circumstanțele concrete ale cazului, destinația și durata exploatării operei, precum și de practicile uzuale.

În acest context, a arătat că instanța de apel a reținut greșit faptul că legiuitorul nu ar fi instituit o obligație prealabilă a autorului de a solicita stabilirea remunerației, contrar interpretării logico-raționale a normei juridice respective.

Or, dreptul autorului de a cere aplicarea sancțiunii rezilierii nu poate interveni automat, fără o analiză concretă și integrală a clauzelor contractuale și fără a ține seama de posibilitatea remedierii contractului prin stabilirea remunerării de către instanță.

În plus, a precizat că interpretarea greșită a dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996 este cu atât mai evidentă cu cât, din probele administrate în cauză, reiese indubitabil caracterul oneros al contractului, având în vedere plățile efectuate către reclamant de societatea cesionară în decursul unei perioade de peste 3 ani, ceea ce corespunde tocmai remunerației datorate cedentului pentru exploatarea operelor.

În concluzie, contestatoarea a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal și contrar probelor administrate că "obligația de plată din contract nefiind executată, reclamantul are dreptul să solicite rezilierea". În realitate, sumele primite deja de reclamant exprimă tocmai acordul părților asupra prețului contractului, motiv pentru care soluția instanței de recurs este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente și nesocotirea normelor imperative de drept material.

În drept, a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul A. a solicitat respingerea contestației în anulare formulate de S.C. B. S.R.L. ca prematură și, în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul a subliniat că decizia contestată nu fusese încă redactată și nici comunicată la momentul formulării contestației în anulare, ceea ce determină prematuritatea cererii, fiind imposibilă verificarea temeiniciei motivelor invocate, atâta timp cât acestea nu pot fi comparate cu conținutul hotărârii contestate.

În ceea ce privește prematuritatea motivelor invocate, intimatul a arătat că, indiferent dacă motivele invocate se încadrează efectiv între cele enumerate de art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., sau dacă contestatoarea doar declară incidența acestor norme legale, instanța nu poate verifica existența motivelor reale de anulare înainte de comunicarea hotărârii atacate.

În cauza de față, obiectul contestației în anulare - decizia nr. 942/09.04.2024, pronunțată de Înalta Curte - nu a fost comunicată părților și nu era redactată nici la data formulării contestației (10.05.2024), nici la data întâmpinării (11.06.2024). Existența presupusei erori materiale invocate de contestatoare este neconfirmată, neputându-se aprecia dacă motivele invocate sunt confirmate de conținutul hotărârii contestate.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., "contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă". Intimatul a apreciat că depunerea contestației înainte de comunicarea hotărârii nu reprezintă doar o formalitate legală, ci un termen suspensiv, mai ales în condițiile în care se invocă neregularități ale motivării hotărârii contestate.

Nerespectarea acestui termen și formularea căii extraordinare de atac anterior comunicării hotărârii contestate face ca susținerile privind contestației în anulare să nu poată fi analizate.

Pe fond, intimatul a susținut caracterul nefondat al contestației în anulare, arătând că, în lipsa redactării deciziei contestate, criticile aduse sunt pur teoretice și nu pot fi verificate în raport cu situația reală dedusă judecății. S-a arătat că motivul privind "eroarea materială" (confuzia instanței de recurs cu privire la excepția autorității de lucru judecat) este doar o impresie deformată a contestatoarei, fără susținere factuală sau legală.

Intimatul a subliniat că, potrivit jurisprudenței și art. 503 alin. (2) C. proc. civ., eroarea materială vizează greșeli evidente, involuntare, rezultate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale esențiale, cu caracter procedural, dar nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor ori a interpretării legale date de instanța de recurs.

A invocat că, în mod constant, s-a statuat că această cale extraordinară nu poate fi folosită pentru remedierea unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții de drept material sau procedural .

Intimatul a arătat că, sub aparența unei "erori materiale", contestatoarea critică în fapt raționamentul instanței de recurs, fiind nemulțumită de modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, fără a arăta însă vreo greșeală materială efectivă.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, intimatul a arătat că aceasta presupune analiza identității de părți, obiect și cauză între dosarul nr. x/2021 (finalizat prin sentința civilă nr. 3719/2022) și prezenta cauză.

Or, obiectul cauzei înregistrate sub nr. x/2017 l-a constituit rezilierea contractului de cesiune exclusivă nr. 3/2014, având ca fundament neplata prețului cesiunii, aspect diferit de obiectul și cauza din dosarul anterior.

În consecință, nu este îndeplinită tripla identitate prevăzută de art. 431 din C. proc. civ., iar verificarea raționamentului instanței de recurs pe această cale este inadmisibilă.

Intimatul a mai susținut că, în ceea ce privește motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a prezentat doar un ansamblu de pseudo-argumente, fără legătură cu sensul dispozițiilor legale.

În final, intimatul a arătat că, având în vedere toate considerentele expuse, a solicitat respingerea contestației în anulare formulate de B. S.R.L. ca nefondată și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată .

În drept, au fost invocate art. 431, art. 503 și următoarele C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând contestația în anulare formulată de B. S.R.L., prin prisma motivelor invocate, a deciziei contestate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, care poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuție probleme de fond ori săvârșirea unor greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Titularul căii de atac și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, din C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menționată vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei. Pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive.

Astfel, contestația nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs.

În cadrul contestației în anulare, contestatoarea a susținut existența unei erori materiale, apreciind că instanța de recurs ar fi confundat elementele raportului juridic și nu s-ar fi pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat privind drepturile patrimoniale de autor și conexe cu privire la piesele muzicale prevăzute în contractul de cesiune exclusivă nr. 3 din 28 mai 2014. S-a arătat că decizia nr. 3719 din 29 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021 ar fi dobândit autoritate de lucru judecat asupra dreptului contestatoarei de a exploata cele 13 piese muzicale, iar Înalta Curte ar fi interpretat greșit condițiile triplei identități prevăzute de art. 431 C. proc. civ.

Analizând argumentele contestatoarei vizând aceste pretinse greșeli materiale, Înalta Curte constată că aceasta invocă, în realitate, pretinse greșeli de judecată, vizând modul în care instanța de recurs a făcut aprecieri asupra motivării cu privire la autoritatea de lucru judecat, raportat la susținerile părților și la aspectele de fapt rezultând din probele administrate în cauză.

Prin decizia contestată s-a reținut următoarele:

"Din această perspectivă, în primul ciclu procesual s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că sancțiunea specială a rezilierii, instituită de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, are prioritate față de dreptul comun al nulității actului juridic, reclamantul neavând opțiune între nulitate (sancțiunea de drept comun) și reziliere (sancțiunea edictată în mod specific pentru materia dreptului de autor). Din această perspectivă, este vădit nefondată și susținerea potrivit căreia instanța a soluționat în mod greșit o acțiune în reziliere întemeiată pe motive de nulitate".

Cu privire la susținerea contestatoarei privind incidența autorității de lucru judecat, Înalta Curte a reținut că această apărare a fost invocată ulterior împlinirii termenului pentru motivarea recursului, fiind raportată la sentința civilă nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanța, definitivă prin neapelare.

Deși contestatoarea a calificat această apărare drept "excepție", natura sa juridică este, în realitate, aceea a unui motiv de recurs, în sensul art. 152 C. proc. civ., întrucât tinde la demonstrarea netemeiniciei cererii de chemare în judecată, nu privește strict cadrul procedural al judecății în etapa recursului.

Potrivit art. 489 alin. (1) și (3) C. proc. civ., numai instanța poate invoca motive de recurs de ordine publică după expirarea termenului de recurs, nu și părțile, care sunt decăzute din dreptul de a invoca noi motive peste termen. Această limitare procedurală reflectă exigența rigurozității în promovarea căilor de atac extraordinare și asigură stabilitatea raporturilor juridice.

Cu toate acestea, pentru o analiză completă, instanța a examinat, în fond, incidența autorității de lucru judecat, raportat la dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permit invocarea posibilei contrarietăți între hotărâri, inclusiv sub aspectul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Astfel, deși prin sentința civilă nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanța s-a statuat că cesiunea avută în vedere și în prezenta cauză este una totală, privind ansamblul drepturilor patrimoniale de autor, efectul acestei statuări constă exclusiv în înlăturarea unuia dintre motivele de reziliere reținut anterior - respectiv încălcarea limitelor cesiunii, prin comunicarea publică neautorizată a operelor reclamantului. Nu este însă înlăturat celălalt motiv reținut prin decizia atacată, respectiv lipsa remunerației convenite.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut prin decizia atacată că sentința Tribunalului Constanța nu conține vreo dezlegare asupra fondului raportului juridic litigios care să împiedice concluzia că rezilierea contractului de cesiune a fost dispusă în mod legal, raportat la dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și la situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele devolutive.

S-a consemnat că și în ipoteza în care s-ar reține, în raport cu hotărârea anterioară, că contestatoarei i-au fost cedate inclusiv prerogativele comunicării publice (prin D. sau alte mijloace similare), acest fapt nu împiedică constatarea legalității rezilierii contractului pentru lipsa remunerației convenite. Prerogativele cedate s-au întors astfel în patrimoniul titularului inițial, ca efect al rezilierii, fără a fi afectat temeiul legal al acestei măsuri.

Față de cele precizate, Înalta Curte reține că, toate aceste critici, deși sunt prezentate de către contestatoare drept erori materiale ale instanței de recurs, reprezintă, în fapt, nemulțumiri ale acesteia cu privire la soluția adoptată în cauză și la argumentele dezvoltate de instanța de recurs, prin care partea încearcă să repună în discuție raționamentul logico-juridic efectuat.

Pe calea extraordinară a contestației în anulare nu se mai poate pune în discuție modul în care a raționat instanța de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere întrucât s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice.

Astfel, întrucât contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a pune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererilor de recurs, care nu se încadrează în noțiunea de greșeală materială, în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

De aceea, în speță, nu ne aflăm în fața unei astfel de erori materiale. Din motivarea deciziei nr. 942/2024 reiese că Înalta Curte a analizat explicit excepția autorității de lucru judecat și a constatat că nu există identitate deplină de părți, obiect și cauză între dosarul de față (care vizează rezilierea contractului de cesiune pentru lipsa remunerației) și dosarul Tribunalului Constanța (care a privit utilizarea anumitor opere și încălcarea unor drepturi de autor asupra unui grup restrâns de piese).

Cu privire la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării unui motiv de recurs, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu ar fi analizat calitatea procesuală activă a reclamantului, tipul cesiunii, incidența art. 47 alin. (2) și art. 43 din Legea nr. 8/1996 și nu ar fi stabilit corect cadrul procesual.

Înalta Curte constată că aceste aspecte au fost examinate pe larg în considerentele deciziei contestate, instanța statuând "Totodată, în ceea ce privește omisiunea instanței devolutive de apel de a stabili situația de fapt, în sensul de a-i pune în vedere intimatului-reclamant să facă dovada calității procesuale active, dovedind calitatea sa de titular al drepturilor patrimoniale de autor și a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor, pentru operele menționate în anexa contractului intervenit între părți, se constată în primul rând că aceasta constituie o veritabilă critică de netemeinicie, nepermisă în recurs. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea deciziei recurate se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind permise critici referitoare la maniera în care instanța devolutivă a interpretat probele administrate și a stabilit situația de fapt relevantă".

Prin decizia nr. 942 din 9 aprilie 2024, Înalta Curte a reținut că, prin chiar încheierea contractului de cesiune, reclamantul este recunoscut de pârâtă ca titular al drepturilor patrimoniale, iar existența înregistrării operelor la ORDA și mențiunea privind cesiunea drepturilor au fost reținute ca relevante.

De asemenea, a examinat interpretarea contractului și a arătat că, deși obiectul indică cesiunea exclusivă, efectiv au fost cedate doar prerogativele reproducerii și distribuirii, nu și cele privind comunicarea publică. Însă, s-a arătat că oricum, motivul de reziliere reținut (lipsa prețului/remunerației) vizează ansamblul contractului și nu doar o clauză punctuală.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 47 alin. (2) și art. 43 din Legea nr. 8/1996 s-a arătat că, potrivit art. 41 alin. (1), lipsa remunerării stipulate conferă autorului dreptul de a solicita rezilierea contractului, fără obligația prealabilă de a solicita stabilirea judiciară a remunerației. Alegerea remediului aparține cedentului, nefiind impusă condiționarea de vreo etapă anterioară.

Nu există, deci, nicio omisiune reală de cercetare a motivelor de recurs, toate aspectele fiind examinate în decizia contestată, inclusiv cu explicarea opțiunii instanței privind raționamentul de respingere a recursului, astfel că nu este întrunită condiția art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Celelalte chestiuni evocate în cuprinsul contestației nu sprijină vreunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru formularea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, ele privind exclusiv aspecte de temeinicie, analizare a raportului juridic litigios și evaluare a probelor administrate în cauză, astfel încât ele nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 942 din 9 aprilie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul A., ca neîntemeiată.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea B. S.R.L va fi obligată la plata sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 942 din 9 aprilie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul A..

Obligă contestatoarea B. S.R.L. la plata sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2024.