ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș, în data de 20 februarie 2019, sub nr. dosar x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 246.948 euro, reprezentând daună penală contractuală pentru ultimii trei ani anteriori depunerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ. Prin sentința nr. 1247/2019, Judecătoria Curtea de Argeș a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Argeș.

Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș Prin sentința nr. 321 din 29 septembrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între anul 2005 și 20 februarie 2016; a respins cererea având ca obiect aceste pretenții, ca fiind prescrisă; a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a luat act că pârâta a învederat că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia nr. 2524 din 02 iunie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva sentinței nr. 321 din 29 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 27 din 19 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2524 din 2 iunie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În motivarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a precizat că instanța de recurs nu a luat în considerare răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul A. și nici nu a examinat probele noi (stick cu înregistrări video) trimise pentru sedința din data de 19 ianuarie 2022, care dovedeau cele susținute de recurent. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând contestația în anulare în raport de criticile formulate și de prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conținut: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs". Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului. Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate. În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc. civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător. Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Ca atare, motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință afectarea siguranței circuitului civil. Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă. În speță, contestatorul a înțeles să invoce motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Înalta Curte reține că eroarea materială la care se referă motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. privește aspecte formale ale judecății, respectiv statuări făcute de instanță cu privire la aspecte procedurale ținând de judecata desfășurată chiar în fața instanței de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecată relativă la temeinicia cererii de recurs. Astfel, noțiunea "greșeală materială" vizează o greșeală de ordin procedural, săvârșită de instanța de recurs, care a avut ca și consecință pronunțarea unei soluții eronate ce a rezultat din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale cauzei. Se cuvine a fi observat că motivul de contestație în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudența și doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări își păstrează actualitatea. Or, în jurisprudență s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestației în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condițiile în care parte a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deși acesta era depus în termenul de exercitare), nu și pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor și argumentelor care fundamentau calea de atac soluționată prin decizia contestată. În speță, argumentele prin care și-a fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o pretinsă tranșare greșită a fondului raportului juridic litigios de către instanța de recurs, care, în opinia contestatorului, nu a luat în considerare probele noi, respectiv stick-ul care conținea înregistrări video, și nici răspunsul la întâmpinare, probe și argumente care, dacă erau examinate, erau apte să combată apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării, în sensul că spectacolul nu a existat în realitate, deși în spațiul media existau filmări din spectacole, colaje artistice televizate, interviuri, repetiții, cu intimata B.. Or, argumentele critice expuse de contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o pretinsă eroare de judecată imputată instanței de recurs, iar nu la o eroare materială săvârșită în mod involuntar prin adoptarea soluției asupra recursului. Astfel, contestatorul pretinzând ignorarea unor apărări pe care le-a dedus analizei instanței de recurs, tinde să determine exercitarea unui control judiciar asupra legalității deciziei atacate cu contestație în anulare, iar prin invocarea unui mijloc de dovadă pretins ignorat, care, de altfel, nu a fost apreciat, anterior închiderii dezbaterilor, de către instanța de recurs ca fiind admisibil, tinde la o reapreciere a probelor. În alți termeni, aceste argumente care vizează, în realitate, o reevaluare a fondului raportului juridic litigios dezlegat de instanța de recurs. Înalta Curte reține, așadar, că un atare demers nu se circumscrie sferei erorii materiale la care se referă dispoziția înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestator ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea (atacată) prin care recursul a fost analizat, și apreciat nefondat. În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Totodată, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă să nu mai fie rejudecată, decât pentru motive, "defecte", fundamentale, care nu se regăsesc în prezenta cauză (Cauzele Brumărescu, Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu). Deopotrivă, se impune a fi menționat că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ., și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin. Or, în speță, în argumentarea căii de atac extraordinare pe care a formulat-o, contestatorul nu a susținut că instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs, ci răspunsul pe care l-a formulat la întâmpinarea intimatei. Raportat la cele anterior prezentate, Înalta Curte a apreciat că susținerile contestatorului reflectă, în realitate, nemulțumirea acestuia față de modul în care instanța a motivat soluția dată recursului, ipoteză în care, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs". Ca atare, nu s-a justificat o recalificare a temeiului de drept invocat de contestator în susținerea contestației în anulare, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că argumentele critice susținute de contestator în cadrul prezentei căi de atac nu relevă existența unei erori materiale intervenite cu prilejul judecății realizate, de instanța de recurs, prin decizia contestată, astfel încât contestația în anulare apare ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă ca atare. Având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea contestatorului A. la plata către intimata B. a sumei de 2200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reprezentând onorariu de avocat (2000 RON) și contravaloare transport (200 RON). Înalta Curte constată că se impune reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat la suma de 2000 RON, de la suma de 3000 RON solicitată, raportat la complexitatea dosarului, stadiul soluționării cauzei și activitatea desfășurată de avocat. Această apreciere a instanței nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat stabilit între părțile contractului de asistență juridică, ci este consecința evaluării cheltuielilor de judecată care trebuie să țină cont de proporția rezonabilă între suma achitată cu titlu de onorariu și munca prestată de avocat și complexitatea cauzei, criterii prevăzute expres de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.