ÎCCJ, decizie (scj.ro #222110)

Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș Prin sentința civilă nr.13 din 16.01.2018, Tribunalul Argeș a admis excepția necompetenței materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub același număr la data de 06.02.2018.

Decizia pronunțată de Judecătoria Pitești Prin sentința civilă nr. 6384 din 29.10.2019, Judecătoria Pitești a admis în parte acțiunea și a dispus rezilierea contractului de cesiune nr.3 încheiat între părți la data de 28.05.2014. A respins capetele de cerere privind pretențiile bănești anterioare datei de 07.08.2014, ca fiind prescrise. A respins în rest celelalte solicitări, ca neîntemeiate. A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru. A luat act de susținerea reclamantului în sensul că înțelege să solicite plata onorariului de avocat pe cale separată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 650 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârile pronunțate de Tribunalul Argeș Prin decizia nr. 3090 din 06.07.2021, Tribunalul Argeș a admis apelurile formulate de pârâta B. S.R.L. și de către reclamantul A., a anulat sentința și a reținut cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș - Secția civilă, în primă instanță. La termenul de judecată din data de 17.11.2021, în fața Tribunalului Argeș, în al doilea ciclu procesual, reclamantul a precizat acțiunea, arătând că renunță la capetele de cerere privind pretențiile financiare, astfel că cererea de chemare în judecată a vizat în principal constatarea nulității absolute a contractului de cesiune exclusivă nr.3/2014 încheiat între părți, iar în subsidiar, rezilierea contractului. Prin sentința civilă nr.592 din 03.12.2021, Tribunalul Argeș, Secția civilă a admis în parte cererea precizată și a dispus rezilierea contractului de cesiune nr.3/2014, a respins în rest cererea și a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantul A. a sumei de 6.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia nr.189/A-C din 02.05.2022, Curtea de Apel Pitești a admis apelul principal formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr.592 din 3.12.2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, Secția civilă, a anulat în parte, sentința apelată și a trimis cauza la rejudecare, la același tribunal, în ce privește capătul de cerere privind rezilierea contractului de cesiune. A fost respins ca nefondat apelul incident formulat împotriva aceleiași sentințe de reclamantul A.

Decizia pronunțată de Tribunalul Argeș, în rejudecare Prin sentința nr.464 din 26.09.2022, Tribunalul Argeș a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia nr.14/A-COM din 12.01.2023, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr.464/2022, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă. A schimbat sentința, în sensul că a admis cererea și a dispus rezilierea contractului de cesiune exclusivă nr.3/2014. A obligat intimata B. S.R.L. la plata sumei de 6.150 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant. 8 . Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr.14/A-COM/2023, de către Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta B. S.R.L. Prin recursul formulat, pârâta B. S.R.L. a solicitat casarea deciziei civile nr. 14/A-COM/2023 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Recurenta a indicat incidența motivelor de casare reglementate de art.488 alin.(1) pct.5 și pct.8 C.proc.civ. Subsecvent motivului de recurs reglementat de art.488 alin.(1) pct.5 Cod procedură de civilă, recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.237 alin.(1) și (2) C.proc.civ., întrucât nu a manifestat un rol activ și nu și-a îndeplinit obligația de cercetare a procesului. În continuare, se arată că instanța nu a stabilit în mod clar cadrul procesual, întrucât nu i-a pus reclamantului în vedere să facă dovada calității procesuale active, dovedind calitatea sa de titular al drepturilor patrimoniale de autor și a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor, pentru operele menționate în anexa contractului intervenit între părți. Tot astfel, instanța de apel nu a lămurit situația de fapt în cauză, nestabilind tipul cesiunii intervenite, în sensul că aceasta ar fi o cesiune exclusivă, o cesiune temporară sau una definitivă, o cesiune totală sau una parțială. În acest context, în virtutea art.497 C.proc.civ. se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În continuare, recurenta arată că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.47 alin.(2) din Legea nr.8/1996, potrivit cărora desființarea unui contract de cesiune a drepturilor de autor este prohibită dacă motivele care au condus la utilizarea defectuoasă a operei se datorează propriei culpe a autorului. Or instanța nu a administrat probe sub acest aspect, deși din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că reclamantul, deși a cedat societății recurente dreptul de reproducere și de comercializare a operelor sale, nu a respectat această obligație, arătând că a avut reprezentarea că acționează în calitate de autor al pieselor sale. De asemenea, prin memoriul de recurs se invocă încălcarea art.478 alin.(2) C.proc.civ., potrivit căruia părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate prin apel ori prin întâmpinare. Or, instanța s-a erijat în apărător al reclamantului, reținând în motivarea sa aspecte care nu au fost invocate de parte, respectiv că reclamantul a notificat societății recurente nulitatea contractului de cesiune exclusivă. De asemenea, se susține că instanța de apel nu a ținut cont de împrejurarea că motivele și argumentele expuse de reclamant în susținerea cererii sale de reziliere a contractului erau specifice constatării nulității absolute a contractului de cesiune și nu unei cereri de reziliere. Pentru toate aceste motive, recurenta arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și al celui de acces la justiție, respectiv cu încălcarea art.6 alin.(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.10 din Declarația universală a drepturilor omului și art.21 din Constituția României. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., recurenta arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art.41 și art.43 din Legea nr.8/1996, precum și cu privire la interpretarea greșită a modalității de executare a contractului, în forma comunicării publice a operei, cu referire la art.15 din același act normativ. Recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit natura contractului de cesiune, care este cu titlu oneros, iar nu cu titlu gratuit cum greșit a reținut, de vreme ce din materialul probator administrat rezultă că reclamantul a obținut beneficii certe, sume de bani din exploatarea operei prin contractul de cesiune. Or, instanța nu a calificat natura contractului, de tip oneros sau cu titlu gratuit, în contract nefiind prevăzută remunerația. În continuare, recurenta face trimitere la materialul probator de la dosar, arătând că reiese neîndoielnic natura de contract oneros, motiv pentru care nu s-ar putea dispune rezilierea contractului pentru lipsa remunerației. În mod greșit instanța de apel a reținut că dreptul autorului de a solicita aplicarea sancțiunii rezilierii contractului ar interveni automat, decizia fiind astfel pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.41 alin.(1) și art.43 din Legea nr.8/1996, eludându-se astfel dispozițiile legale cu privire la remediul prevăzut de art.43 alin.(2) din același act normativ, pentru salvgardarea contractului. Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, norma specială care stabilește dreptul autorului operei de a cere aplicarea sancțiunii rezilierii nu presupune intervenirea în mod automat a acestei sancțiuni, fără a se analiza în ansamblu termenii și clauzele contractului, pentru a releva voința reală a părților, precum și posibilitatea remedierii lipsei unui element esențial al contractului prin stabilirea de către organele judiciare a remunerației. Interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.43 din Legea nr.8/1996 este cu atât mai evidentă cu cât, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără echivoc natura oneroasă a contractului de cesiune ce face obiectul dosarului, soluția instanței de apel fiind contrară probatoriului administrat în cauză. În ce privește comunicarea operei prin canalul Youtube, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art.15 din Legea nr.8/1996, cu privire la ipoteza comunicării publice a operei neagreată de către autor. Art.15 alin.(1), art.151 lit. a) și b) și art.152 din Legea nr.8/1996, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu și comunicarea publică, inclusiv prin internet, reprezintă modalități diferite de utilizare a operelor. Or, din analiza contractului de cesiune rezultă neîndoielnic faptul că reclamantul, în calitate de titular al dreptului de autor, a cesionat recurentei drepturile sale patrimoniale, astfel cum sunt prevăzute de art.13 lit. f), g) și h) din Legea nr.8/1996, inclusiv cele de comunicare publică a operei, direct sau indirect, stabilind noțiunile de reproducere și difuzare a operei, prin orice mijloace și prin punerea la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată. Aceasta presupune, fără echivoc, multiplicarea înregistrărilor sub orice formă și distribuirea prin orice alt mod de transmitere, canalul Youtube nefiind exclus.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, să se constate intervenită sancțiunea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nemotivat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului. Ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, intimatul arată că memoriul de recurs exprimă simple nemulțumiri ale recurentei, conținând exclusiv critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. De asemenea, arată că recursul este exercitat atât în ce privește hotărârea pronunțată de instanța de apel, dar și de prima instanță, lucru care nu este permis. În acest context, invocând dispozițiile art.489 alin.(2) C.proc.civ., intimatul invocă excepția nulității recursului, arătând că recursul a fost întemeiat exclusiv în mod declarativ pe prevederile art.488 alin. (1) pct.5 și 8 C.proc.civ.. Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., intimatul arată că în fapt, deși se critică încălcarea unor norme de drept procesual subsumate dreptului la un proces echitabil, în realitate recurenta este nemulțumită de raționamentul instanței de apel și de modalitatea în care aceasta a analizat aspectele esențiale deduse judecății. Recurenta nu a precizat în ce mod au fost încălcate normele de procedură, dacă sancțiunea care ar interveni este nulitatea, iar în ipoteza unei nulități condiționate, care este vătămarea produsă. Împrejurarea că instanța de apel a menționat în cuprinsul hotărârii faptul că recurentul a notificat rezilierea contractului, reprezintă un răspuns față de susținerea contrarie a pârâtei în fața instanței de apel. În plus, acest aspect este unul de temeinicie și nu de legalitate. Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., intimata arată că deși se invocă o greșită aplicare a dispozițiilor art.15, art.41 și art.43 din Legea nr.8/1996, elaborarea acestui motiv de recurs dovedește că recurenta este nemulțumită în fapt de modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele și a statuat în ce privește natura contractului de cesiune, renumerația datorată / achitată reclamantului sau interpretarea clauzelor contractului de cesiune. Nici prin acest motiv de recurs nu se formulează veritabile critici împotriva raționamentului instanței de apel, întrucât nu se arată în ce mod aceasta a încălcat sau a aplicat eronat dispozițiile invocate, ci sunt reluate susținerile părții din fazele procesuale anterioare. Mai arată intimatul că instanța de apel a realizat o amplă analiză a dispozițiilor pretins încălcate ori greșit aplicate, arătând în cuprinsul hotărârii de ce sunt aplicabile dispozițiile art.41 și nu cele ale art.43 din Legea nr.8/1996. În ipoteza în care instanța ar aprecia totuși că argumentele invocate pot fi subsumate unor veritabile motive de recurs, intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat. Din perspectiva criticilor formulate, invocându-se motivul de nelegalitate reglementat de art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., intimatul arată că instanța nu putea verifica dacă reclamantul este sau nu autor al operelor care au făcut obiectul contractului, ci doar că acesta a avut calitatea de parte în dosar, limitele apelului fiind stabilite de apelantul-reclamant. Din perspectiva obiectului cererii, astfel cum acesta a fost precizat – respectiv constatarea nulității contractului de cesiune, iar în subsidiar rezilierea acestuia, este lipsită de relevanță calitatea de autor a operelor, acest aspect nefăcând obiectul analizei instanțelor de judecată. În ce privește necalificarea de către instanța de apel a contractului de cesiune intervenit între părți, intimatul arată că obligația instanței de a redacta considerentele trebuie să releve raționamentul care a condus la adoptarea deciziei pronunțate, funcție îndeplinită de motivarea instanței de apel. De asemenea, intimatul arată că în raport de obiectul învestirii instanței și de susținerile părților, era irelevantă stabilirea tipului cesiunii, de vreme ce prevederile legale incidente, reținute de instanța de apel în hotărârea pronunțată, nu fac deosebire între diferitele tipuri de cesiuni, ci acestea sunt aplicabile pentru toate contractele de cesiune de drepturi patrimoniale de autor. Critica vizând încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art.47 alin.(2) din Legea nr.8/1996 este singurul element de noutate prezentat de recurentă prin recursul formulat, însă este un aspect cu totul străin de cauza dedusă judecății. Pretinsa încălcare a dispozițiilor art.478 alin.(2) C.proc.civ. nu se confirmă în cauză, de vreme ce în fața instanței de fond, în primul ciclu procesual, a fost depusă notificarea de reziliere a contractului, comunicată recurentei, acesta reprezentând un mijloc de probă și o apărare formulată de parte. În ce privește susținerile recurentei potrivit cărora acesta ar fi invocat critici ce țin de nulitatea contractului, iar nu de rezilierea acestuia, acestea nu se fundamentează pe o situație reală, din actele procesuale putându-se observa cu ușurință că în calea de atac a apelului a fost criticată hotărârea primei instanțe sub aspectul modului în care au fost interpretate dispozițiile legale în materia rezilierii contractului de cesiune de drepturi patrimoniale de autor. Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., intimatul arată că interpretarea propusă de recurentă dispozițiilor legale evocate este una inedită și totodată incorectă, reiterând împrejurarea că de la momentul încheierii contractului de cesiune și până în prezent, acesta nu a primit din partea recurentei nicio sumă de bani, deci nu recurenta este cea care a achitat sume de bani, ci anumiți terți, în raporturile directe cu reclamantul. În plus, din contract reiese cu evidență că nu este prevăzută nicio remunerație, fiind astfel incident cazul de reziliere reglementat de art.41 alin.(1) din Legea nr.8/1996. Pretinsul remediu invocat de către recurentă este o ipoteză evocată de prima instanță, care a fost desființată, astfel că raționamentul respectiv nu își găsește aplicabilitate în cauză. Or, din dispozițiile legale nu reiese condiționarea aplicării dispozițiilor art.41 de a iniția în prealabil demersurile prevăzute de art.43 din Legea nr.8/1996. În ce privește susținerile recurentei potrivit cărora contractual s-a stabilit dreptul pârâtei de comunicare publică a operei, în mod corect a reținut instanța de apel că drepturile patrimoniale de autor cesionate trebuie să fie prevăzute expres în contractul de cesiune și că nu trebuie confundat cu dreptul de reproducere, respectiv de distribuire cu dreptul de comunicare publică, mai ales în forma prevăzută de art.15 teza finală din Legea nr.8/1996.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care combate apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinare. Din perspectiva excepției nulității recursului, se arată că cele două motive de nelegalitate invocate de recurentă cuprind critici concrete și susceptibile de încadrare în motivele de recurs reglementate de art.488 alin.(1) pct.5 și pct.8 C.proc.civ., astfel că se impune respingerea excepției nulității invocate prin întâmpinare de intimatul-reclamant.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art.493 alin.(2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27.02.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr.14/A-COM/2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În ceea ce privește excepția nulității recursului, la care intimatul-reclamant a făcut referire în cursul dezbaterilor asupra cererii de recurs, se constată că prin încheierea din data de 27.02.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a admis în principiu recursul, constatând încadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin.1 C.proc.civ., prin raportare la soluția de admitere în principiu nemaifiind posibilă rediscutarea excepției de nulitate a recursului. Printr-o primă categorie de critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a invocat o seamă de neregularități procedurale ale deciziei pronunțate în apel, criticile fiind însă nefondate. În ceea ce privește situația de fapt reținută în mod suveran de cele două instanțe de fond (prima instanță și cea de apel), s-a reținut că între reclamantul A., în calitate de cedent și pârâta SC B. SRL, în calitate de cesionar - producător a fost încheiat contractul de cesiune exclusivă nr.3 din 28.05.2014, având ca obiect cedarea de către reclamant în mod exclusiv, în beneficiul producătorului, a drepturilor patrimoniale, de autor și conexe, conform Legii nr.8/1996, asupra melodiilor audio-video indicate în anexa 1 la contract. La rubrica ,,prețul cesiunii” nu s-a făcut niciun fel de mențiune, părțile convenind ca cesiunea să se facă pe o perioadă nelimitată și să fie valabilă pe teritoriul României și în străinătate. Totodată, s-a convenit prelungirea efector contractului, în mod excepțional, până la epuizarea tuturor stocurilor care se găseau în posesia producătorului în momentul expirării contractului, iar după epuizarea acestor stocuri, partea care încalcă dispozițiile contractului este răspunzătoare. Potrivit art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996 cu privire la dreptul de autor și drepturile conexe, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (7.08.2017), contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor. Absența oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părții interesate de a cere rezilierea contractului. Rezilierea pentru neexecutarea unei obligații contractuale constituie un remediu prevăzut de art. 1.516 alin.2 C.civ., potrivit căruia atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative. În ambele ipoteze normative, atât cea de drept comun, cât și cea prevăzută de legea specială, rezilierea poate fi cerută de partea contractantă interesată. De vreme ce, în mod incontestabil, între reclamantul A., în calitate de cedent și pârâta SC B. SRL, în calitate de cesionar - producător a fost încheiat contractul de cesiune exclusivă nr.3 din 28.05.2014, nu se poate susține cu temei că intimatul-reclamant nu ar avea calitate procesuală activă. De asemenea, sub imperiul art. 41 alin.1 teza finală din L. nr. 8/1996, poate cere rezilierea oricare dintre părțile contractului de cesiune care se consideră prejudiciată prin absența prevederilor contractuale referitoare la elementele expres arătate de lege. Totodată, în ceea ce privește omisiunea instanței devolutive de apel de a stabili situația de fapt, în sensul de a-i pune în vedere intimatului-reclamant să facă dovada calității procesuale active, dovedind calitatea sa de titular al drepturilor patrimoniale de autor și a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor, pentru operele menționate în anexa contractului intervenit între părți, se constată în primul rând că aceasta constituie o veritabilă critică de netemeinicie, nepermisă în recurs. Potrivit art. 488 alin.1 C.proc.civ., casarea deciziei recurate se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, nefiind permise critici referitoare la maniera în care instanța devolutivă a interpretat probele administrate și a stabilit situația de fapt relevantă. De altfel, așa cum s-a reținut și de către instanțele devolutive, prin însăși încheierea contractului de cesiune la care se referă capătul de cerere în reziliere, soluționat în ciclul procesual de față, recurenta-pârâtă a recunoscut calitatea intimatului-reclamant de titular al drepturilor patrimoniale conexe și de autor, acestea rezultând, totodată, sub aspect probatoriu și din aducerea operelor la cunoștință publică sub numele intimatului, precum și din înregistrările acestor opere în registrul ORDA (art. 4 alin.1, art. 148 alin.1 din Legea nr. 8/1996). În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a lămurit situația de fapt în cauză, nestabilind tipul cesiunii intervenite, în sensul că aceasta ar fi o cesiune exclusivă, o cesiune temporară sau una definitivă, o cesiune totală sau una parțială, această critică privește de asemenea o chestiune referitoare la stabilirea situației de fapt, neexistând niciun argument în cuprinsul cererii de recurs care să susțină încadrarea acestei critici în motivul de recurs enunțat în mod formal, respectiv art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. Dincolo de acest aspect prioritar, se reține că decizia recurată califică cesiunea convenită de părțile litigante ca fiind o cesiune exclusivă, parțială (referitoare la prerogativele de reproducere, respectiv de distribuire), criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind astfel nefondate și din această perspectivă. În această privință, prin decizia recurată s-a reținut că potrivit contractului de cesiune exclusivă nr.3/28.05.2014, reclamantul, în calitate de cedent, a convenit cu pârâta cesionară, cedarea în mod exclusiv către producător a tuturor drepturilor patrimoniale de autor și conexe, conform Legii nr.8/1996, asupra melodiilor audio-video care sunt nominalizate în anexă (obiectul contractului). În urma interpretării sistematice a clauzelor contractuale, instanța de apel a reținut pe baza unei argumentații ample și judicioase că, deși părțile au prevăzut în obiectul contractului cedarea în mod exclusiv către producător a tuturor drepturilor patrimoniale de autor și conexe, au înțeles să limiteze drepturile concrete transmise la reproducere și difuzare realizate prin multiplicarea și comercializarea albumelor. Este lipsită de temei susținerea potrivit căreia instanța de apel a dat eficiență unei apărări neinvocate, statuând că reclamantul a notificat societății recurente nulitatea contractului de cesiune exclusivă. Instanța de apel a fost învestită cu critica apelantului-reclamant referitoare la îndeplinirea condițiilor rezilierii, fiind datoare să rejudece fondul cauzei, în fapt și în drept cauza (art. 476 alin.1 C.proc.civ.). Cu alte cuvinte, instanța de apel era în drept și chiar obligată să reaprecieze condițiile rezilierii, apreciind în acest scop toate probele aflate la dosarul cauzei, chiar dacă nu s-a făcut în mod expres referire la ele. Ca urmare, sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât principiile contradictorialității, al egalității armelor și al dreptului la apărare au fost pe deplin respectate (art. 21 alin.3 din Constituție, art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., acestea sunt de asemenea nefondate. Instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996 cu privire la dreptul de autor și drepturile conexe, atunci când a reținut, pe de-o parte, caracterul oneros al cesiunii, iar pe de altă parte, incidența sancțiunii rezilierii pentru omisiunea stipulării unei remunerații pentru autorul cedent. Din această perspectivă, în primul ciclu procesual s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că sancțiunea specială a rezilierii, instituită de art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996, are prioritate față de dreptul comun al nulității actului juridic, reclamantul neavând opțiune între nulitate (sancțiunea de drept comun) și reziliere (sancțiunea edictată în mod specific pentru materia dreptului de autor). Din această perspectivă, este vădit nefondată și susținerea potrivit căreia instanța a soluționat în mod greșit o acțiune în reziliere întemeiată pe motive de nulitate. Recurenta-pârâtă învederează în mod întemeiat că cesiunea este consimțită cu titlu oneros, însă această critică este lipsită de eficiență, în condițiile în care și instanțele devolutive au reținut în mod constant că cesiunea nu este una cu titlu gratuit, ci cu titlu oneros. În continuare, recurenta deduce din caracterul oneros al cesiunii inaplicabilitatea sancțiunii rezilierii. Această susținere este însă în mod vădit nefondată, întrucât art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996, edictând sancțiunea rezilierii pentru omisiunea de a stipula remunerația cuvenită cedentului, are în vedere tocmai cesiunile cu titlu oneros; sancțiunea rezilierii intervine pentru omisiunea părților de a conveni modalitatea de determinare a remunerației, ceea ce îl prejudiciază pe cedent, a cărui creanță este incertă și nelichidă; totodată, îl poate prejudicia chiar și pe cesionar, acolo unde acesta s-ar vedea expus unor pretenții nerezonabile din partea cedentului, în lipsa unei stipulații exprese asupra remunerației (nu această ipoteză este incidentă în cauză, rezilierea fiind cerută de cedent). De altfel, instanța de apel a reținut în mod judicios că eventualele plăți parțiale efectuate de recurenta-pârâtă, reținute de altfel a fi nedovedite, nu înlătură sancțiunea rezilierii, întrucât ar fi vorba doar de plăți benevole, care nu contribuie la definirea obiectului prestației cesionarului; altfel spus, conduita părților ulterioară încheierii cesiunii nu este suficient de concludentă pentru a deduce care a fost remunerația convenită ab initio . În mod legal a statuat Curtea de Apel că intimatul-reclamant este în drept să ceară rezilierea contractului de cesiune pentru omisiunea de a stipula remunerația cuvenită, fără a fi nevoit să ceară stabilirea remunerației, în condițiile art. 43 alin.2 din Legea nr. 8/1996. Cedentul este în drept să opteze între remediul rezilierii și remediul stabilirii remunerației, iar intimatul-reclamant a optat pentru reziliere, aceasta fiind în mod legal dispusă în considerarea dispozițiilor art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996. În condițiile în care rezilierea a fost dispusă în mod legal în considerarea lipsei stipulării remunerației cuvenite pentru cesiune, sunt lipsite de relevanță criticile subsecvente, care privesc interpretarea întinderii cesiunii. Înalta Curte reține totuși că, în mod pe deplin judicios, Curtea de Apel a făcut distincția dintre diferitele drepturi patrimoniale reglementate de art. 13 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data învestirii instanței, fiind cedate doar prerogativele reproducerii și distribuirii, iar nu și prerogativa comunicării publice. Maniera în care Curtea de Apel a interpretat clauzele contractului reprezintă o chestiune de fapt, sustrasă controlului de legalitate, iar statuările în drept referitoare la diferențierea prerogativelor patrimoniale menționate respectă normele de drept material aplicabile (art. 13 lit.a), b), f), art. 15 din Legea nr. 8/1996). Totuși, recurenta-pârâtă a învederat instanței, după împlinirea termenului legal pentru motivarea recursului, că în speță ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, prin raportare la sentința nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanța, Secția I civilă, definitivă prin neapelare. De vreme ce acest mijloc de apărare, deși este intitulat de parte „excepție”, nu privește procedura de judecată în etapa recursului, ci constituie un motiv în sprijinul căii de atac declarate, care tinde la a demonstra netemeinicia cererii de chemare în judecată, se impune constatarea că este vorba despre un veritabil motiv de recurs, iar nu despre o excepție (art. 152 C.proc.civ.) Trebuie observat că numai instanța este în drept să invoce motive de recurs de ordine publică după împlinirea termenului de recurs, iar nu și părțile, care sunt decăzute din dreptul de a invoca motive peste termen. Această soluție este prevăzută în mod expres de art. 489 alin.1 și 3 C.proc.civ. Examinarea incidenței autorității de lucru judecat invocate se impune însă prin raportare la dispozițiile art. 509 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., care ar permite invocarea posibilei contrarietăți între decizii, inclusiv din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Cele dezlegate în mod definitiv prin hotărârea judecătorească amintită nu sunt însă de natură a determina schimbarea soluției recurate. Astfel, este real că prin sentința nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanța, Secția I civilă, s-a statuat că cesiunea aflată în discuție inclusiv în prezenta cauză ar fi una totală, privind ansamblul drepturilor patrimoniale de autor. Efectul acestei statuări constă în înlăturarea unuia dintre motivele de reziliere reținut prin decizia recurată (încălcarea limitelor cesiunii, prin comunicarea publică neautorizată a operelor reclamantului), dar nu și a celuilalt (lipsa remunerației convenite). Nu există prin urmare în cuprinsul sentinței amintite nicio dezlegare asupra fondului raportului juridic litigios care să împiedice concluzia că în mod legal a fost dispusă rezilierea contractului de cesiune, prin raportare la dispozițiile art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996 și la situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele devolutive. Așadar, chiar dacă se reține, în raport de hotărârea anterioară a Tribunalului Constanța, că recurentei-pârâte i-ar fi fost cedată și prerogativa comunicării publice (pe YouTube ori prin alte mijloace similare), contractul a fost în mod legal reziliat, iar prerogativele cedate s-au întors în patrimoniul intimatului-reclamant. De altfel, motivul de reziliere reținut în mod corect (inexistența remunerației convenite) privește contractul de cesiune, în ansamblul său, ceea ce face de prisos examinarea celorlalte apărări întemeiate pe hotărârea judecătorească amintită și care privesc calitatea de autor asupra unui număr de 13 opere despre care se afirmă că se află printre cele cedate prin contractul litigios. Pentru motivele arătate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin.1 pct. 5, 7 și 8 C.proc.civ., recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin.1 C.proc.civ. Notă: Dispozițiile Legii nr. 8/1996 au fost avut în vedere astfel cum erau în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată. Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, textele de lege fiind renumerotate. Conținutul art. 41 din Legea nr. 8/1996, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, se regăsește în cuprinsul art. 42 din lege, forma republicată.