ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 738/2018

Pe de altă parte, prezumțiile judecătorești au fost în mod greșit reținute, instanța încălcând prevederile art. 327, 329 C. proc. civ. și a art. 42 și 68 din Legea nr. 8/1996. Instanța a prezumat existența unui contract de cesiune a drepturilor de autor între A. și intimatul B., având ca obiect cesiunea dreptului patrimonial de autor prevăzut de art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996 - realizarea unei opere derivate, respectiv realizarea unui film bazat pe Povestirile din X. Prezumția este nelegal reținută, întrucât însuși intimatul B. a tăgăduit orice contract de cesiune între el și A., afirmând prin întâmpinări, răspunsuri la interogatoriu, în tot cursul procesului, faptul că opera cinematografică nu este o operă derivată, "Povestiri din X" nu este o operă literară, nu se regăsește în scenariul său nici o parte care să fie preluată din opera lui A., că scenariul este 100% original, etc. De asemenea, intimatele C. și D. au susținut același lucru. În cuprinsul apelului (precum și în cuprinsul cererii de chemare în judecată), reclamantul a arătat faptul că intimatul B. nu deține nici un contract de cesiune a dreptului de autor, nu a primit acordul A. pentru a realiza filmul și nici acordul reclamantului în calitate de moștenitor și titular actual al dreptului de autor, aspecte față de care intimatul și cele două intimate au răspuns tăgăduind orice legătură între film și opera Povestiri din X, și nemenționând existența vreunui acord al A., în sensul celor reținute de către instanță, ba, dimpotrivă, tăgăduind categoric nu numai existența vreunui acord, dar chiar și a operei originare. Or, instanța a trecut peste toate aceste susțineri ale intimatelor și în contradicție cu acestea, a reținut, prin prezumție judecătorească, faptul că a existat un acord și un contract de cesiune a drepturilor de autor. Este evident faptul că instanța nu a plecat de la faptul cu adevărat cunoscut și care era recunoscut de intimatul B., și anume faptul că nu a existat nici acordul A., nici vreun contract de cesiune a dreptului de autor, prezumând existența unui contract tăgăduit chiar de părțile contractante.

Totodată, se observă faptul că în contractul de regie nr. x din 03.11.2006, încheiat între intimatul B. și C., în art. 2.1 se arată că scenariul este original, scris de B. (nu se menționează nici o operă originară, nicio inspirație din altă sursă, nici o cesiune a vreunui drept de autor din partea A.). Mai mult, în art. 5.4. din contractul de regie, intimatul B. garantează că "nu a introdus și nu va introduce în regia Filmului vreo reproducere sau fragmente susceptibile să încalce drepturile terților, care să dea loc la litigii pentru plagiat, contrafacere, utilizare fără drept (…)". Or, cu siguranță, dacă ar fi existat vreo cesiune a drepturilor de autor, aceasta ar fi fost menționată în contract și B. ar fi indicat cesiunea, tocmai pentru a se proteja în raport cu C. Mențiuni similare sunt și în contractul de scenariu nr. x din 03.11.2006, încheiat între aceleași părți, la art. II.4: "părțile constată că scenariul constituie o operă a Autorului, iar dreptul de autor asupra acesteia aparține persoanei menționate la art. 1.2 (n.r. B.)". Prin urmare, deși chiar una dintre așa-zisele părți contractuale ale presupusului contract de cesiune a arătat clar că nu a existat niciun contract de cesiune și nici un acord al A., în tot cursul procesului tăgăduind orice asemenea legătură, instanța, trecând peste susținerile și recunoașterile părților, prezumă totuși că a existat un contract și că A. și-a dat acordul pentru a se realiza o operă cinematografică din povestirile sale. Or, prezumția judiciară presupune a se pleca de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, potrivit art. 327 C. proc. civ. Din moment ce chiar intimatul B. a negat existența vreunui acord sau contract, este clar că faptul necunoscut era de fapt cunoscut, nefiind necesară nicio prezumție, fiind dovedită inexistența contractului de cesiune prin recunoașterea intimatului B. în acest sens. Prezumția judiciară nu putea fi aplicată, potrivit art. 327 C. proc. civ., din moment ce faptul prezumat este cunoscut.

Raționamentul utilizat de instanța de apel pentru a reține prezumțiile judecătorești este nelegal și încalcă prevederile art. 327, 329 C. proc. civ. și ale art. 42 și 68 din Legea nr. 8/1996. Prezumțiile intră în conflict și sunt în contradicție vădită cu poziția procesuală a părții în favoarea cărora aceste prezumții operează. Potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumțiile sunt consecințele pe care judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Or instanța nu a plecat de la un fapt cunoscut, dimpotrivă, a ignorat recunoașterile părților și poziția lor procesuală, astfel cum am arătat mai sus, ajungând la o contradicție cu ceea ce chiar intimatul B. a susținut. Pe de altă parte, art. 327 C. proc. civ. și art. 329 C. proc. civ. sunt încălcate și pentru că faptul pe care instanța de apel îl ia drept fapt cunoscut, nu este într-o legătură cu faptul necunoscut pe care dorește a-l prezuma, nefiind un fapt vecin și conex acestuia. Totodată, nu este îndeplinită condiția privitoare la faptul că "prezumția trebuie să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins", adică să fie temeinică, dat fiind faptul că instanța nu pleacă de la un fapt cunoscut către un fapt necunoscut, ci ignoră ceea ce intimatul B. deja a recunoscut. Instanța a pornit raționamentul prezumției de la scrisoarea olografă a intimatului B., datată 27 aprilie 2002, în care acesta îi transmitea A. materialul transcris de pe casetele înregistrate cu Povestirile din X, în vederea corectării și verificării acestui text, "păstrând totuși parfumul oral care e fermecător", astfel cum intimatul B. se și exprimă. Obiectul scrisorii și obiectul înțelegerii dintre ei, astfel cum rezultă din acest înscris, este clar: A. s-a lăsat înregistrat, pentru ca Povestirile să poată fi transcrise și păstrate într-un format dactilografiat. Înscrisul dovedește, fără urmă de tăgadă, potrivit reclamantului, doar faptul că B. a înregistrat pe 4 casete Povestirile din X povestite de A., ajutându-l pe acesta să-și culeagă în format dactilografiat opera orală. În raționamentul prezumției judecătorești există așadar serioase sincope. Nu există dovada că A. i-ar mai fi solicitat și altceva intimatului B., sau că și-ar fi dat acordul ca aceste texte dactilografiate, care se doreau a fi cât mai fidel redate în textul tipărit, să fie obiectul vreunei cesiuni a drepturilor de autor, sau obiectul unei producții cinematografice, or să fie transformate în altceva (cum ar fi un scenariu de film). Dimpotrivă, textul tipărit al Povestirilor urma a fi corectat de A., potrivit scrisorii, tocmai pentru că materialul dactilografiat era opera lui și materialul dactilografiat trebuia să redea cât mai fidel acest lucru. Nu există niciun indiciu și nicio dovadă că ar fi existat vreo altă înțelegere decât cea cuprinsă în înscris - scrisoarea olografă a lui B., iar timpul oricum nu putea permite mai mult. Aceasta întrucât se menționează în scrisoarea datată aprilie 2002 că intimatul B. ar fi trebuit să se mai întâlnească cu A. de abia în noiembrie 2002, or în 7 martie 2003 A. a decedat, astfel că nu mai avea când să mai survină vreo înțelegere. Deși în scrisoare se menționează că cei doi ar fi trebuit să se întâlnească după o perioadă considerabilă de timp ( noiembrie 2002) față de momentul scrierii scrisorii ( aprilie 2002), nu s-a dovedit că părțile s-au mai întâlnit, iar în 7 martie 2003 A. a decedat. La toate acestea, se mai adaugă faptul că intimatul B. a arătat că nu a existat nicio asemenea solicitare din partea sa, de a i se cesiona drepturile de autor, nici vreun acord al A., cu atât mai puțin vreun contract de cesiune.

Pe lângă acestea, prezumția este lipsită de credibilitate și pentru că în mass-media intimatul B. a arătat că a scris scenariul în anul 2004-2005, deci după 2 ani de la decesul A. Or în acest caz s-ar pune problema valabilității așa-zisului acord asupra cesiunii drepturilor pentru realizarea unei opere derivate despre al cărui conținut nu a putut lua cunoștință autorul operei originare, întrucât opera derivată nu avea cum să ia ființă la data acordului. Un astfel de consimțământ nu poate fi valabil, întrucât este exprimat în necunoștință de cauză. Este ilogică concluzia la care ajunge instanța de apel, în sensul că A. și-ar fi dat acordul pentru ceva ce nu exista la data când era în viață, scenariul de film fiind realizat în 2004-2005, după 2 ani de la moartea A., iar filmul mult mai târziu. În noiembrie 2006 intimatul B. a semnat contractul de regie și contractul de scenariu cu C. Or, A. era decedat încă din 7 martie 2003, astfel că dacă s-ar fi pus problema unei cesiuni a drepturilor de autor, această cesiune nu se putea efectua decât între intimatul B. și moștenitor, iar această cesiune nu a avut loc.

Hotărârea instanței de apel încalcă și prevederile art. 42 și 68 din Legea nr. 8/1996 și ale art. 397 C. proc. civ. Art. 42 din Legea nr. 8/1996, cuprinde reguli procedurale, privitoare la modalitatea în care se poate dovedi contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor. Întrucât Legea nr. 8/1996 este lege specială, nu sunt aplicabile prevederile art. 1198 C. civ. din 1864, astfel cum în mod greșit se menționează în hotărârea recurată, ci sunt aplicabile dispozițiile derogatorii pentru dovedirea acestui contract special, respectiv art. 42 din Legea nr. 8/1996, care prevede: "existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia". Rezultă că nu poate fi dovedit nici cu martori, nici cu prezumții. Regula nu comportă excepții, astfel că excepțiile de la regula dovedirii cu martori, pe care le indică instanța, privitoare la imposibilitatea morală de preconstituire a unei dovezi, dată fiind relația de prietenie dintre părți, și deci posibilitatea de dovedire prin martori a contractului, este exclusă de art. 42 din Legea nr. 8/1996, aspect procedural pe care instanța de apel l-a ignorat. Pe de altă parte, este vorba despre un contract tăgăduit chiar de intimatul pârât B. Nu numai că nu s-a dovedit existența contractului, dar nici cuprinsul, conținutul și limitele acestei înțelegeri, astfel cum cere art. 41 din Legea nr. 8/1996, nu pot fi stabilite prin prezumție. Totodată, cerințele prevăzute de art. 41 din Legea nr. 8/1996 sunt cerințe de validitate a contractului, iar sancțiunea pentru nerespectarea condițiilor de validitate ale contractului de cesiune a drepturilor de autor, prevăzute de art. 41 din Legea nr. 8/1996, este nulitatea relativă, iar nu rezilierea, întrucât anterior Legii nr. 329/2006 (care a modificat Legea nr. 8/1996), aceasta era sancțiunea prevăzută de legiuitor. Instanța de apel în mod greșit s-a raportat ia forma actuală a Legii nr. 8/1996, trebuind a se raporta la momentul presupusei cesiuni (moment pe care, de altfel, nici nu l-a stabilit, însă cu siguranță ar fi trebuit să fie anterior anului 2003). Pe de altă parte, prin această prezumție instanța încalcă prevederile art. 68 din Legea nr. 8/1996. Potrivit alin. (2) din acest articol, "cesiunea dreptului prevăzut la alin. (1) (n.r. dreptul la adaptarea audiovizuală) se face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor și producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei". Potrivit alin. (3), "autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condițiile producției, difuzării și proiecției operei audiovizuale". Niciuna dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită în speță. Prevederile art. 329 C. proc. civ. nu au fost îndeplinite în aplicarea prezumției judecătorești, pe de o parte pentru că prezumția nu are greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, astfel cum am arătat mai sus, iar pe de altă parte, pentru că nu este admisibilă dovada cu martori, potrivit celor arătate supra, textele exprese ale art. 42 și 68 Legea nr. 8/1996 contrazicând această posibilitate.

În ce privește cea de-a doua prezumție, potrivit căreia "transformarea (adaptarea) operei s-a petrecut într-o manieră care ar fi fost aprobată de doctor, dacă acesta ar fi ajuns să o vadă", raționamentele de mai sus sunt aplicabile și în privința acesteia. Faptul cunoscut, de la care pleacă instanța, este audierea martorului F., astfel cum arată: "Curtea, în urma audierii martorilor F., din depoziția cărora rezultă existența unui univers statornic al prietenilor animați de preocupări și de vederi culturale comune (ca și de mici plăceri ale vieții, precum o masă bună sau un pahar de vin bun) a ajuns la convingerea că transformarea (adaptarea) operei s-a petrecut într-o manieră care ar fi fost aprobată de doctor, dacă acesta ar fi ajuns să o vadă". Și în privința acestei prezumții, se nasc aceleași întrebări raportate la poziția procesuală a intimaților. Prezumția este continuarea celeilalte prezumții, adică se bazează pe ipoteza în care A. a aprobat crearea unei opere derivate din opera sa, pe care ar fi autorizat-o printr-un contract de cesiune. Astfel cum a arătat, acest lucru este neverosimil și contrazis chiar de intimatul B. Pe de altă parte, cea de-a doua prezumție este însă și inutilă. Nu se poate ști ce ar fi putut gândi A., cu atât mai puțin ar putea ști martorii care l-au cunoscut doar în anumite împrejurări, parțial și trunchiat, însă fiind autorul operei sale, avea dreptul de a decide cu privire la aceasta, iar acest drept s-a transmis reclamantului, în calitate de moștenitor. Totodată, ca fiu al său, îl cunoaște mai bine decât un terț, care l-a întâlnit de câteva ori în viață. Instanța, face abstracție de prevederile legale privitoare la transmiterea dreptului de autor și ignoră faptul că drepturile de autor s-au transmis în favoarea reclamantului, care, după decesului tatălui, deține dreptul exclusiv de a decide cu privire la acestea. Or reclamantul nu a autorizat crearea operei derivate "Undeva la X", nici nu a fost vreodată de acord cu denaturarea imaginii tatălui său și cu siguranță nici el nu ar fi autorizat aceasta. Demersul judiciar al recurentului s-a născut din datoria pe care o are, în calitate de fiu, de a-i apăra memoria și reputația, astfel cum era de fapt, iar nu cum a fost prezentat în acest film. Prin urmare, este inutilă prezumarea a ceea ce ar fi considerat defunctul dacă ar fi fost în viață, câtă vreme din momentul decesului său, reclamantul este în drept a decide și aprecia asupra dreptului de autor în componentele sale care s-au transmis reclamantului - drepturi morale și drepturi patrimoniale. Instanța nu a fost învestită cu vreo cerere de limitare sau cenzurare a acestor drepturi, astfel că trimiterile din hotărâre cu privire la cenzurarea drepturilor moștenitorilor sunt neavenite. Plecând de la prezumția că a existat un contract de cesiune, instanța a stabilit că nu există o faptă ilicită, nici o încălcare a drepturilor morale și patrimoniale ale A. Dată fiind nelegalitatea prezumțiilor reținute în cuprinsul hotărârii recurate, în mod subsecvent, nici celelalte rețineri, derivate din prezumții, nu sunt legale. Fapta ilicită există, iar ea constă în cele arătate de reclamant în cererea de chemare în judecată și de apel. B. Nelegalitatea hotărârii pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. 1. Pentru a forța aplicabilitatea prezumției judiciare în materia contractului de cesiune, instanța de apel trece peste prevederile art. 41, 42 și 68 din Legea nr. 8/1886, pe care le încalcă și ignoră. Astfel cum a arătat supra, contractul de cesiune este un contract consensual, însă probarea sa se poate face doar prin act scris, potrivit textului legal al art. 42 și 68 din Legea nr. 8/1996, aspect care exclude prezumțiile ori alte mijloace de probă. Potrivit art. 68 din Legea nr. 8/1996, cesiunea se face numai pe baza unui contract scris, or acest contract nu a existat. De asemenea, pentru validitatea unui asemenea contract, este necesară îndeplinirea unor cerințe exprese, prevăzute de art. 41 și 68 alin. (4) din Legea nr. 8/1996: contractul trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze pentru fiecare din acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația, autorizația acordată de titularul dreptului pentru adaptarea audiovizuală a operei trebuie să prevadă expres condițiile producției, difuzării și proiecției operei audiovizuale. Sancțiunea pentru nerespectarea acestor condiții este nulitatea relativă (art. 41 în forma anterioară Legii nr. 329/2006). De asemenea, în cazul unui contract cu titlu gratuit, fiind în prezența unei liberalități, este necesară forma autentică a contractului. Or, instanța de apel se raportează în mod greșit la forma actuală a Legii nr. 8/1996, menționând sancțiunea rezilierii pentru încălcarea cerințelor cuprinse în art. 41, și afirmând că atâta timp cât niciuna dintre părți nu a invocat această sancțiune și nici nu există o hotărâre care să constate această sancțiune, contractul ar fi valabil. Raționamentul instanței este greșit, cu precădere pentru că niciuna dintre părți nu a confirmat existența acestui contract de cesiune, ba mai mult, l-au tăgăduit vehement, astfel că sigur că nu s-a cerut anularea contractului, din moment ce el nu există. Apoi instanța se raportează la prevederile art. 1198 din C. civ. din 1864, însă nu acestea sunt prevederile aplicabile, ci prevederile exprese ale art. 42 și 68 din Legea nr. 8/1996, de la care legiuitorul nu a stabilit vreo derogare. Legea specială este aplicabilă, iar nu C. civ. Totodată, sunt încălcate prevederile art. 39 din Legea nr. 8/1996. În speță, intimatul B. a încălcat drepturile de autor, întrucât a utilizat o operă pentru care nu a avut un consimțământ expres de cesiune a drepturilor de autor, contractul de cesiune fiind inexistent. Mai mult însă, instanța nu a stabilit ce fel de așa-zisă cesiune ar fi existat între intimatul B. și A., exclusivă ori neexclusivă, nici care sunt limitele cesiunii. Or, cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu consimțământul expres al cedentului, potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 8/1996. Intimatul B. a cedat însă drepturile sale privitoare la scenariu către intimata C., deși scenariul cuprindea, în mare parte, opera originară "Povestiri din X". Totodată, instanța de apel prezumă un așa-zis consimțământ al defunctului A., fără să ia în considerare valabilitatea unui astfel de consimțământ pentru cesiunea drepturilor de autor, din moment ce la data presupusului consimțământ, nici măcar scenariul nu era realizat, cu atât mai puțin filmul, astfel că un asemenea consimțământ nu putea fi acordat în cunoștință de cauză (art. 948 pct. 2 C. civ. 1864), contractul de cesiune neavând un obiect determinat (art. 948 pct. 3, art. 962 și urmat. C. civ. 1864), astfel cum prevede ca necesar atât art. 41, cât și art. 68 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 8/1996. 2. Pe de altă parte, instanța de apel a încălcat prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996. Astfel, în hotărârea recurată instanța de apel reține faptul că "nu sunt incidente dispozițiile art. 139", argumentând că reclamantul nu ar avea dreptul la despăgubiri, ci eventual doar la o cotă parte din distribuirea beneficiilor rezultate în urma realizării filmului, pe care le constată ca fiind inexistente. Instanța stabilește că nu au existat beneficii, că nu au existat câștiguri necuvenite. În ce privește aceste aspecte, stabilirea despăgubirilor și a dreptului reclamantului la acestea, concluziile instanței de fond sunt nelegale. Concluzia instanței în ce privește despăgubirile care se cuvin reclamantului sunt rezultatul, pe de o parte, a unei greșeli procedurale, întrucât instanța omite să analizeze probele privitoare la cuantumul despăgubirilor care se cuvin reclamantului (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), pe care nu le coroborează cu alte probe și de fapt, nici nu se pronunță cu privire la acestea (probe enumerate în continuare în cadrul recursului), în sensul admiterii sau respingerii lor. Pe de altă parte, raționamentul este o eroare de interpretare și aplicare a art. 139 din Legea nr. 8/1996 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). 3. Hotărârea recurată încalcă și ignoră deopotrivă prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii. În completarea acestei norme, potrivit art. 11 alin. (2) Legea nr. 8/1996 și 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile morale și drepturile patrimoniale se transmit moștenitorului, ca efect al transmiterii moștenirii. Instanța de apel a ignorat aceste prevederi legale, recurgând la prezumții precum cea privitoare la ipotetica situație: cum ar fi privit A. filmul dacă ar fi trăit. Or, după data decesului tatălui său, atât ipoteza existenței unui contract de cesiune, cât și exercitarea dreptului de autor sau a dreptului la respectarea imaginii, trebuie raportate la voința moștenitorului care este titularul acestor drepturi. Instanța, ignorând aceste prevederi legale, procedează la interpretarea Legii nr. 8/1996 într-o manieră proprie, ajungând la concluzia că " din formularea nuanțată a legii, ca și din doctrină și jurisprudență, rezultă că există o diferență între exercitarea drepturilor de autor de către autor însuși, care este discreționară, eminamente personală și nesusceptibilă de abuz, și exercitarea acestora de către moștenitori, aceasta din urmă fiind susceptibilă de a fi cenzurată de către instanța de judecată". Instanța de apel nu justifică această opinie printr-un text legal concret care să o fundamenteze, făcând doar o trimitere la "formularea nuanțată a legii". Din hotărâre nu poate fi identificată care este aceasta. Pe de altă parte, astfel cum a arătat supra, instanța nu a fost învestită cu cenzurarea drepturilor reclamantului, nici cu ignorarea lor, ci cu recunoașterea lor. Din data de 7 martie 2003, deci înainte cu 2 ani ca scenariul să fie întocmit de către intimatul B., și înainte cu mulți ani ca filmul să ia naștere, reclamantul a fost singurul titular al drepturilor de autor aparținând tatălui său, și nu a cedat nicio componentă a acestor drepturi. Instanța de apel nu a realizat și nu s-a raportat la cronologia faptelor și la momentul în care s-au transmis în patrimoniul reclamantului drepturile de autor, ci s-a raportat exclusiv la A. și la voința acestuia, chiar și cu privire la fapte care s-au întâmplat când era deja decedat și nu mai putea fi subiect de drept și titularul unor drepturi. 4. Inexistența unui consimțământ al defunctului A. sau al reclamantului pentru cesiunea drepturilor de autor în ce privește opera "Povestiri din X", pentru toate motivele mai sus arătate privind nelegalitatea prezumției judecătorești reținute de către instanța de apel, determină totodată încălcarea, prin hotărârea recurată, a normelor de drept material care conferă dreptul de a decide cu privire la opera originară, respectiv: art. 68 din L. 8/1996, potrivit căreia autorului îi aparține dreptul exclusiv de a decide adaptarea audiovizuală a operei sale, art. 10 și 13 din Legea nr. 8/1996, art. 6 Bis, 11 Bis, art. 12, art. 9 alin. (1) și (3), art. 14 din Convenția de la Berna. Toate aceste texte legale instituie dreptul exclusiv al autorului, respectiv al moștenitorilor acestuia, de a autoriza adaptarea cinematografică, dreptul de a se opune oricărei mutilări sau deformări a operei. Instanța de apel a încălcat aceste texte legale, cărora nu le-a dat eficiență, ca urmare a reținerii, în mod nelegal, a unui presupus consimțământ al defunctului A. de a i se adapta opera într-un mod deformat. 5. Inexistența unui consimțământ al defunctului A. sau al reclamantului pentru cesiunea drepturilor de autor în ce privește opera "Povestiri din X", pentru toate motivele mai sus arătate privind nelegalitatea prezumției judecătorești reținute de către instanța de apel, precum și inexistența unui acord cu privire la utilizarea imaginii A. în film sau în legătură cu filmul, determină totodată încălcarea, prin hotărârea recurată, a normelor de drept material care instituie dreptul la imagine și demnitate: art. 72 și 73 C. civ., care au fost nesocotite de instanța de apel. Chiar și instanța de apel a stabilit o legătură între film și imaginea A., la fel cum rezultă și din mijloacele de probă administrate, dar nu le-a analizat prin prisma lipsei unui acord în acest sens, din partea A. sau a reclamantului moștenitor al său. Ca urmare a inexistenței unui acord cu privire la cesiunea dreptului de autor asupra operei, întrucât prezumția judecătorească reținută în acest sens este nelegală, și datorită inexistenței unui acord pentru utilizarea imaginii dat de A., în mod subsecvent nici starea de fapt reținută de către instanța de apel cu privire la inexistența unei încălcări a dreptului la imagine, demnitate și reputație, ori a încălcării memoriei defunctului A., nu poate fi reținută, fiind nelegală, întemeiată pe considerente nelegale. Starea de fapt reținută în ce privește încălcarea memoriei A. a fost analizată prin prisma unor prezumții nelegale. II. În motivarea recursului recurentul-pârât B. a arătat următoarele. Instanța de apel a reținut că există o opera orală originală (preexistentă) cu numele "Povestiri din X", filmul "Undeva la x" fiind o operă derivată din această "operă ", fără ca reclamantul să fi făcut dovada existentei operei inițiale. Martorii audiați în apel nu au probat existența operei inițiale, care să fi aparținut antecesorului reclamantului, iar planșa foto în care apare martorul F. alături de defunct nu face dovada în sine că ar fi existat o asemenea "operă", deoarece orice fapt artistic pornește de la un fapt real. Prin legislația în materia dreptului de autor s-a statuat că nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor "simplele fapte si date". Or, relatările defunctului nu se pot încadra în categoria "operă orală originală", fiind simple enunțări ale unor date si fapte, scenariul filmului "Undeva la X" fiind o creație care, în toate componentele ei, îi aparține integral pârâtului. Faptul că pârâtul ar fi "recunoscut public" preexistenta operei originale nu corespunde adevărului, singurele afirmații publice referindu-se la discuțiile avute cu doctorul A. de-a lungul timpului, lucru absolut firesc raportat la prietenia care i-a legat, întâlnindu-se în contexte amicale, ocazie cu care s-au evocat personaje si evenimente mai mult sau mai puțin hazlii din tinerețea lui profesională ca medic la spitalul din orașul X. Reclamantului revenindu-i sarcina probei, ar fi trebuit sa dovedească în instanță opera preexistentă din care s-a născut opera derivată, simplele sale afirmații, precum si mixajul temeiurilor de drept, nefiind suficiente pentru a forma convingerea instanței. Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996: "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuala in domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concreta de exprimare si independent de valoarea si destinația lor, cum sunt: a) scrierile literare si publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile si orice alte opere scrise sau orale, precum si programele pentru calculator". Este tendențioasă afirmația din cererea de apel, cum că nu s-ar fi contestat calitatea de "operă" a relatărilor defunctului, pârâtul arătând că nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor "simplele fapte si date". Or, relatările defunctului nu se pot încadra în categoria "operă orală originală", fiind simple enunțări ale unor date si fapte, în timp ce scenariul filmului "Undeva la X" este o creație care, în toate componentele ei, îi aparține integral. Înalta Curte a constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat de către pârât, prin acesta s-a susținut în esență că decizia instanței de apel este nelegală, raportat la prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) Legea nr. 8/1996, întrucât nu există o operă orală originală a lui A.; simplele fapte și date (relatările lui A.) nu fac obiectul dreptului de autor; în cadrul întâlnirilor amicale s-au evocat personaje și evenimente mai mult sau mai puțin hazlii din tinerețea profesională de la X a lui A.; scenariul filmului este doar inspirat de viața și personalitatea lui A. și este o operă originală. Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt: scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale. Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) și f) din Legea nr. 8/1996 nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor ideile conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; simplele fapte și date. Instanța de apel a reținut că a existat o operă literară orală, anterioară scenariului filmului în cauză, care i-a aparținut doctorului A., operă constând în "povestirile care poartă amprenta personalității autorului lor "și care se impunea a fi protejată de îndată ce a reprezentat" expresia concretizată a activității intelectuale proprii a autorului, chiar dacă nu a fost finalizată". Pentru a motiva îndeplinirea condițiilor pentru a fi considerată obiect al dreptului de autor conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, a pornit în mod corect prin a se raporta la transcrierea povestirilor doctorului A., de către și prin grija pârâtului, după înregistrări făcute de-a lungul timpului de către acesta din urmă, aceasta fiind singura probă a conținutului pretinsei opere orale. Totuși, instanța de apel nu a continuat în justificarea raționamentului să se raporteze concret la elementele din această transcriere care i-au format convingerea îndeplinirii condițiilor pentru ca relatările doctorului A., înregistrate de-a lungul timpului și transcrise, să fie protejate prin drept de autor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. Instanța de apel a folosit doar exprimări generale cum ar fi "simpla lectură a transcrierii relevă caracterul original, fantast, puternic particular al povestirilor (…) împrejurările relatate purtând o puternică amprentă a povestitorului", "a elaborat o adevărată operă orală, prin repetiție frecventă în cercul de prieteni", transcrierile "relevă într-o manieră suficientă originalitatea povestirii și susceptibilitatea sa de a constitui obiect al dreptului de autor", fără a se raporta concret la elementele din transcrieri care i-au format convingerea că relatările se îndepărtează de la banalul istorisirii între prieteni, cu exagerările tipice unor astfel de momente, a unor întâmplări anecdotice (trăite de propria persoană sau auzite de la alții). Talentul oratoric, spiritul glumeț al celui care relatează presupusa operă nu influențează calitatea operei, fie ea și orală, de a fi originală. Originalitatea operei este dată, pe lângă idee și compoziție (concretizarea ideii) de forma de exprimare intrinsecă a operei (cuvinte, figuri de stil etc.) din care trebuie să reiasă activitatea de creație intelectuală a autorului, "însușirile spirituale ale autorului, talentul acestuia, personalitatea sa", așa cum se reține în doctrină, iar nu de calitățile oratorice ale celui care o reproduce. Faptul că nivelul de activitate creativă pentru a se stabili originalitatea unei opere este redus nu înseamnă că fac obiectul protecției prin dreptul de autor scrierile sau relatările banale sau care nu ies cu nimic din comun. În speță nu se contestă faptul că întâmplările anecdotice relatate de doctorul A. reprezintă fapte trăite de propria persoană sau auzite de la alții, astfel că nu se pune problema să fi fost "inventate" de acesta, părerea martorului în acest sens reținută de instanța de apel fiind inutilă. Simpla inventare a unor fapte dacă forma de expresie este banală nu duce la protejarea prin drept de autor. Instanța de apel a mai reținut că anumite întâmplări au fost relatate de mai multe ori fără a arăta ce influență ar avea această reținere asupra calificării operei ca întrunind condițiile pentru a fi protejată prin drept de autor conform prevederilor legale. Astfel, nu rezultă din motivarea instanței de apel sub acest aspect nici argumentele, prin raportare la aceleași transcrieri ale pretinsei opere orale, pentru care nu este fondată susținere pârâtului în sensul că transcrierea este compusă din simple fapte (întâmplări) și date din viața doctorului A. necesare pentru scrierea scenariului filmului având ca sursă de inspirație viața acestuia pe care pârâtul își propusese să îl realizeze. Ținând cont că instanța de apel nu a motivat, conform cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., admiterea capătului de cerere privind constatarea faptului că "Povestirile de la X" reprezintă o operă orală care întrunește prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, instanța de recurs se află în imposibilitatea de a verifica dacă hotărârea a fost dată sub acest aspect cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, motivele de recurs formulate de către pârât urmează a fi calificate ca atare, iar hotărârea casată, sub acest aspect, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., prin acesta s-a susținut în primul rând nelegalitatea reținerii de către instanța de apel a două prezumții judecătorești: că s-ar fi încheiat un contract de cesiune a drepturilor de autor în vederea realizării unei opere derivate cinematografice și că filmul astfel realizat se înscrie în sfera de preocupări a autorului operei originare, instanța prezumând că A. ar fi fost de acord, dacă ar fi trăit, cu conținutul filmului. Sub acest aspect s-a susținut pe de o parte încălcarea principiului contradictorialității pentru că nici prezumțiile, și nici existența contractului de cesiune, nu au fost puse de către instanță în discuția părților, iar pe de altă parte încălcarea prevederilor ce reglementează admisibilitatea dovedirii cu prezumții a unei anumite situații de fapt, cu referire la încheierea contractului de cesiune a dreptului de autor, și a prevederilor ce reglementează condițiile pentru reținerea unei prezumții judecătorești. Referitor la încălcarea principiului contradictorialității se reține că este fondată susținerea recurentului cu privire la nepunerea în discuția părților a situației de fapt referitoare la existența unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, având în vedere că această situație de fapt nu a fost susținută în cauză de niciuna dintre părți, astfel că acestea nu au avut posibilitatea să-și formuleze apărarea sub acest aspect. Este nefondată susținerea privind încălcarea principiului contradictorialității prin aceea că instanța de apel nu ar fi pus în discuția părților posibilitatea apelării la prezumții judecătorești prin care s-ar face dovada în mod indirect a unei anumite situații de fapt, prin raportare și la faptul că recurentul a avut posibilitatea în recurs să își formuleze apărările cu privire la îndeplinirea condițiilor legale pentru reținerea prezumțiilor judecătorești. Potrivit art. 327 C. proc. civ. (ce reia în esență prevederile art. 1199 C. civ. de la 1864) prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, iar potrivit art. 329 C. proc. civ. prezumțiile judecătorești sunt prezumțiile lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului. Astfel, în baza unor raționamente inductive sau deductive judecătorul ajunge la concluzia existenței unui fapt necunoscut inițial, pornind de la un fapt cunoscut, dovedit, esențial fiind să se fi dovedit faptul vecin și conex pe baza căruia se va prezuma existența faptului relevant speței. Condiția ca prezumția judecătorească să aibă greutate și puterea de a naște probabilitate, menționată în art. 329 C. proc. civ., ține de forța (fundamentarea) raționamentului instanței. În ceea ce privește dacă este admisibilă sau nu proba cu martori pentru dovedirea faptului necunoscut această problemă se discută de regulă înainte de a se epuiza dezbaterile referitoare la modalitățile de dovedire a situației de fapt în cauză. Ca atare, faptul dacă era admisibilă sau nu proba cu martori pentru dovedirea existenței contractului de cesiune, pentru care art. 42 din Legea nr. 8/1996 prevede ad probationem forma scrisă, era o problemă care ar fi trebuit discutată odată cu punerea în discuție a existenței unui contract de cesiune, ceea ce instanța de apel nu a făcut, așa cum s-a reținut mai sus, cu încălcarea principiului contradictorialității. Sunt fondate motivele de recurs prin care se susține încălcarea prevederilor legale ale art. 329 C. proc. civ. ce reglementează condițiile pentru reținerea unei prezumții judecătorești. Astfel, potrivit art. 329 C. proc. civ. pentru a fi reținută o prezumție judecătorească trebuie ca aceasta să aibă greutate și puterea de a naște probabilitate. Instanța de apel a reținut pe de o parte încheierea contractului de cesiune între autorul reclamantului și pârâtul B., considerat faptul necunoscut ce ar fi trebuit dovedit în cauză, bazându-se pe probele (scrisoarea pârâtului B.) din care ar rezulta că doctorul A. a fost de acord ca pârâtul să înregistreze întâmplările anecdotice relatate de acesta de-a lungul timpului la întâlnirile dintre prieteni și să le dactilografieze ulterior. Pârâtul B. a susținut că aceste înregistrări și transcrieri au fost făcute pentru a strânge date și fapte, ca sursă de inspirație pentru scenariul unui film. Reclamantul susține că aceste înregistrări și transcrieri au fost făcute pentru a-l ajuta pe doctorul A. să își sistematizeze opera orală. Or, atâta timp cât pârâtul B. a susținut constant că nu există o operă a doctorului A. care să stea la baza scenariului filmului, că înregistrarea relatărilor din viața doctorului A., care a fost transcrisă ulterior, a reprezentat doar o colectare a unor fapte și date care să fie folosite drept sursă de inspirație pentru scrierea scenariului, neexistând astfel nicio rațiune pentru care să își exprime acordul pentru încheierea unui contract de cesiune a drepturilor de autor, în timp ce reclamantul a susținut că pretinsa operă a fost folosită fără acord, simplul consimțământ al doctorului A. pentru înregistrarea întâmplărilor anecdotice nu este suficient, pentru a se considera că are greutatea și puterea de a naște probabilitate în sensul încheierii contractului de cesiune, pentru că această manifestare de voință poate primi mai multe sensuri, inclusiv cel susținut de către pârât. În ceea ce privește prezumția că doctorul A. ar fi fost de acord dacă ar fi trăit cu conținutul filmului, acesta nu este un fapt necunoscut de dovedit în cauză. Nu face obiectul judecății stabilirea faptului dacă doctorul A. ar fi fost de acord cu conținutul filmului dacă ar fi fost în viață la data reprezentării publice a acestuia. Obiectul judecății este reprezentat de stabilirea dacă pretinsa adaptare a respectat integritatea pretinsei opere, dacă opera cinematografică a fost realizată cu încălcarea memoriei defunctului doctor A., a dreptului la imagine și reputație. Pentru a ajunge la o concluzie cu privire la aceste aspecte nu este necesar să se dovedească drept fapt necunoscut existența acordului defunctului dacă ar fi trăit în momentul producerii pretinsului fapt vătămător. De altfel scopul prezumției judecătorești nu este acela de a oferi instanței posibilitatea să își imagineze ce ar gândi o persoană decedată despre fapte petrecute după decesul acesteia. Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția ca legea să admită dovada cu martori pentru existența contractului de cesiune. Instanța a prezumat încheierea contractului de cesiune de către doctorul A., deci înainte de 2003, anul decesului. Potrivit art. 42 prima teză din Legea nr. 8/1996 existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se poate dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Astfel legea specială instituie încheierea contractului de cesiune numai în formă scrisă cerință ad probationem. Forma cerută ad probationem este obligatorie iar sancțiunea constă în imposibilitate dovedirii actului cu alt mijloc de probă. Legea în vigoare pentru determinarea eventualelor excepții de la această cerință este cea de la data încheierii contractului. Încheierea contractului în formă scrisă reprezentând o condiție de formă a contractului. (art. 6 alin. (2), (3) C. civ.). Pentru a ajunge la concluzia că existența contractului de cesiune poate fi dovedită cu martori, și astfel prin apelare