ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2226/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 30.05.2014, sub nr. x/2014, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat UPFR, constând în remunerația unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, prin intermediul postului de televiziune B., începând cu data de 01.04.2012 și până în prezent, precum și a TVA-ului aferent, actualizată cu rata inflației; plata penalităților de întârziere aferente sumelor neachitate în termen pentru postul TV deținut (calculate în cuantumul dobânzii legale de referință a BNR de la data scadenței, conform art. 9 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 104/2005 până la data de 25.07.2012 și de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 26.07.2012 până în prezent conform art. 8 din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012, începând cu data scadenței obligației de plată a remunerațiilor datorate și până la momentul plății efective a întregului debit.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informațiile necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și pct. 13 din Metodologia publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 133/2012, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situațiilor financiare publicate la registrul comerțului sau declarate la Ministerul Finanțelor, predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate prin intermediul postului TV național începând cu data de 01.11.2013 și până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 1281/2014, Tribunalul București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. /2014, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetentei materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 38F/18.02.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 902/27.06.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârâtă și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.04.2012 - 31.12.2013; a admis acțiunea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.522,19 RON, cu TVA, reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor de către pârâtă prin intermediul postului B., în perioada 01.04.2012-31.12.2016, în sumă actualizată, conform raportului de expertiză, a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere aferente remunerațiilor, în sumă de 114.394,26 RON, calculate de la data de 20.02.2017, precum și la plata penalităților de întârziere datorate până la momentul plății efective, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2.600 RON.

Prin sentința nr. 1736/15.11.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 902/27.06.2017, în sensul respingerii cererii privind cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert parte, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1629A/4.11.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul pârâtei A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 902/27.06.2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul ca a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 103.614,29 RON plus TVA reprezentând remunerația datorată pentru difuzarea fonogramelor de comerț pentru postul B. în perioada 1.04.2012-31.12.2016; a obligat pârâta la 205.774,33 RON către reclamantă reprezentând penalități calculate până la 31.05.2020 și la penalități în continuare până la plata efectivă a remunerației datorate; a păstrat restul dispozițiilor; a admis apelul reclamantei Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. împotriva sentinței civile nr. 1736/2017, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei și suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu expert parte, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a obligat apelanta-pârâtă la 50 RON către apelanta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată în apelul la sentința civilă nr. 1736/2017.

II. Calea de atac exercitată în cauză

În termen legal, ambele părți au declarat recurs, după cum urmează:

Pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1988A/21.12.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, s-a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a reținut că pe un post de televiziune se difuzează numai fonograme, cu toate că pârâta a susținut lipsa calității procesuale active a UPFR inclusiv din perspectiva faptului că postul de televiziune B. difuzează numai videoclipuri a căror gestiune colectivă se realiza la acea dată de alt organism de gestiune colectivă, invocând decizia nr. 147/2019 a C.J.U.E., inclusiv cu ocazia susținerilor în ședința publică din 19 octombrie 2022, iar metodologiile aprobate de ORDA nu au fost armonizate în raport cu modificările Legii 8/1996, acestea fiind acte normative subordonate legii.

Astfel, motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze recurentei-pârâte dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-a formulat prin cererea dedusă judecății au fost examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecății, calificând gestiunea dedusă judecății ca una obligatorie și nu una facultativă, prevăzută la art. 123

2

alin. (1) lit. d) din lege.

Recurenta a arătat că postul B., prin specificul postului, difuzează în baza licenței audiovizuale emise de CNA, videograme (videoclipuri); distincția dintre videogramă (imagine + muzică) și fonogramă (muzică) a fost definitiv tranșată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-147/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea Supremă din Spania cu privire la interpretarea art. 8 alin. (2) din Directiva 91/100/CEE, respectiv Directiva 2006/115/CE - comunicarea publică a unei opere audiovizuale care încorporează o fonogramă sau o reproducere a unei fonograme -remunerație echitabilă unică - cauza în care s-a tratat o situație de fapt identică: fonograme publicate ce au făcut obiectul unei comunicări publice prin intermediul unor canale de televiziune, făcând trimitere și la art. 64, art. 65, art. 66, art. 67 și art. 70 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturi conexe, precum și Ia art. 104 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.

Reclamanta Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 19.10.2022 și a deciziei civile nr. 1629A/4.11.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, a învederat greșita interpretare a dispozițiilor art. 40 (fost art. 39) raportat la art. 93 alin. (2) (fost 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 referitoare la cesiunea drepturilor de autor și conexe, cu trimitere la dispozițiile pct. 2 pct. b) din Decizia ORDA nr. 216/2011, în sensul în care o primă condiție ce trebuie avută în vedere în cazul cesionării drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe este aceea ca semnatarul contractului de cesiune să fie titularul dreptului, în speță să fie producătorul fonogramei ce face obiectul radiodifuzării.

Or, din analiza contractelor, depuse la dosar de către apelanta-pârâtă, rezultă că peste 90% dintre semnatarii contractelor încheiate cu apelanta-pârâtă nu sunt producătorii fonogramelor și nici nu au dovedit că ar fi titularii drepturilor rezultate din utilizarea acestora, iar majoritatea contractelor depuse la dosar vizează prestația artistică a diverșilor artiști/interpreți și nu vizează realizarea de fonograme, semnatarii contractelor fiind diferiți de producătorii fonogramelor difuzate.

Astfel, D., E., F. și G. nu sunt nici artiști și nici producători de fonograme, nu dețin aceste drepturi pentru a putea dispune de ele prin cesionare, fiind terți în relația dintre titularii de drepturi și radiodifuzori, context în care a depus, pentru termenul din 12 mai 2021, o precizare și o listă cu analiza contractelor depuse la dosar de apelanta-pârâtă A., cu individualizarea semnatarului contractului și a producătorului fonogramelor difuzate (CD și Adresa UPFR nr. x/23.02.2021).

A menționat că în proporție de peste 90% semnatarul contractului nu corespunde cu producătorul fonogramei (din cele 308 contracte unice depuse doar în cazul a 11 contracte semnatarul contractului este și producătorul fonogramei/fonogramelor), iar apelantei-pârâte, în calitate de parte ce a promovat și susținut această apărare, îi revenea obligația de a dovedi că semnatarii acordurilor sunt și titularii drepturilor (producătorii fonogramelor, reprezentanții titularilor de drepturi producători de fonograme sau au dobândit prin cesiune aceste drepturi).

În plus, dacă titularii inițiali (autori și interpreți) au cesionat anterior operele respectiv prestațiile proprii către un anumit producător (reproducere, fixare, încorporare, radiodifuzare, comunicare publică etc) nu mai pot cesiona ulterior către o altă persoană, întrucât cesiunea inițială este una exclusivă tocmai în vederea fixării și ulterior exploatării operei, lucru care se poate efectua doar de către producătorul fonogramei.

O a doua condiție ce trebuie avută în vedere în cazul cesionarii drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe se raportează la dispozițiile pct. 2 pct. b) din Decizia ORDA nr. 216/2011, conform cărora organismul de radiodifuziune nu trebuie să achite remunerația echitabilă pentru radiodifuzarea fonogramelor dacă "organismul de radiodifuziune nu este el însuși producătorul fonogramelor sau nu este îndreptățit ca, pentru anumite fonograme utilizate, să gestioneze el însuși drepturile conexe cuvenite artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme, pe baza unui mandat sau contract de reprezentare ori în baza legii, ori drepturile acestora nu sunt exercitate în alte modalități stabilite prin contract".

Chiar dacă metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011 se aplică radiodifuzorilor și nu organismelor de televiziune, practica constantă a instanțelor a stabilit că textul metodologic citat se aplică mutatis mutandis și în cazul radiodifuzării fonogramelor de către organismele de televiziune.

A susținut că, în cauză, majoritatea contractelor sunt încheiate de diverse persoane fizice cu societatea H. S.R.L., subiect de drept care nu este parte în prezenta cauză, așa încât nu poate fi vorba despre o exonerare de la plata remunerației pentru radiodifuzarea acestor fonograme pentru apelanta-pârâtă A., atâta vreme cât eventualele contracte nu o vizează pe aceasta, ci un subiect de drept care nu este parte în prezentul dosar.

De altfel, chiar instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că gestiunea obligatorie presupune ca organismul de gestiune desemnat colector să colecteze inclusiv remunerațiile datorate de către apelanta-pârâtă pentru fonogramele radiodifuzate pretins a fi cesionate către H., însă în propria analiză a înlăturat această obligație de plată, ignorând chiar adresa expertului din data de 08.06.2022 în care a arătat în mod expres că în stabilirea ponderii de utilizare a fonogramelor a îndepărtat toate radiodifuzările fonogramelor ce fac obiectul tuturor contractelor depuse la dosar, fără a verifica câte dintre acestea sunt acorduri încheiate cu S.C. H. S.R.L. și câte cu A., în condițiile art. 39 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară republicării.

Or, la dosar nu a fost depus nicio dovadă a cesiunii acestor contracte între H. S.R.L. și A. și nici vreun consimțământ expres la titularului operei/fonogramei în vederea cesionarii dreptului de către H. S.R.L. către A..

A treia condiție ce trebuie avută în vedere în cazul cesionării drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe este ca limitele cesiunii să vizeze anumite drepturi, un anumit teritoriu și o anumită durată (art. 39 alin. (2) din lege), însă, în prezenta cauză, contractele/acordurile depuse la dosar de către pârâta A. conțin limitări referitoare la numărul de difuzări și perioadele de difuzare, aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de apel, deși expertul a indicat că nu a ținut cont de aceste limitări.

Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că între părți a intervenit o cesiune, fiind vorba despre o cesiune neexclusivă, aceasta poate scuti radiodifuzorul de plata remunerației doar pentru fonogramele difuzate în perioada de timp indicată în contract și pentru numărul de difuzări specificat în contract, pentru restul difuzărilor nu a intervenit o cesiune, întrucât contractele nu se referă la o cesiune exclusivă, astfel că apelanta-pârâtă trebuia să achite remunerațiile aferente restului de radiodifuzări din afara perioadei contractate.

În aceste condiții, principala condiție pentru incidența cesiunii unor drepturi, aceea ca cel care cesionează drepturile trebuie să fie titularul drepturilor, nu a fost respectată în cauză.

Recurenta a mai arătat că singura mențiune din contracte vizează un drept de difuzare, drept ce nu exonerează apelanta-pârâtă de la obligația de plată a remunerației datorate titularilor de drepturi producători de fonograme pentru radiodifuzarea de fonograme sau reproduceri ale acestora, nefiind titular de drepturi, aspect ce ar presupune incidența gestiunii individuale și îndepărtarea respectivelor fonograme din categoria celor vizate de gestiunea obligatorie, conform art. 123' alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 [actual art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, după republicare].

O a patra condiție ce trebuie avută în vedere în cazul cesionarii drepturilor/gestiunii individuale a drepturilor conexe este cea a plății prețului cesiunii, însă, în speță, conform contractelor depuse de către apelanta-pârâtă rezultă că diverse persoane fizice sau juridice au plătit către A. sume de bani pentru difuzarea propriilor producții sau prestații artistice în cadrul programelor postului B..

Aceste dispoziții contractuale invalidează teza cesiunii de drepturi promovată de către apelanta-pârâtă, contrar dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 8/1996, întrucât potrivit cesiunii, A. ar fi trebuit să plătească titularilor de drepturi prețul cesiunii și nu invers, radiodifuzorul fiind beneficiarul cesiunii.

Cu trimitere la considerentele hotărârii atacate și la dispozițiile art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (2) raportat la art. 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, recurenta-reclamantă a susținut că nu există o modalitate alternativă de remunerare a utilizatorilor, astfel cum a reținut în mod eronat instanța de apel, legea instituind posibilitatea titularului să se adreseze instanțelor fie direct, fie prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în funcție de caracterul colectiv sau individual al gestiunii, pentru recuperarea contravalorii utilizării operelor/fonogramelor existente în repertoriul său.

În concluzie, a arătat că instanța de apel a procedat în mod eronat prin îndepărtarea din ponderea de utilizare a fonogramelor pentru care s-a stabilit valoarea remunerațiilor datorate a totalității fonogramelor ce fac obiectul tuturor contractelor depuse la dosar de către apelanta-pârâtă.

Un al doilea motiv de recurs vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 [actual art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, după republicare] în raport de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a stabilit că gestiunea individuală nu este posibilă în situația titularilor de drepturi conexe drepturilor de autor.

Referitor la argumentele instanței de apel, potrivit cărora derogarea prevăzută la art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100 nu înseamnă că nu este permisă încheierea de către utilizator a unui contract direct cu producătorul de fonograme în aceste situații sau că indiferent dacă un astfel de acord este încheiat sau nu, în mod obligatoriu se vor plăti remunerații organismului de gestiune colectivă, în virtutea obligativității gestiunii colective, sunt corecte doar dacă în cauză ar fi incidente situațiile expres prevăzute de dispozițiile pct. 2 pct. b) din Decizia ORDA nr. 216/2011, iar neplata remunerațiilor către organismul de gestiune colectivă desemnat colector ar interveni doar în situația în care titularul de drepturi ar fi remunerat direct de către radiodifuzor în baza unui contract de cesiune.

Or, în cauză, astfel cum a reținut chiar instanța de apel, nu s-a realizat o plată către titularul de drepturi pentru utilizarea prin radiodifuzare a operei protejate (fonograme), semnatarul acordurilor fiind cel care a plătit radiodifuzorul (A.) pentru difuzarea fonogramelor menționate în acorduri.

Mai mult, instanța de apel și-a contrazis propriile argumente reținând că dacă titularul de drepturi și-ar gestiona individual repertoriul în cazul unui astfel de exercițiu direct, utilizatorul ar trebui să facă o a doua plată pentru același drept, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, deși a reținut că nu s-a făcut nicio plată de către radiodifuzor către titularul de drepturi, din contră titularul de drepturi plătise radiodifuzorul, astfel încât teza unor plăți duble nu este incidentă.

În plus, instanța de apel a reținut în decizia recurată că organismul de gestiune colectivă desemnat să fie colector este obligat să gestioneze drepturile autorilor operelor menționate în dispoziția derogatorie chiar și atunci când nu i s-a acordat mandat ceea ce presupune că este datorată de către radiodifuzor orice remunerație în afara celor pentru care acesta este producător al fonogramei radiodifuzate sau a încheiat contracte de cesiune.

De asemenea, arată că la dosarul de fond există declarațiile de venituri și de pondere de utilizare a fonogramelor în programele postului B. depuse chiar de către reprezentanții A. S.R.L. la sediul UPFR (cu indicarea unui procent de utilizare de 60 - 70%).

A precizat că pentru aceste declarații s-au eliberat facturile de plată aferente declarațiilor reprezentanților A., însă apelanta-pârâtă a refuzat să le achite; ulterior în cadrul dosarului apelanta-pârâtă a depus o nouă declarație de pondere de utilizare a fonogramelor în programele postului sau de televiziune (de 10%), declarație însoțită în cadrul apelului și de depunere a acordurilor de difuzare; aceste înscrisuri nu au fost niciodată comunicate organismului de gestiune desemnat colector, în plus playlist-urile depuse de către apelanta-pârâtă în apel diferă de cele comunicate anterior către UPFR, aspect ignorat de instanța de apel, asupra căruia nu s-a pronunțat.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat decizia civilă nr. 1319/22.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și decizia nr. 1905/24.11.2017, pronunțată în dosarul civil nr. x/2009, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a tranșat definitiv faptul că gestiunea individuală nu este posibilă în situația titularilor de drepturi conexe drepturilor de autor.

Astfel, sfera de acțiune a autorității lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului, precum și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv pe cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece soluția se întemeiază pe un raționament juridic, care este expus în motivare.

Or, înlăturarea gestiunii obligatorii în cazurile expres reținute în dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, prin decizia atacată, vine în contradicție cu dezlegarea dată definitiv în cele două decizii anterior menționate, aspect ce încalcă principiul autorității de lucru judecat.

III. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, respingerea căii de atac, ca fiind nulă, și în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

La rândul său, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă Asociația Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C., prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Ambele părți au formulat răspuns la întâmpinarea părții adverse, prin care au solicitat respingerea susținerilor invocate prin întâmpinare și admiterea propriei cereri de recurs, astfel cum a fost formulată.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.09.2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, pentru motivele expuse în acea încheiere și a fixat termen de judecată la data de 21.11.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Prin motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a reținut că pe un post de televiziune se difuzează numai fonograme, cu toate că pârâta a susținut lipsa calității procesuale active a U.P.F.R., inclusiv din perspectiva faptului că postul de televiziune B. difuzează numai videoclipuri, a căror gestiune colectivă se realiza la acea dată de către un alt organism de gestiune colectivă.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

Prin susținerile astfel formulate, este redat în mod greșit conținutul apărărilor formulate în cauză de către pârâtă, întrucât legitimarea procesuală activă nu a fost contestată în considerarea împrejurării difuzării pe postul de televiziune exclusiv de videoclipuri.

Dimpotrivă, fără a infirma afirmația reclamantei, în sensul că pe postul B. s-ar difuza fonograme, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active, în ceea ce privește pretențiile ce constituie obiect al cererii reconvenționale-plata remunerației cuvenite titularilor de drepturi reprezentați de către reclamanta organism de gestiune colectivă-, doar cu referire la fonogramele publicate în scop comercial, susținându-se că, în acest caz, este vorba despre o gestiune colectivă facultativă, iar nu obligatorie, iar reclamanta nu a făcut dovada mandatului acordat de către titularii de drepturi, astfel cum prevede art. 123

2

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, conform căruia "Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat".

În același timp, pârâta a susținut în apel, într-adevăr, împrejurarea difuzării de videoclipuri (videograme) pe postul de televiziune, însă doar pentru cele din contractele directe încheiate cu titularii de drepturi, iar nu cu privire la toate prestațiile și operele în legătură cu care s-au formulat pretențiile deduse judecății în cauză. Or, cu privire la contractele directe, rezultă din soluția pronunțată în apel, prin schimbarea hotărârii primei instanțe, că utilizările efectuate de către pârâtă în baza acestora au fost excluse de la plata remunerației, astfel încât critica nu poate privi soluția favorabilă recurentei, pronunțată în evocarea fondului de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, pentru motivele ce vor fi arătate în cadrul recursului părții adverse, această soluție va fi menținută, recursul urmând a fi respins ca nefondat, astfel încât nu există, nici din acest punct de vedere, vreo rațiune pentru admiterea criticii recurentei-pârâte.

Pe de altă parte, contrar celor susținute prin motivele de recurs, prin niciun considerent al deciziei recurate nu s-a reținut în mod generic faptul că pe un post de televiziune s-ar putea difuza numai fonograme, astfel cum pare să reiasă din susținerile recurentei-pârâte, instanța de apel analizând probele administrate, în ceea ce privește utilizarea efectuată de către pârâtă în perioada de referință a pretențiilor deduse judecății.

Nu în ultimul rând, decizia recurată cuprinde considerentele pentru care a fost menținută hotărârea primei instanțe pe aspectul legitimării procesuale active, inclusiv evaluarea argumentelor invocate în mod direct în apel, deoarece instanța de apel, în limitele apărării de fond - vizând, după cum s-a arătat anterior, fonogramele publicate în scop comercial - a arătat că, în speță, nu au fost difuzate asemenea fonograme, ci exclusiv fonograme de comerț, fără ca motivele de recurs să conțină vreo susținere referitoare la fonogramele publicate în scop comercial, de natură să antreneze cercetarea legalității deciziei de apel.

Față de cele expuse, urmează a fi înlăturată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecății, prin calificarea gestiunii colective ca fiind obligatorie, iar nu cea facultativă, prevăzută la art. 123

2

alin. (1) lit. d) din aceeași lege.

Așadar, recurenta-pârâtă pretinde, prin aceste susțineri, că utilizarea efectuată de către pârâta A. S.R.L. în perioada de referință (1.04.2012-31.12.2016) ar consta în radiodifuzarea de prestații artistice în domeniul audiovizual, pentru care gestiunea colectivă are caracter facultativ, astfel cum prevede art. 123

2

alin. (1) lit. d) al Legii nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării), iar nu în radiodifuzarea fonogramelor de comerț, astfel cum a reținut instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 123

1

alin. (1) lit. f) din același act normativ.

Or, după cum s-a arătat anterior, în legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a invocat în apărare difuzarea de videoclipuri (videograme) pe postul de televiziune B., însă doar pentru videoclipurile din contractele directe încheiate cu titularii de drepturi, iar nu cu privire la toate prestațiile în legătură cu care s-au formulat pretențiile deduse judecății în cauză.

Pentru utilizările efectuate de către pârâtă în baza contractelor directe, însă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în cauză, astfel încât, din moment ce motivele de recurs nu privesc această soluție din decizia de apel ce îi este favorabilă, trebuie constatat că susținerile recurentei sunt inadmisibile, formulate fiind omisso medio, pentru prima dată în recurs.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceleiași norme nu pot fi primite dacă ele nu au fost invocate în termen pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Pe acest temei, dat fiind că recurenta-pârâtă nu a formulat în fața instanței de apel apărarea conform căreia postul TV a difuzat numai videoclipuri, în întreaga perioadă de referință, susținând că doar utilizările efectuate în baza acordurilor încheiate cu titularii de drepturi relevă videograme, critica nu poate fi primită și va fi înlăturată.

Din acest motiv, față de limitele apărării pârâtei, nu numai că nu există nicio rațiune pentru cenzurarea constatării defavorabile a instanței de apel privind comunicarea publică de fonograme pe postul TV, dar nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la incidența în cauză a dezlegării Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-147/19 Atresmedia Corporación de Medios de Comunicación S.A..

Prin hotărârea pronunțată la data de 18.11.2020 în cauza respectivă, CJUE a statuat că "Articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale trebuie interpretate în sensul că remunerația echitabilă unică, vizată la aceste dispoziții, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme."

Dezlegarea dată de către instanța europeană are în vedere comunicarea publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme, iar nu însăși comunicarea publică a unei fonograme, precum în cauza de față (în care au fost admise pretențiile reclamantei). CJUE a făcut în mod explicit distincția între cele două înregistrări: înregistrarea audiovizuală respectivă nu poate fi calificată drept "fonogramă", iar o fonogramă încorporată într-o operă audiovizuală își pierde calitatea de "fonogramă" în măsura în care face parte dintr-o asemenea operă (pct. 44 și 47 din hotărârea Atresmedia).

Totodată, din aceeași hotărâre nu trebuie să se înțeleagă faptul că titularii de drepturi asupra fonogramelor nu mai sunt îndreptățiți la remunerația cuvenită atunci când o fonogramă este încorporată într-o operă audiovizuală fixate într-o înregistrare audiovizuală și are loc o comunicare publică a acesteia din urmă.

Dimpotrivă, CJUE a subliniat, pe de o parte, că aceste împrejurări nu au vreo incidență asupra drepturilor asupra fonogramei în caz de utilizare a acesteia independent de opera audiovizuală în cauză (pct. 46), iar, pe de altă parte, că remunerația drepturilor conexe asupra fonogramei este plătită la momentul încorporării sale în opera audiovizuală, de către producătorul acesteia din urmă, prin intermediul contractelor corespunzătoare încheiate (pct. 55).

Hotărârea CJUE nu vizează ipoteza plății remunerației cu ocazia încorporării unei fonograme într-o operă audiovizuală, ci doar are ca premisă o asemenea încorporare, efectuată cu autorizarea titularilor și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile (pct. 25). Plecând de la această premisă, dezlegarea dată este justificată de neplata remunerației de două ori, atât de către producătorul operei audiovizuale, la momentul încorporării fonogramei, cât și de către utilizatorul operei audiovizuale, la momentul comunicării publice a acesteia din urmă. Desigur, utilizatorul operei audiovizuale fixate, care încorporează o fonogramă, va plăti remunerația, dar nu în considerarea fonogramei, ci către producătorul înregistrării audiovizuale care conține fixarea operei audiovizuale.

Prin urmare, hotărârea CJUE nu poate fi invocată împotriva producătorului unei fonograme (sau a organismului de gestiune colectivă care colectează remunerația în numele și pe seama acestuia) atunci când se comunică public chiar fonograma, după cum nu poate fi invocată direct în recurs, pentru a se demonstra că un post TV a difuzat doar înregistrări audiovizuale, în absența vreunei apărări de fond pe acest aspect, formulate cu respectarea dispozițiilor procedurale, față de prevederile sus-menționate ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., U.P.F.R. a susținut că soluția de respingere în parte a pretențiilor în apel a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, aplicabile prin analogie și în cazul drepturilor conexe de autor, conform art. 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării).

Astfel, instanța de apel ar fi considerat, în mod greșit, că a operat gestiunea individuală efectuată de către titularii de drepturi, pentru a exclude de la plata remunerației utilizările efectuate de către pârâtă în baza unor contracte de cesiune de drepturi patrimoniale încheiate chiar cu acești titulari.

În acest sens, recurenta-reclamantă a semnalat, în esență, următoarele: semnatarii contractelor depuse la dosar nu sunt titulari ai drepturilor valorificate prin pretențiile deduse judecății, respectiv producători ai fonogramelor difuzate; contractele sunt încheiate de către o altă persoană juridică decât pârâta, în calitate de utilizator, fără a se dovedi concomitent o cesiune a drepturilor patrimoniale de la terț către pârâtă; contractele nu îndeplinesc cerințele legale referitoare la limitele cesiunii; nu s-a făcut dovada plății prețului cesiunii, astfel cum prevede art. 41 alin. (2) raportat la art. 92 alin. (2) din lege.

Critica astfel formulată nu este fondată, în condițiile în care aceasta se bazează pe premisa eronată potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut existența unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale recunoscute prin lege titularilor de drepturi conexe reprezentați de către reclamantă, anume producători de fonograme.

După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, cu toate că a fost valorificată apărarea pârâtei în sensul unei gestiuni individuale exercitate de către titularii de drepturi, iar pretențiile reclamantei referitoare la remunerația cuvenită și pentru utilizarea ce corespunde gestiunii individuale a drepturilor au fost respinse, instanța de apel a invalidat în mod explicit teza cesiunii de drepturi invocată de către pârâtă.

O asemenea constatare ce a fost inserată în motivarea deciziei recurate s-a fundament pe împrejurarea că, potrivit contractelor depuse la dosar de către pârâtă, persoanele fizice sau juridice pretins titulare de drepturi au plătit chiar ele pe pârâta utilizator pentru difuzarea propriilor producții și prestații artistice în cadrul programelor postului B., iar nu invers.

Prin urmare, critica este lipsită de obiect, cât timp instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor legale referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, reținând în mod explicit că aceste norme nu sunt incidente, iar recurenta-reclamantă nu pretinde contrariul.

Cât privește criticile vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și, corelativ, încălcarea autorității de lucru judecat a deciziilor nr. 1319/22.09.2017 și nr. 1905/24.11.2017, ambele pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, se rețin următoarele:

Potrivit art. 123

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării), "Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora".

De asemenea, art. 105 alin. (1) lit. f) din lege (în forma de la data utilizării) prevede că producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice, printre altele, "radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remunerație echitabilă (...)".

Prin cererea de recurs, reclamanta U.P.F.R. a susținut că gestiunea individuală nu este posibilă în cazul titularilor de drepturi conexe, din moment ce Legea nr. 8/1996 nu le recunoaște un drept de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a propriilor fonograme, ci doar un drept la remunerație echitabilă, care se colectează exclusiv prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, astfel cum a statuat Înalta Curte prin deciziile evocate. Prin urmare, în mod greșit au fost excluse din baza de calcul a remunerației utilizările efectuate de către pârâtă în baza unor contracte încheiate cu titulari de drepturi conexe.

Aceste susțineri nu sunt fondate.

În prezenta cauză, contractele directe încheiate de către pârâtă și depuse la dosar se referă în totalitate la videoclipuri muzicale, pârâta invocând în apărare - astfel cum s-a arătat deja în analiza recursului acesteia - difuzarea de videoclipuri (videograme), iar nu de fonograme de comerț, pe postul de televiziune B., tocmai pentru contractele directe încheiate cu titularii de drepturi.

Or, în cazul radiodifuzării și comunicării publice a unei înregistrări audiovizuale sau videograme (definită în art. 106

1

alin. (1) ca fiind "orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvențe de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda și suportul utilizate pentru această fixare"), producătorul acesteia are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice, printre altele, radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări audiovizuale, conform art. 106

3

alin. (1) lit. f) din lege, spre deosebire de radiodifuzarea și comunicarea publică a fonogramelor, în legătură cu care producătorul acestora nu conservă o asemenea prerogativă, fiind îndreptățit doar la remunerație echitabilă, astfel cum prevede art. 105 alin. (1) lit. f) din lege, citat anterior.

Prin urmare, nu există niciun impediment pentru ca titularii de drepturi conexe să exercite o gestiune individuală a dreptului patrimonial de a autoriza sau de a interzice utilizarea, în ipoteza radiodifuzării și comunicării publice a unei înregistrări audiovizuale.

Din acest motiv, nu se poate reține nici contrazicerea practicii Înaltei Curți în materie (recurenta referindu-se în mod eronat la autoritatea de lucru judecat, chiar și din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, fiind vorba, în mod evident, despre utilizatori diferiți și modalități de utilizare diferite de cea din speță), atât timp cât dezlegările din deciziile nr. 1319/22.09.2017 și nr. 1905/24.11.2017 au vizat compatibilitatea gestiunii individuale cu dreptul la remunerație echitabilă, iar nu cu dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea. În această din urmă situație, dimpotrivă, Înalta Curte a decis în mod constant că este posibilă gestiunea drepturilor exercitată de către titulari, chiar și în acele cazuri în care, în raport cu un anumit tip de utilizare, Legea nr. 8/1996 prevedea caracterul obligatoriu al gestiunii colective.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul reclamantei U.P.F.R., în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - C. împotriva încheierii de ședință din 19 octombrie 2022 și a deciziei civile nr. 1988A din 21 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.