ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 855/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 28 octombrie 2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtei la: - plata remunerației echitabile (cu TVA inclus), cuvenite producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor sau a reproducerilor acestora, începând cu luna iulie 2017 - la zi (data efectuării raportului de expertiză), datorată de către pârâtă pentru postul TV național deținut. B., potrivit cu veniturile reale ale pârâtei obținute din activitatea de radiodifuzare și cu ponderea utilizării fonogramelor, în conformitate cu dispozițiile art. 3, 4, 5 și 6 din Decizia ORDA nr. 133/2012 (evaluat la 30.750 RON plus TVA); În subsidiar, în măsura în care pârâta nu permite evidențierea corectă a bazei de calcul și a ponderii utilizării fonogramelor pentru postul TV național deținut, respectiv a remunerațiilor datorate, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 republicată și art. 13 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 133/2012, solicită instanței să oblige pârâta la plata triplului remunerațiilor minime corespunzătoare postului TV național deținut pentru perioada dedusă judecății (evaluat la 92.250 RON); - plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației calculate de la data scadenței până la data achitării efective a remunerației; - plata penalităților de întârziere aferente remunerațiilor neachitate la termen în cuantum de 0,1% pentru radiodifuzarea fonogramelor; - predarea listelor complete de fonograme și reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu luna iulie 2017 - până în prezent pentru postul TV deținut, conform modelului de playlist reglementat de Decizia ORDA nr. 133/2012, necesare în vederea repartiției remunerațiilor colectate de reclamantă; - plata cheltuielilor de judecată. Pârâții nu au formulat întâmpinare în cauză. În drept, reclamanta a invocat art. 162 lit. b) coroborat cu art. 106 alin. (1) lit. f), art. 112, art. 188, pe orice dispoziții legale din Legea nr. 8/1996 republicată și pe dispozițiile Metodologiei publicate în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 133/2012, raportate la dispozițiile art. 1349 și art. 1531 - 1535 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. S.R.L., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului UPFR pentru remunerații datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial, pentru perioada ulterioară datei de 30 martie 2018, excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului UPFR în ceea ce privește remunerația aferentă fonogramelor pentru care gestiunea colectivă este facultativă sau prin mandat special, solicitându-se anularea cererii de chemare în judecată în aceste limite, ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate de reprezentant, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată și nefondată a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei UPFR la plata cheltuielilor de judecată generate de proces, inclusiv onorariul de avocat.

Hotărârea pronunțată pe fond Prin sentința civilă nr. 1295 din data de 22.09.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea privind pe reclamanta C. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 92.250 RON (la care se adaugă TVA) reprezentând triplu remunerație comunicare publică fonograme pentru intervalul iulie 2017 - septembrie 2020, actualizată cu rata inflației; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, calculate de la data scadenței și până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâta să predea reclamantei listele complete de fonograme și reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu luna iulie 2017 și până în septembrie 2020, pentru postul tv deținut, conform modelului de playlist reglementat de Decizia ORDA nr. 133/2012. Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate și pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de reclamantă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 298 A din 22 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1295/22.09.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe, ca nefondat. A fost obligată apelanta la 7000 RON onorariu de avocat redus către intimata reclamantă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 298 A din 22 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.. Prin cererea de recurs formulată, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și în rejudecare pe fond, să se dispună respingerea ca nefondată a acțiunii formulate si obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Consideră că recurenta nu are calitate procesual pasiva nefiind utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 133/2012, pentru perioada în litigiu. În primul rând, în raport de dispozițiile Legii nr. 8/1996 UPFR nu are dreptul la remunerația pentru reemiterea fonogramelor, întrucât dreptul de reemitere este recunoscut doar organismelor de televiziune prin art. 129 lit. e) din Legea nr. 8/1996, pârâta nu a desfășurat în perioada 01.03.2015-29.10.2019 activitate de radiodifuzare pentru programe proprii, iar începând cu 30.10.2019 licența audiovizuală S-TV 303/17.01.2013 a fost adusă ca aport în asocierea pârâtei cu D. S.R.L., pârâta neefectuând niciun act de radiodifuzare. Având în vederea aceste considerente, apreciază că interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor Legii nr. 8/1996 prin coroborare cu Decizia ORDA nr. 133/2012 este una care excede cadrului procesual în condițiile în care pârâta nu realizează activitate de radiodifuziune, nu este utilizator de fonograme pentru radiodifuzare. A mai criticat că intimata UPFR nu are calitate procesuală activă pentru cererea formulată împotriva sa la plata remunerației datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzare de către organismele de televiziune a fonogramelor publicate în scop comercial, pentru perioada 30.03.2018-prezent. Apreciază că în mod greșit instanța de judecată a refuzat să aplice dispozițiile legale incidente în cauză pentru perioada ce face obiectul cererii de chemare în judecată și a făcut o analogie a dispozițiilor legale invocate de pârâtă pentru a stabili natura juridica a fonogramelor pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată, făcând abstracție de dispozițiile legale incidente pentru perioada în discuție și concluzionând că nu contează maniera în care erau reglementate la un moment dat fonogramele de comerț/fonogramele publicate în scop comercial, dacă în prezent legea nu mai face această distincție. Astfel, pentru perioada 01.07.2017 - 30.03.2018, Legea nr. 8/1996 prevedea în mod clar două categorii de fonograme cu regimuri juridice diferite: fonogramele de comerț care făceau obiectul gestiunii colective obligatorii în temeiul dispozițiilor art. 123 indice 1 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1998 și fonogramele publicate în scop comercial care făceau obiectul gestiunii colective facultative în temeiul art. 123 indice 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996. Metodologia pentru fonogramele de comerț se aplică numai fonogramelor de comerț, nu si fonogramelor publicate în scop comercial. Pentru fonogramele publicate în scop comercial nu a existat o metodologie în vigoare pe sursa tv (radiodifuzare) în perioada în cauză. Pentru perioada 30.03.2018 - zi Legea nr. 8/1996 prevede tot două categorii de fonograme cu terminologie diferită: fonograme publicate în scop comercial - care fac obiectul gestiunii colective obligatorii - art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1998 și fonograme (art. 104) care include fonogramele publicate în scop comercial, însă și alte tipuri de fonograme. Prin urmare, pentru perioada în discuție, fac obiectul gestiunii colective obligatorii fonogramele de comerț 01.07.2017-29.03.2018 și fonogramele publicate în scop comercial 30.03.2018 - prezent. Pentru ambele fiind necesar atât un mandat special care nu a fost prezentat de reclamantă, nu există decizie de colector pentru remunerațiile din radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial de organismele de televiziune, prin urmare reclamanta nu are cum să dețină calitate procesuală activă pentru cererea de obligare a pârâtei la plata remunerației datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de organismele de televiziune a fonogramelor publicate în scop comercial în perioada 30.03.2018- prezent. Apreciază că analiza instanței de judecată nu poate fi primită în condițiile în care dispozițiile legale incidente pentru perioada avută în vedere de reclamantă prin cererea de chemare în judecată stabileau condiții clare de exercitare a drepturilor și tipuri diferite de fonograme în raport cu care aceasta nu poate să-și dovedească solicitările formulate. Pe fondul cauzei consideră că instanța de apel prin hotărârea apelată a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, în prezenta cauză reclamanta nefăcând dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită și prin urmare apelul se impunea a fi respins. În acest sens, pârâta a precizat că a dovedit că nu are obligația obținerii autorizației sub formă de licență neexclusivă anterior utilizării fonogramelor, întrucât nu pârâta le utilizează, nu utilizează fonograme, prin urmare nu datorează remunerație, nu desfășoară activitate de radiodifuzare, prin urmare nu are obligația de raportare a playlisturilor, a bazei de calcul și a ponderii de utilizare, toate aceste obligații revenind D. S.A.. În drept, recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost invocate motive de recurs de ordine publică.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 07 noiembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie. Prin rezoluția din 17 ianuarie 2025 s-a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, în raport și de excepția inadmisibilității invocării în recurs a criticilor care nu au fost formulate prin cererea de apel, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta A. S.R.L. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed. Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă A. S.R.L. a criticat decizia recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. motivat de faptul că în mod greșit instanța a apreciat că recurenta ar avea calitate procesual pasivă; a susținut pârâta că nu este utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 și al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 133/2012, pentru perioada în litigiu. A mai criticat că, în raport de dispozițiile Legii nr. 8/1996, UPFR nu are dreptul la remunerația pentru reemiterea fonogramelor, întrucât dreptul de reemitere este recunoscut doar organismelor de televiziune prin art. 129 lit. e) din Legea nr. 8/1996, iar pârâta nu a desfășurat în perioada 01.03.2015-29.10.2019 activitate de radiodifuzare pentru programe proprii, iar începând cu 30.10.2019 licența audiovizuală S-TV 303/17.01.2013 a fost adusă ca aport în asocierea pârâtei cu D. S.R.L., pârâta neefectuând niciun act de radiodifuzare. Criticile astfel expuse nu pot fi primite ca fondate de către instanța de recurs, pentru următoarele argumente expuse. În conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Regula tantum devolutum quantum apellatum este așadar, o expresie a principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., astfel că, deși apelul este o cale de atac devolutivă, totuși instanța de apel este ținută a proceda la examinarea cauzei în limita criticilor formulate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept care au fost invocate în fața primei instanțe sau care ar putea fi invocate în cauză, ci doar cu privire la acelea criticate de către părțile care au declarat apel. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă A. S.R.L. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1295 din 22 septembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, indicând că urmează a depune motivele de apel în termenul legal, însă nu a mai depus respectivele motive, apelul rămânând nemotivat. Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac "subsecventă", în sensul că de principiu, nu poate fi exercitat omisso medio. De asemenea, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Articolul 488 alin. (2) din C. proc. civ. se referă așadar, la motivele de casare, precizând ca atare, că acestea nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, ele au fost respinse sau instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor. Cu alte cuvinte, recursul nu este o cale de atac prin care să se aducă pentru prima dată în discuție, noi argumente care ar fi putut fi prezentate în apel, dar nu au fost prezentate. De asemenea, motivele de casare pot fi invocate dacă, invocate în termen și în faza apelului, ele au fost totuși, respinse în apel sau instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor. Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță". Coroborând cele două texte procesuale enunțate, rezultă, folosind metodele de interpretare teleologică, rațională și sistematică ale normelor juridice, că dacă apelul promovat nu este motivat și este respins de instanța de apel, atunci apelantul, partea procesuală care a pierdut apelul, poate să depună recurs, însă în recurs, arătând motivele de nelegalitate ale hotărârii de apel, nu va putea invoca motive care ar fi putut fi prezentate în apel, dar pe care nu le-a prezentat. Art. 488 alin. (2) limitează așadar, motivele de casare în recurs la cele care fie nu au putut fi invocate în apel, fie au fost invocate în cursul apelului, dar au fost respinse de instanța de apel, termenul "invocare" din cuprinsul celor două texte procesuale presupunând din punct de vedere juridic, dar și semantic, lingvistic, o atitudine activă a părții procesuale, de formulare efectivă a lor de către parte. Rezultatul analizei juridice expuse asigură respectarea principiului legalității și a eficienței căilor de atac, prin evitarea repetării argumentelor (deja apreciate fondate) sau introducerii unor noi argumente care ar fi trebuit prezentate mai întâi, în apel. Concluzia expusă supra este confirmată inclusiv prin folosirea argumentului a contrario al metodei de interpretare rațională a normelor juridice. Astfel, o interpretare contrarie a celor două norme procesuale care au fost analizate în mod sistematizat, ar determina o situație procesuală mai avantajoasă pentru cei ce ar alege să nu își motiveze apelul, întrucât atunci ar putea să invoce direct în recurs, motive de apel/recurs pe care nu le-au prezentat în prealabil în apel, în vreme ce părțile procesuale diligente, ce se conformează prevederilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. care impun motivarea apelului, nu vor putea invoca în recurs alte aspecte decât cele pe care le-au prezentat deja în apel. Or, o astfel de situație de inegalitate juridică nu poate fi admisă. Temeiul de drept prevăzut de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, nu determină așadar, lipsa de aplicabilitate a principiului non omisso medio enunțat, pentru că interpretarea în sens contrar ar determina o situație mai avantajoasă din punct de vedere procesual pentru apelanții care nu-și motivează apelul față de apelanții diligenți ce se supun dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. care instituie obligația de motivare a cererii de apel. Așadar, în ipoteza - incidentă cauzei prezente - în care apelantul alege să nu își motiveze apelul, ne aflăm în situația unor motive de recurs care nu au fost invocate în fața instanței de apel, invocarea presupunând din punct de vedere juridic și semantic, lingvistic, o atitudine activă a părții procesuale, de formulare efectivă a lor de către parte, astfel cum s-a ilustrat supra și care au putut fi invocate în calea de atac a apelului, instanței de recurs nefiindu-i învederat vreun impediment în calea prezentării lor de parte și în faza de apel. Pe cale de consecință, raportat la toate aceste circumstanțe expuse, rezultă în temeiul prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. coroborate cu art. 476 alin. (2) C. proc. civ., că în prezenta cauză, motivele de recurs invocate de către recurentul pârât A. S.R.L. au fost formulate omisso medio, ele neputând fi așadar, primite. Neinvocând efectiv critici în calea devolutivă de atac a apelului cu privire la calitatea procesual pasivă a recurentei A. S.R.L., cu privire la calitatea procesual activă a intimatei UPFR, cu privire la inexistența unei fapte ilicite care să fi fost săvârșite de recurentă, recurenta-pârâtă nu poate atunci invoca direct în recurs astfel de aspecte, ele neputând fi deci, primite, fiind formulate cu încălcarea principiului non omisso medio, în tipologia reglementată prin dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. Din perspectiva tuturor acestor considerente, instanța de recurs apreciază că în cauză nu poate fi considerat ca incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă, astfel că, pentru ansamblul argumentelor expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate neputând fi primite, potrivit celor expuse anterior.