ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2448/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând să fie obligați în solidar la plata următoarelor sume: 106.200 RON, 18.000 euro, echivalentul în RON la data plății, respectiv 81.534,6 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 47.976 euro echivalent în RON la data plății, respectiv 21.7316,88 RON, reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea sa din orașul Ștefănești, județul Argeș.

II Primul ciclu procesual.

II.1. Judecata în primă instanță.

Prin sentința nr. 453 din 14 noiembrie 2016 Tribunalul Argeș, secția civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamantului în temeiul răspunderii civile delictuale. A fost obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 700 RON cheltuieli de judecată.

II.2. Judecata în apel.

Prin decizia nr. 1629/2017 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 453 din 14 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2015, a anulat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâții B. și C., împotriva aceleiași sentințe.

III. Al doilea ciclu procesual.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Argeș, sub nr. x/2015

III.1 Hotărârea pronunțată de Tribunalul Argeș în rejudecare.

Prin sentința civilă nr. 405 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș după rejudecare, s-a admis în parte acțiunea și au fost obligați pârâții să-i plătească reclamantului 106.200 RON plus 18.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale. A fost respinsă cererea privind lipsa de folosință a terenului, evaluată la suma de 47.976 euro. Au fost obligați pârâții la 1.850 RON cheltuieli de judecată.

III.2. Judecata în apel. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

Prin decizia nr. 3567 din 02 octombrie 2019, îndreptată prin încheierea din data 10.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 405 din 13 noiembrie 2018 a Tribunalului Argeș.

S-a admis apelul pârâților B. și C., împotriva aceleași sentințe, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

IV. Recursul declarat în cauză.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 3567 din 02.10.2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, solicitând casarea ei în tot și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În drept, au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (7) și (8) C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în esență, următoarele:

a) Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este atrasă de faptul că, prin raportare și la prevederile art. 28 C. proc. pen., instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 114/19.01.2010 a Judecătoriei Pitești, devenită definitivă prin decizia penală nr. 773/01.10.2020 a Tribunalului Prahova, respectiv a încheierii de ședință din data de 22.10.2013 a Judecătoriei Pitești, pronunțată în dosarul nr. x/2013 și devenită definitivă.

În temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. era legal a se reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale menționate, acestea fiind definitive, iar prin ele se stabilise că actualii pârâți au săvârșit faptele ilicite, au încasat sumele de bani din litigiu fără a emite documente justificative și s-au ocupat în mod nemijlocit de edificarea defectuoasă a construcției.

Mai mult, chiar hotărârea penală de achitare și cea prin care s-a respins apelul actualilor reclamante statuează că faptele ilicite există și că au fost săvârșite de către pârâți, doar că acestea nu constituie infracțiune de înșelăciune din perspectiva legii penale, litigiul fiind de natură civilă. Decizia penală nr. 478/A/30.06.2015 a Curții de Apel Pitești precizează în mod expres că pârâții din prezenta cauză nu și-au îndeplinit obligațiile contractule, aducând astfel prezenta cauză în sfera ilicitului civil.

S-a stabilit, deci, cu autoritate de lucru judecat că recurentul le-a plătit pârâților sumele de 18.000 euro și 106.200 RON, precum și că pârâții Romașcanu sunt persoanele care au săvârșit faptele ilicite ce au fost deduse judecății.

b) Incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă din încălcarea prevederilor art. 998 și 999 C. civ., a art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 și a art. 28 C. proc. pen.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, considerând că aceștia nu se fac vinovați de săvârșirea unei fapte ilicite delictuale, neavând nicio culpă în legătură cu edificarea defectuoasă a construcției.

Nu s-a făcut nici interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, faptul că recurentul, ca beneficiar, nu a angajat un diriginte de șantier neexcluzând culpa celor care au realizat defectuos construcția, el nefiind o cauză de înlăturare a răspunderii civile.

Dimpotrivă, pârâții intimați se fac vinovați de săvârșirea unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu care atrage răspunderea lor civilă delictuală, documentele administrate încă din faza de urmărire penală, coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză și cu cele din prezentul proces conducând la concluzia că pârâții trebuie să răspundă civil.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamantul recurent a făcut o prezentare amplă a mijloacelor de probă și a aspectelor de fapt care, în aprecierea sa, justifică angajarea răspunderii civile a pârâților intimați.

V. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți B. și C. au depus, la data de 19.02.2020, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3567 din 02 octombrie 2019 îndreptată prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunțată Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

VI. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 septembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3567 din 02 octombrie 2019, pronunțată Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 18 noiembrie 2020, C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

VII. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Astfel cum instanța de apel a arătat, dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. 1968 stabileau că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Actualul C. proc. pen. păstrează, cu unele diferențe, această soluție de principiu, afirmând prin art. 28 că "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Elementul comun, cu caracter esențial, în ambele reglementări este acela al existenței unei hotărâri penale cu caracter definitiv prin care să se fi tranșat, cu autoritate de lucru judecat, cu privire la existența unei fapte penale și a persoanei care a săvârșit-o, iar sub vechiul C. proc. pen. inclusiv cu privire la vinovăția acesteia.

În ce privește situația în care în procesul penal s-a pronunțat achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, noul C. proc. pen., reglementând expres această situație, stabilește că efectul pozitiv al lucrului judecat în penal, și pe care instanța ulterior investită cu judecarea acțiunii civile trebuie să îl respecte, acordându-i consecințele stabilite de lege, se limitează la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, fără a fi extins și existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei considerate ilicite.

Inexistența unei hotărâri penale cu caracter definitiv care, în mod specific, să tranșeze aceste aspecte, în urma unei verificări jurisdicționale realizate în condiții de contradictorialitate, face inaplicabile dispozițiile legale sus-arătate, impunând concluzia că într-o asemenea situație lucrul judecat nu poate fi reținut.

În prezentul proces recurentul l-a invocat, ca prim motiv de recurs, pe acela întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (7) C. proc. civ., considerând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat rezultată din sentința penală nr. 114/19.01.2010 a Judecătoriei Pitești, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 773/01.10.2010 a Tribunalului Prahova, precum și din încheierea de ședință din data de 11.10.2013 a Judecătoriei Pitești, rămasă definitivă în dosarul nr. x/2013.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Cum bine a observat instanța de apel, niciuna dintre aceste hotărâri judecătorești nu întrunea condițiile legale în raport de care s-ar putea reține în prezentul proces civil, cu forță obligatorie, autoritatea de lucru judecat a celor stabilite în cuprinsul lor cu privire la existența faptei licite imputate pârâților intimați, ca autori, de către reclamantul recurent.

Are în vedere Înalta Curte că prin sentința penală nr. 114/19.01.2010 a Judecătoriei Pitești, pronunțată în dosarul nr. x/2009, s-a dispus desființarea rezoluției nr. 3694/P/2008 emisă la data de 17.02.2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești cu privire la săvârșirea de către intimații B. și C. a infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen., rezoluție prin care s-a arătat că neînțelegerile dintre părți cu privire la încheierea și executarea contractului nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii sesizate, sub aspect subiectiv și obiectiv, fiind incident cazul prevăzut de art. 10 lit. b) C. proc. pen. 1968.

În urma desființării acestei rezoluții, Judecătoria Pitești a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești "pentru începerea urmăririi penale față de intimați sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. 1și 3 C. pen..".

Această sentință penală a Judecătoriei Pitești a devenit definitivă ca urmare a respingerii, prin decizia penală nr. 773/01.10.2010 a Tribunalului Prahova, a recursurilor declarate împotriva ei de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești și de intimații B. și C..

După cum se poate constata, prin aceste două hotărâri judecătorești penale nu s-a stabilit în mod definitiv, cu valoare de dezlegare judiciară care avea vocația de a dobândi autoritate de lucru judecat, cu privire la săvârșirea de către intimați a infracțiunii de înșelăciune imputate lor de către actualul recurent. Trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești în vederea începerii urmăririi penale față de intimați nu are semnificația cerută prin dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen.. 1968 ori prin cele ale art. 28 alin. (1) din actualul C. proc. pen.., în condițiile în care începerea urmăririi penale reprezintă doar momentul inițial al urmăririi penale, deci cel al declanșării procesului penal, pe fondul existenței unor indicii rezonabile cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu momentul final al procesului penal, caracterizat prin stabilirea, cu autoritate de lucru judecat, a existenței faptei penale și a persoanei care a săvârșit-o, în sensul prevederilor art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen.. sau, în mod specific, al prevederilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen.. 1968.

Mutatis mutandis, aceeași este, în esență, și situația încheierii penale din data de 22.10.2013 a Judecătoriei Pitești, în condițiile în care prin aceasta s-a dispus admiterea plângerii formulate de actualul recurent împotriva rezoluției din data de 11.09.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, rezoluție prin care, ulterior reluării urmăririi penale, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intimaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., reținându-se că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective. În consecință, Judecătoria Pitești, prin încheierea în discuție, a reținut cauza spre rejudecare sub aspectul săvârșirii de către intimații Romașcanu a infracțiunii de înșelăciune.

Prin această încheiere penală nu s-a stabilit, așadar, vinovăția penală a intimaților, considerându-se că sunt autori ai infracțiunii de înșelăciune, ci doar a fost reținută cauza spre judecare, adică, altfel spus, în vederea efectuării tuturor verificărilor jurisdicționale necesare stabilirii cu autoritate de lucru judecat a unei eventuale existențe a faptei și a vinovăției intimaților, ca posibili autori ai infracțiuni.

Dimpotrivă, cu adevărat relevante în cauză, prin raportare la exigențele rezultate din prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. 1968 și ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen. actual, erau cele hotărâte prin sentința penală nr. 864 din 24 martie 2015 a Judecătoriei Pitești, prin care, în baza prevederilor art. 396 din noul C. proc. pen. și ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din același Cod, au fost achitați inculpații B. și C. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de A..

În motivarea sentinței s-a arătat, între altele, că executarea necorespunzătoare a unui contract, chiar dacă aceasta produce o pagubă cocontractantului, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune reclamate de partea vătămată, precum și că "în speță este vorba de o nerespectare a unui contract, răspunderea ce urmează a fi angajată fiind una de natură civilă, iar nu penală(…)".

Această sentință a devenit definitivă în urma respingerii, prin decizia penală nr. 478/A din 30 iunie 2015 a Curții de Apel Pitești, a apelului declarat împotriva ei de partea civilă A., în motivarea deciziei arătându-se, între altele, că "…. nu a fost dovedită acțiunea de inducere în eroare referitoare la neîndeplinirea unor clauze contractuale, executarea contractului derulându-se prin virarea de către partea vătămată a unor sume de bani către societatea inculpatului, deși partea vătămată știa că sumele pe care le achită nu corespund prevederilor contractului….".

Astfel fiind, se impune fără echivoc concluzia potrivit căreia doar aceste din urmă hotărâri judecătorești, prin care intimații au fost achitați, au semnificația unor hotărâri definitive ale instanței penale înzestrate cu autoritate de lucru judecat în sensul sus-evocatelor prevederi procesual-penale. Or, prin aceste hotărâri s-a reținut nevinovăția penală a actualilor intimați, deci că aceștia nu au săvârșit infracțiunea de înșelăciune, afirmându-se, totodată, că este vorba despre nerespectarea contractului de natură civilă încheiat între actualul recurent și societatea comercială în care pârâții au calitatea de asociați.

Primul motiv al recursului nu poate fi, deci, considerat întemeiat prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ.

În ce privește cel de-al doilea motiv al recursului, prin care se afirmă că decizia instanței de apel a fost pronunțată, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 998 și 999 C. civ. 1864, precum și a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, Înalta Curte înțelege a preciza că atâta vreme cât intimații pârâți au fost achitați în procesul penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, iar instanța penală a apreciat că în relația juridică dintre părți este vorba despre nerespectarea unor obligații contractuale, analiza juridică relevantă în prezentul proces trebuie să aibă ca reper contractul nr. x din 16.10.2007, cu modificările ulterioare.

Astfel cum instanțele de fond au arătat, acest contract s-a încheiat între S.C. D. S.R.L. (ai cărei asociați erau pârâții), în calitate de executant, și recurentul A., în calitate de beneficiar, obiectul contractului fiind, potrivit art. 1 din Convenție, "construirea conform proiectului atașat a imobilului de locuit situat pe amplasamentul specificat, în certificatul de urbanism", executantul obligându-se (art. 2) "… să realizeze lucrarea, iar Beneficiarul să o primească și să plătească prețul convenit, la termenele și condițiile stipulat în contract. Lucrarea se determină în anexele contractului prin cantitate, calitate, sortiment, specificație, caracteristici, valoare, de către Executant".

Rezultă din cele de mai sus că părți contractante fiind recurentul și S.C. D. S.R.L. Pitești, eventuala executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către societatea comercială putea fi imputată exclusiv societății comerciale, aceasta fiind înzestrată cu personalitate juridică proprie și, din acest motiv, un subiect de drept distinct de persoana pârâților B. și C., ea având propriul patrimoniu.

În aceste circumstanțe, raportat și la împrejurarea că vinovăția penală a celor doi pârâți persoane fizice nu a fost reținută, pretențiile bănești ale reclamantului, astfel cum au fost ele deduse judecății în prezentul proces, nu puteau fi îndreptate împotriva pârâților, aceștia neasumându-și, în calitatea lor de subiecți de drept distincți de S.C. D. S.R.L. Pitești, nicio obligație proprie prin contractul încheiat sub nr. x/16.10.2007 ori prin modificările lui ulterioare.

Nu se poate ignora că potrivit art. 969 alin. (1) C. civ. 1864 (ca act normativ sub impedimentul căruia contractul litigios s-a născut), "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Astfel fiind, rezultă că, în considerarea principiului numit al relativității contractelor, acestea produc efecte și sunt, ca regulă, opozabile doar față de persoanele care, încheindu-le, au dobândit calitatea de părți contractante, efectele lor neputând fi extinse către terți decât în cazurile și condițiile în care legea ar îngădui aceasta.

Întrucât reclamantul nu a încheiat contractul de executare a lucrărilor cu pârâții înșiși, ci cu societatea comercială, nu se poate îndrepta cu o acțiune directă în despăgubiri împotriva pârâților, aceștia, ca subiecți de drept distincți de S.C. D. S.R.L., neputând fi ținuți în mod direct nici de îndeplinirea obligațiilor asumate exclusiv de aceasta și nici de plata despăgubirilor provocate de executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce-i reveneau societății comerciale.

În consecință, prin raportare la fundamentarea juridică a cererii de chemare în judecată, în mod corect a apreciat instanța de apel că, prin raportare și la cele stabilite prin hotărârile judecătorești penale de achitare, nu se poate reține nicio faptă ilicită delictuală a pârâților și nici nicio culpă proprie a acestora în legătură cu edificarea construcției, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale stabilite de art. 998- 999 C. civ. 1864.

Instanța de apel a făcut, deci, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, fiind de menționat și că, în raport cu pârâții, sunt fără relevanță prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, potrivit cărora verificarea calității lucrărilor executate pentru realizarea construcțiilor și a intervențiilor la construcțiile existente pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire sau de desființare, este obligatorie și se efectuează de către investitori prin diriginți de șantier autorizați, angajați ai investitorilor și prin responsabili tehnici cu execuția autorizați, angajați ai executanților.

Ținând seama de toate dezlegările de mai sus, Înalta Curte constată că este inutil a mai examina susținerile făcute în cuprinsul cererii de recurs cu privire la sumele plătite de recurent în vederea executării lucrărilor stabilite prin contract și care, în aprecierea recurentului, sunt dovedite, conform dezvoltărilor realizate de acesta în motivarea recursului.

În temeiul prevederilor art. 487 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 7, 8 C. proc. civ. se va dispune, așadar, respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3567 din 02 octombrie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimații-pârâți B. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.