ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 643/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 29 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 384.190 RON, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Decizia pronunțată de Tribunalul Argeș Prin sentința civilă nr. 194 din 24 mai 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. și autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 453/18 decembrie 2014 a Tribunalului Argeș, secția civilă și la decizia civilă nr. 1963/23 noiembrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2013. A admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții A. și B., și a dispus obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 432.190 RON către reclamanți, precum și a celei de 12.327 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 3122 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva încheierii de ședință din 10 mai 2017 și a sentinței civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016. A schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea. A obligat intimații-reclamanți să plătească apelanților-pârâți suma de 9.019 RON cheltuieli de judecată în fond și apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 815 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 3122 din 25 octombrie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. A casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești în rejudecare Prin decizia civilă nr. 417 din 26 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva încheierii de ședință din 10 mai 2017 și a sentinței civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016. A schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibile. A obligat pe intimații-reclamanți la plata către apelanți a sumei de 13.019 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 417 din 26 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă au declarat recurs reclamanții B. și A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. În motivarea căii de atac formulate, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului arătând că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că nu a respectat limitele casării, astfel cum au fost stabilite prin decizia nr. 815 din 30 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Ca efect al deciziei de casare, instanța de apel avea de analizat două chestiuni, și anume: (1) dacă hotărârea definitivă pronunțată în procesul anterior are autoritate de lucru judecat asupra prezentei cauze și (2) dacă pârâții pot indica un temei (contractual sau de altă natură) care să le justifice păstrarea sumelor de bani ce le-au fost remise. Recurenții au arătat că instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat, reținând că nu există identitate de cauză, ca fundament juridic al celor două acțiuni în restituire. Or, prin decizia de casare s-a impus a fi analizat efectul lucrului judecat în altă manieră, iar nu prin prisma verificării existenței triplei identități. Mai mult, după ce instanța de apel a decis că nu are autoritate de lucru judecat cauza soluționată anterior, la filele x revine și arată acestea sunt chestiuni asupra cărora s-a statuat deja în procesul anterior, care nu ar mai putea fi reanalizate. Totodată, au susținut că instanța de apel nu a respectat indicațiile din cuprinsul deciziei de casare, întrucât nu a stabilit care este temeiul ce ar justifica reținerea sumelor de bani primite de pârâți. Astfel, au învederat că, în mod greșit, s-a reținut de către instanța de apel că, în procesul anterior, s-ar fi stabilit deja că exista un temei contractual pentru pretențiile ce fac obiectul prezentului dosar. Înalta Curte, prin decizia de casare, a reținut că, în situația în care ar fi existat un contract între părți, era necesar să se cerceteze dacă dezechilibrul între părți a avut la bază o înțelegere între acestea sau nu, dar că atunci când se verifică și cea de-a doua condiție juridică a îmbogățirii fără justă cauză ar trebui să se concluzioneze că reclamanții nu au avut la îndemână nicio altă acțiune pentru recuperarea sumei pretinse. Totodată, au arătat recurenții ca din decizia de casare se desprinde concluzia potrivit căreia pârâții sunt cei chemați să probeze faptul ca au avut un temei pentru reținerea sumelor primite.

Apărările formulate în cauză La 13.06.2023 intimații D. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în recurs, pentru care au atașat chitanță doveditoare. La 03 iulie 2023, recurenții au înaintat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor intimaților și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 noiembrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, și a fixat termen de judecată la data de 06 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu prealabil, se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanții solicitând obligarea pârâților D. și C. la plata sumei de 384.190 RON, despre care reclamanții au pretins că ar fi fost remisă pârâților în perioada 01 ianuarie 2010 – august 2011, astfel: 246.600 RON prin transferuri bancare, 51.500 RON prin foi de vărsământ și 86.900 RON numerar, pentru acestea din urmă existând o evidență ținută de părți sub forma a două registre. În privința acestor sume, s-a arătat de către reclamanți că sunt aceleași cu cele pretinse într-un alt dosar, nr. x/2013 de pe rolul Tribunalului Argeș, și că ar fi fost acordate pârâților cu titlu de împrumut, fiind distincte față de sumele virate de societățile comerciale E. S.R.L. și F. S.R.L. pârâtului C. în vederea realizării unor construcții pentru acestea. Astfel, prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îi oblige pe pârâți la restituirea sumei de 453.871 RON și 5.000 euro, acordate cu titlu de împrumut, începând cu data de 01 ianuarie 2010 și până în luna august 2011. În motivarea acțiunii, au arătat reclamanții că au acordat acest împrumut pârâților în baza relațiilor de prietenie dintre părți și având în vedere situația lor financiară precară, pentru ca aceștia să beneficieze de un loc de muncă și în vederea edificării unei ferme de animale. Acțiunea a fost întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 2158-2164 C. civ. Prin sentința civilă nr. 453 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Argeș, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 1963 din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel Pitești – secția I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, instanțele reținând că, deși din probatoriul administrat în cauză s-a dovedit primirea sumelor de bani transferate bancar de către reclamantul B., nu s-a făcut dovada că acestea au fost acordate cu titlu de împrumut. La data de 29 aprilie 2016, anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ., reclamanții au formulat acțiunea cu a cărei soluționare a fost învestită instanța în prezentul dosar. În primul ciclu procesual, Tribunalul Argeș a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții A. și B. și a dispus obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 432.190 RON către reclamanți. Prin decizia nr. 3122 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva încheierii de ședință din 10 mai 2017 și a sentinței civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016, schimbând sentința, în sensul că a respins acțiunea. Hotărârea din apel a fost casată prin decizia nr. 815 din 30 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, care a admis recursul declarat de reclamanții B. și A., și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că din cuprinsul deciziei atacate nu reiese dacă acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă iar, în privința dezlegărilor în legătură cu autoritatea de lucru judecat invocată cu referire la hotărârile pronunțate în dosarul anterior, considerentele instanței de apel sunt contradictorii. Totodată, a reținut depășirea de către curtea de apel a limitelor învestirii, prin raportarea la condițiile plății nedatorate. Cât privește sarcina probei temeiului juridic al îmbogățirii, s-a statuat în sensul că, în mod corect, se afirmă de către recurenți că aceasta revine pârâților, care tind la respingerea acțiunii, afirmând că există un alt temei pentru satisfacerea pretențiilor. Așadar, în rejudecare, instanța de apel avea a reverifica soluția pe excepția autorității de lucru judecat, în raport cu temeiul juridic al prezentei acțiuni, să stabilească dacă remiterea sumelor de bani s-a realizat în temeiul unui contract de împrumut sau alt fapt juridic licit sau ilicit. Totodată, urma a se verifica și temeiul în baza căruia pârâții justifică păstrarea sumelor de bani prin îndeplinirea obligației corelative remiterii sumei, precum și dacă reclamantul are la îndemână o altă acțiune contractuală pentru realizarea pretențiilor sale. Reanalizând cauza pe fond, prin decizia nr. 417 din 26 ianuarie 2023, atacată cu recurs, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva încheierii de ședință din 10 mai 2017 și a sentinței civile nr. 194 din 24 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016, a schimbat în parte sentința, reținând caracterul inadmisibil al acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 din C. civ., în sensul că reclamanții aveau la dispoziție un alt remediu juridic în vederea recuperării sumelor de bani pretinse de la pârâți. Așadar, în litigiul pendinte, legalitatea deciziei recurate urmează a fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prescrise de lege în legătură cu admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 din C. civ., ținând cont și de existența/inexistența autorității de lucru judecat în raport cu cele statuate în dosarul anterior, nr. x/2013 al Tribunalului Argeș. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, reclamanții au susținut încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea limitelor casării. Astfel, au susținut, pe de-o parte, că excepția autorității de lucru judecat a fost analizată dintr-o perspectivă greșită, prin verificarea existenței triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două dosare, în condițiile în care Înalta Curte ar fi impus analiza efectului pozitiv al lucrului judecat din altă perspectivă și, pe de altă parte, că prin decizia recurată nu s-ar fi tranșat chestiunea referitoare la temeiul în baza căruia s-ar justifica reținerea sumelor de bani remise către pârâți, prin nominalizarea expresă a contractului pretins încheiat între părți, a cărui probă incumba pârâților. De altfel, s-a susținut că soluția de respingere a cererii de restituire a sumei de 384.190 RON, remisă pârâtului în mai multe tranșe, în perioada ianuarie 2010- august 2011, a fost dată cu aplicarea greșită a regulii subsidiarității acțiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 și art. 1348 din C. civ., întrucât s-ar fi reținut nelegal de către curtea de apel că în litigiu anterior s-ar fi stabilit deja că există un temei contractual pentru pretențiile ce fac obiectul prezentului dosar. Criticile formulate nu sunt fondate. În ceea ce privește instituția îmbogățirii fără justă cauză, din perspectiva căreia a fost analizată prezenta cauză, aceasta beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispozițiile art. 1345-1348 din C. civ. În drept, îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic. Condițiile juridice, înscrise în art. 1345 și 1348 din C. civ. sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogățirea și însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii; buna-credință a îmbogățitului, în caz contrar izvorul obligației fiind faptul juridic ilicit; inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite. Cea din urmă condiție, afirmată în mod tradițional în doctrină și jurisprudență, a primit și consacrare expresă în noul C. civ., în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". Drept urmare, acțiunea este admisibilă numai în situația în care reclamantul (însărăcitul) nu are și nici nu a avut o altă acțiune de drept comun pentru a putea obține pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogățirii pârâtului și restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă și atunci când o altă acțiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept. Caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso are, în consecință, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogățirii fără justă cauză, prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire corelativă, care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acțiune, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi pus în acțiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acțiunii. Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanțele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reține că este legală concluzia instanței de apel, potrivit cu care îmbogățirea și însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convențional (a unui contract de mandat, de prestări servicii sau antrepriză), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziția reclamanților o acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului lor de creanță. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, aceasta nu a fost analizată de curtea de apel doar din perspectiva triplei identități de părți, obiect și cauză, așa cum pretind recurenții, instanța procedând la compararea raporturilor juridice dintre părți în legătură cu sumele pretinse în ambele dosare, ocazie cu care a concluzionat în sensul că, deși obiectul litigiului este același, fiind pretinse aceleași sume de bani ca în litigiul anterior (neinteresând lipsa identității de valoare), sumele predate intimaților-pârâți au fost folosite în interesul chiar al reclamanților, fapt ce exclude o îmbogățire a pârâților. Așadar, analizând probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, curtea de apel a validat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert G., prin care s-a stabilit că o mare parte din sumele predate de către reclamanți pârâtului C. au fost folosite în interesul persoanei juridice al cărei asociați erau reclamanții, existând o suprapunere între sumele de bani remise pârâților și cele încasate de aceștia și apoi utilizate în interesul S.C. E. S.R.L. Urmare a acestor constatări, Curtea de Apel Pitești a reținut existența unui alt remediu procesual efectiv pentru valorificarea drepturilor de creanță ale reclamanților, și anume o acțiune în răspundere contractuală, diferită de cea întemeiată pe un contract de împrumut. A mai reținut curtea de apel, că instanța anterioară, în aprecierea probelor administrate, a reliefat deja care este conținutul raportului juridic dintre părți, identificându-l ca un posibil contract de mandat sau de antrepriză, aspect care se impune a fi reținut cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, fiind recunoscută în mod definitiv existența unor relații contractuale între părți. Faptul că acțiunea anterioară, întemeiată pe răspundere contractuală, a fost respinsă nu poate duce automat la concluzia potrivit căreia demersul întemeiat pe dispozițiile art. 1345 din C. civ. ar fi admisibil, fiind necesar a se verifica dacă, așa cum s-a arătat mai sus, acțiunea de care dispuneau reclamanții ar fi încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept, ceea ce se traduce prin nerecunoașterea spre exemplu a caracterului de contract de împrumut în legătură cu înscrisurile de care s-au prevalat părțile la momentul intentării respectivei acțiuni. Or, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Argeș a respins acțiunea reclamanților prin care au solicitat restituirea aceleiași sume pretinse de la pârâții din prezentul dosar (neinteresând faptul că valoarea indicată era diferită), întemeiate însă pe o altă cauză, instanța constatând că nu sunt îndeplinite cerințele unui contract de împrumut conform art. 1576 și urm. C. civ., întrucât nu s-a dovedit încheierea unei convenții de împrumut, în contextul în care pârâții au negat această ipoteză, arătând că sumele au fost folosite în interesul reclamanților, pentru lucrări efectuate în vederea edificării unui sediu pentru S.C. E. S.R.L. în comuna Pietroșani, jud. Argeș, și pentru S.C. F. S.R.L., lucrări pentru care pârâtul a prestat servicii în calitate de antreprenor, iar dovezile scrise de care s-au prevalat reclamanții au fost calificate ca reprezentând cel mult un început de dovadă scrisă, care trebuia completată prin alte mijloace de probă, martori ori prezumții – probă ce nu a fost realizată în respectiva cauză. Așadar, instanța din dosarul nr. x/2013 a constatat că nu s-a demonstrat că scopul acordării sumelor de bani pârâtului a fost acela de a fi folosite după bunul plac de către pârât și, ulterior, de a fi restituite reclamanților. Însă, netemeinicia pretențiilor reclamanților întemeiate pe contractul de împrumut nu exclude posibilitatea atragerii răspunderii pârâților în baza unui alt temei de drept material, care să corespundă specificului convenției reale dintre părți. Drept urmare, în cauza de față s-a apreciat în mod corect că temeiul însărăcirii reclamanților derivă dintr-un contract, care nu este însă unul de împrumut, curtea de apel recunoscând părților posibilitatea formulării unei alte acțiuni în răspundere contractuală pentru a obține ceea ce le este datorat, revenind însă reclamanților dreptul și, totodată, obligația, de a încadra corespunzător în fapt și în drept o astfel de acțiune, dacă consideră că obligațiile izvorând din respectiva convenție au fost încălcate. Curtea de Apel Pitești a reținut, deci, existența unei alte căi pentru valorificarea pretențiilor și, în egală măsură, a identificat în mod expres natura respectivei acțiuni, ca fiind una în răspundere contractuală, revenind reclamanților obligația de a indica care anume tip de contract corespunde raporturilor dintre aceștia și pârâtul din prezenta cauză, doar ei cunoscând care a fost intenția reală a acestora la momentul predării, respectiv primirii respectivelor sume de bani. Instanța nu poate pune în vedere părții să aleagă un anumit tip de acțiune, în concret, întrucât aceasta ar echivala cu verificarea în prezentul dosar a naturii juridice a raporturilor dintre părți, analiză cu care nu a fost învestită iar, pe de altă parte, întemeierea în fapt sau în drept a unei acțiuni aparține întotdeauna părții reclamante, instanța putând, în virtutea rolului activ al judecătorului, doar să dea acțiunii calificarea juridică exactă după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în conformitate cu art. 22 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a stabilit care este temeiul ce ar justifica reținerea sumelor de bani de către pârâți, și aceasta este nefondată. Chiar dacă curtea de apel a reținut caracterul inadmisibil al acțiunii în raport cu caracterul său subsidiar al acțiunii de in rem verso, aceasta a făcut trimiteri și la o altă condiție materială și juridică a îmbogățirii fără justă cauză – lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii, astfel cum s-a impus prin decizia de casare și, dezlegând raporturile juridice dintre părți, a apreciat că pârâții au reușit să dovedească existența unui act juridic diferit de contractul de împrumut, din care să rezulte că primirea sumelor de bani nu era însoțită și de o obligație de restituire către reclamanți. Or, așa cum s-a arătat și anterior, curtea de apel a conchis, urmare a analizei concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză - probă ce nu mai poate primi o altă interpretare în faza procesuală a recursului – că sumele de bani remise pârâtului au fost folosite în interesul reclamanților, fapt ce exclude o îmbogățire a pârâților. Pentru toate aceste considerente, văzând că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instanței de trimitere, argumentând soluția de inadmisibilitate pronunțată în cauză, în sensul că există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, de care pot uza reclamanții pentru satisfacerea pretențiilor lor, făcând referiri exprese la litigiul anterior, în legătură cu care a constatat că nu a fost negată de către respectivele instanțe existența unor raporturi civile contractuale între părți, ci doar s-a apreciat că lipsa dovedirii titlului cu care au fost remise sumele de bani nu a permis atragerea răspunderii pârâtului justificate prin prisma unui contract de împrumut, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros calea de atac cu a cărei soluționare a fost învestită. Față de aceste considerente, stabilind din actele dosarului că reclamanții au la îndemână o altă acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului acestora de creanță, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogățirii fără justă cauză, în mod corect instanța de apel a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanții A. și B.. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurenții-reclamanți la plata acestor cheltuieli către intimații-pârâți D. și C..