ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1894/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2016 pe rolul Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului C., proprietatea reclamanților, situat în Govora, str. x, pentru perioada noiembrie 1990 - iunie 2014, restituit conform Sentinței civile nr. 1655 din 27 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, reclamanții fiind puși în posesie potrivit Procesului-verbal nr. x din 3 iunie 2014, autentificat de Biroul executorului judecătoresc D..

La data de 17 iunie 2016, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 210.000 euro, calculată în funcție de chiria încasată pentru imobilul pe care l-a folosit pe nedrept.

Prin Încheierea din 19 decembrie 2017, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtă și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de instanță și de către pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 105 din 6 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, s-a respins acțiunea reclamanților și s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 105 din 6 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele:

Așa cum corect a reținut prima instanță situația de fapt necontestată, prin Sentința civilă nr. 847 din 6 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x.1/90.2006, în al treilea ciclu procesual, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B. și A. în temeiul Legii nr. 10/2001 și a obligat pârâta SC D. SA să emită dispoziția de acordare a despăgubirilor către reclamanți, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în D., str. x, compus din C. și teren în suprafață de 1.181,17 mp, iar pe pârâtul Orașul D. să restituie reclamanților diferența de teren în suprafață de 818,83 mp.

Prin Decizia civilă nr. 1655 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta SC D. SA să restituire acestora în natură imobilul situat în D., județul Vâlcea, compus din C. și teren în suprafață de 1.181,17 mp.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei SC D. SA la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în D., str. x, compus din C. și teren în suprafață de 1.181,17 mp, pentru perioada noiembrie 1990 - iunie 2014.

Prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma condițiilor necesar a fi întrunite pentru a fi aplicabilă răspunderea civilă delictuală, dar și prin prisma atributelor dreptului de proprietate de care s-au prevalat apelanții-reclamanți, pentru perioada anterioară pronunțării Deciziei nr. 1655 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a recunoscut îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură a imobilului situat în D., județul Vâlcea, compus din C. și teren.

Criticile formulate în apel au vizat, în esență, statuările primei instanțe referitoare la prerogativele dreptului de proprietate invocat de către reclamanți și de care se susține că au fost lipsiți pe perioada 1990 - 2014.

Astfel, instanța de apel a constatat că reclamanții se prevalează în prezenta cauză de dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care au solicitat contravaloarea lipsei de folosință, drept recunoscut în baza Legii nr. 10/2001.

Or, dată fiind restituirea proprietății reclamanților în condițiile legii speciale, pentru verificarea calității de proprietar, în baza căreia se pretinde lipsa de folosință, în mod corect a apreciat prima instanță că nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii acțiunii în revendicare, ci dispozițiile acestei legi, speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Instanța de apel a avut în vedere și dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, instanța de apel a considerat că, potrivit normei legale, dispoziția sau hotărârea judecătorească de recunoaștere a îndreptățirii la restituirea în natură a imobilului nu operează retroactiv și nu reactivează în patrimoniul reclamanților calitatea de proprietar.

Pe cale de consecință, instanța a reținut că nu se poate aprecia faptul că a existat o punere în întârziere a intimatei-pârâte din luna noiembrie 1990, de când au fost făcute primele solicitări ale autorului reclamanților către pârâtă.

În ceea ce privește dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, invocate de către apelanți, referitoare la păstrarea calității de proprietar avută la data preluării de către persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu, instanța de apel a constatat că apelanții invocă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziții care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009, astfel că la momentul recunoașterii dreptului de proprietate prin hotărâre irevocabilă în favoarea reclamanților și la momentul introducerii prezentei acțiuni, dispozițiile nu erau în vigoare, contrar susținerilor apelanților.

Fiind abrogat anterior recunoașterii dreptului de proprietate și anterior introducerii prezentei acțiuni, textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu putea constitui temei juridic al cererii de chemare în judecată și, de altfel, nici nu a fost invocat ca temei de drept în fața instanței de fond.

Chiar dacă s-ar aprecia că această normă și-a produs efectele față de reclamanți până la data abrogării prin Legea nr. 1/2009, instanța de apel a constatat, potrivit statuărilor instanțelor din litigiile anterioare (Decizia nr. 36/2000 a Curții de Apel Ploiești), că imobilul în cauză a fost rechiziționat și ulterior a fost inclus în anexa la Decretul nr. 524/1955 care a completat Decretul nr. 92/1950, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) conform căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.

Pentru toate aceste argumente, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că pentru perioada anterioară hotărârii judecătorești definitive de restituire, apelanții-reclamanți nu se pot prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispozițiile C. civ. - usus, fructus și abusus.

Drept consecință, curtea de apel a statuat că pentru această perioadă nu li se cuvine lipsa de folosință solicitată prin cererea de chemare în judecată și, prin urmare, reclamanții nu sunt îndreptățit la despăgubiri pentru lipsa de folosință, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

De asemenea, instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că în ceea ce privește perioada ulterioară obținerii hotărârii judecătorești definitive de restituire, relevante sunt dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, nu s-a invocat prin cererea de chemare în judecată neexecutarea hotărârii judecătorești de restituire și încălcarea dispozițiilor speciale ale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar astfel nici dispozițiile art. 40 din acest act normativ special nu sunt incidente, cum corect a reținut prima instanță, aspect necriticat în apel.

Prin urmare, având în vedere și dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a constatat, asemenea primei instanțe, că aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului situațiilor juridice ce intră sub incidența legislației reparatorii speciale nu poate fi analizată decât în limitele fixate de legiuitor.

În ceea ce privește situația discriminatorie invocată între foștii proprietari ce au uzat de legea specială reparatorie și cei care au ales calea dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare, instanța de apel a constatat că nu poate fi vorba de discriminare atâta vreme cât este vorba de situații juridice distincte.

Împotriva Deciziei nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel, secția I civilă, au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând apelul, schimbarea soluției primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și precizată.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au redat în întregime motivele invocate în cererea de apel, fără a aduce în concret critici cu privire la hotărârea atacată, care să se circumscrie motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În esență, recurenții-reclamanți au arătat, așa cum au susținut și în fața instanței de apel, că în mod neîntemeiat a fost respinsă cererea de chemare în judecată, în condițiile în care încă din 1990 societatea pârâtă a fost pusă în întârziere de autorul reclamanților, iar în toată această perioadă până la punerea în posesie, aceasta a închiriat imobilul, culegând astfel fructele civile aferente acestuia.

Greșit s-a reținut de către instanța de fond faptul că reclamanții nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosință a imobilului, de existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate pe perioada de referință 1990-2013, când a fost pronunțată Decizia civilă nr. 1655/2013, întrucât aceștia au redobândit în proprietate și posesie imobilul ce a aparținut autorului lor în temeiul legii speciale de reparație, iar nu pe calea dreptului comun.

De asemenea, recurenții au susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond faptul că, față de caracterul special al Legii nr. 10/2001, având un caracter reparator, reparațiile pe care le pot pretinde reclamanții se limitează doar la cele prevăzute în legea specială, de ale cărei dispoziții s-au prevalat.

Totodată, au arătat că instanța de fond a reținut greșit și faptul că Legea nr. 10/2001 prevede ca modalitatea de despăgubire care vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea în natură a bunului sau contravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a beneficiului nerealizat, întrucât, susțin apelanții, reparația vizează numai dreptul de proprietate și nu orice vătămare cauzată foștilor proprietari.

Astfel, instanța a considerat eronat că nepromovând o acțiune în revendicare în care reclamanții să se prevaleze de titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de proprietari neîntrerupt. Ori, în situația în care au optat pentru restituirea imobilului în procedura specială de reparație, reclamanții dobândesc calitatea de proprietari de la data emiterii deciziei de restituire în natură.

Consideră recurenții că într-o astfel de situație se creează o discriminare între cei care au uzat de calea specială și cei care au continuat pe dreptul comun.

În fine, recurenții-reclamanți au arătat că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii, prevedeau păstrarea calității de proprietar avută la data preluării de către persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu, astfel că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, calitatea de titulari ai dreptului de proprietate fiindu-le recunoscută reclamanților prin hotărâre judecătorească de restituire, prin care a fost redobândit bunul în materialitatea sa.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte, prin rezoluția din data de 5 februarie 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs către intimată, precum și întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea formalităților de comunicare menționate în art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC D. SA a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), d), e) și alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act normativ, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Astfel, intimata SC D. SA a susținut că recursul este semnat de către E., persoana care promovează acțiuni în justiție în numele reclamanților, în baza unei procuri judiciare autentificate sub nr. x din 19 noiembrie 2004, procură care, în opinia sa, nu întrunește cerințele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a) - e) din C. proc. civ.

De asemenea, intimata a susținut că motivele de recurs invocate nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, că recursul este declarat în termen și că cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, cerință a cărei lipsă este sancționată cu nulitatea potrivit art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților pentru formularea unui punct de vedere cu privire la conținutul acestuia.

Părțile litigante au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului reținută prin raport, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) din același cod, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă condiția încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acestea trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, prin Decizia nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 105 din 06.02. 2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, instanța reținând, în esență, că pentru perioada anterioară hotărârii judecătorești definitive de restituire a imobilului, apelanții-reclamanți nu se pot prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel încât pentru această perioadă nu li se cuvine lipsa de folosință solicitată prin cererea de chemare în judecată și, prin urmare, reclamanții nu sunt îndreptățit la despăgubiri pentru lipsa de folosință, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

Raportat la susținerile din memoriul de recurs, prin care reclamanții au redat în întregime motivele invocate în cererea de apel, fără a aduce în concret critici cu privire la hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus expres motivele pentru care nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei, însă criticile recurenților nu vizează argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a apelului, ca nefondat, ci reprezintă o reluare a susținerilor privind fondul cauzei, incompatibilă cu structura recursului, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. fiind invocate doar formal, fără a fi dezvoltate critici încadrabile în aceste motive de casare.

Prin urmare, față de cele anterior constatate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și va anula recursul.

Față de soluția adoptată și de solicitarea formulată de intimata SC D. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate de partea adversă.

De asemenea, s-a făcut dovada cu actele depuse la dosar, a suportării de către intimate a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 3.000 RON. Însă, având în vedere sancțiunea procedurală aplicată cererii de recurs, Înalta Curte constată ca fiind nepotrivit de mare onorariul de 3.000 RON pretins de avocatul intimatei, întrucât nu se circumscrie criteriului de complexitate sau dificultate al cauzei, ce a fost soluționată în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, sens în care, va face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 2842 din 11 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă pe reclamanți la plata sumei de 1.000 RON către intimata SC D. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - LM