ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 217/2023

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la 13 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei Drăgășani, disjunsă din dosarul nr. x/2011, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și C., în solidar, la restituirea sumei de 100.000 euro, achitată cu titlu de preț al imobilelor casă și teren aferent. În drept, acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 1.073-1.077 din C. civ. de la 1864, conform cererii precizatoare . Prin sentința civilă nr. 436 din 9 martie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Drăgășani a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1006 din 20 septembrie 201,7 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea a admis excepția de netimbrare, invocată din oficiu, și a anulat cererea formulată de reclamant ca netimbrată. Prin decizia civilă nr. 41 din 10 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Vâlcea. Prin sentința civilă nr. 105 din 1 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea reclamantului A. și a obligat pe pârâți, în solidar, la restituirea sumei de 100.000 euro, pe care au primit-o cu titlu de preț al imobilelor casa și teren în litigiu. Prin decizia civilă nr. 861 din 4 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 105 din 1 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea. Prin decizia nr. 1094 din 19 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 861 din 4 iunie 2021 a Curții de Apel Pitești. Decizia recurată a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual Rejudecare apel - Curtea de Apel Pitești Prin decizia civilă nr. 4626 din 11 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 105 din 1 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea. Sentința a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B.. A fost înlăturată obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Restul dispozițiilor din sentință au fost menținute.

Motivele de recurs În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma următoarelor critici: Instanța de apel a apreciat greșit dispozițiile legale în materia probațiunii și a făcut o apreciere eronată a probelor administrate în cauză, înlăturând declarațiile celor doi martori cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1191 din C. civ. din 1864, care prevăd alte situații juridice ce nu au legătură cu speța. Antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 10 noiembrie 2008, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864. În ceea ce privește declarația martorilor D. și E., instanța de apel a aplicat greșit normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1191 din C. civ. din 1864. Dovada actului juridic a cărui valoare depășește suma de 250 RON nu s-a făcut prin cei doi martori, ci prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 10 noiembrie 2008 - antecontract de vânzare-cumpărare, ce reprezintă dovada actului juridic, fiind doar semnat de cei doi martori. Cei doi martori semnatari ai antecontractului nu au declarat în contra sau peste ceea ce cuprinde actul. Dimpotrivă, au confirmat cele cuprinse în conținutul înscrisului sub semnătură privată. Dispozițiile art. 1204 și art. 1206 din C. civ. din 1864, privind mărturisirea, au fost interpretate greșit, deoarece instanța de apel a înlăturat atât proba cu interogatoriul pârâtului C., cât și recunoașterea făcută de apelanta-intimată B. în ședința publică din 28 octombrie 2021. De asemenea, au fost aplicate greșit dispozițiile materiale cuprinse art. 1170 C. civ. din 1864, ce prevăd că dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea unei părți și prin jurământ. Instanța de apel a înlăturat, printr-o interpretare nelegală a legii, toate probele administrate în cauză, respectiv depoziția a doi martori semnatari și mărturisirea ambilor pârâți, dând eficiență juridică doar unui raport de constatare tehnico-științifică criminalistică, pe care 1-a apreciat ca fiind o expertiză extrajudiciară, deși este un înscris extrajudiciar dintr-un dosar penal în curs de soluționare. Pe lângă faptul că instanța de apel a făcut confuzie între un raport de constatare și un raport de expertiză (apreciind că ar fi același lucru), acest înscris extrajudiciar nu poate fi primit ca probă, întrucât dosarul penal nu s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă, cel acuzat beneficiind de prezumția de nevinovăție. Instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea dreptului la apărare, reglementat de dispozițiile art. 80, art. 83 și următoarele din C. proc. civ.. În ședința publică din 28 octombrie 2021, intimatul-reclamant a solicitat amânarea cauzei pentru a-și angaja apărător, cerere pe care instanța a respins-o, partea fiind astfel în imposibilitatea de a se apăra corespunzător. În ședința publică din 28 octombrie 2021, toate părțile au fost de acord cu suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal respectiv, însă instanța de apel, în mod greșit, a respins această solicitare. În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanței de recurs ca, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., să dispună suspendarea judecății până la soluționarea dosarului penal nr. x/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Drăgășani, având în vedere dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. ce prevăd că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Apărările părților Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea cererii de suspendare și respingerea cererii de recurs ca nefondată. În esență, a susținut că toate aspectele criticate de recurentul-reclamant au fost corect analizate de instanța de apel. De asemenea, a precizat că rezultatul expertizei grafoscopice nu a fost niciodată contestat. Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Procedura de filtrare a recursului Prin încheierea din 17 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 4626 din 11 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, stabilind termen de judecată la 9 februarie 2023, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, se reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: În prealabil analizei criticilor din recurs, Înalta Curte reține că acestea se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispozițiile legale criticate de recurentul-reclamant sunt norme de procedură civilă. De asemenea, se impune precizarea că sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, iar nu prevederile C. civ. de la 1864, întrucât criticile privesc aplicarea unor norme de procedură, motiv pentru care nu are relevanță data încheierii actului juridic pe care și-a întemeiat reclamantul pretenția. Sub aspectul primei critici, se observă că, în mod corect, a identificat curtea de apel normele aplicabile în materie de probațiune, respectiv prevederile art. 309 C. proc. civ. (similare cu prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864), considerând că dovada convenției nu poate fi făcută cu martori. Nu se poate reține că prevederile art. 309 C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea și puterea doveditoare a probei cu martori, au fost nerespectate, în condițiile în care instanța de apel le-a avut ca reper pentru a reevalua, sub aspectul forței probante, declarațiile date de martori. Aprecierea probelor este o operațiune mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză. Astfel, judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, cu excepția cazurilor în care legea stabilește puterea doveditoare pentru anumite probe. În acest sens sunt prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează că, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. În dezvoltarea primului motiv de recurs, relativ la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 309 C. proc. civ. (art. 1191 C. civ. de la 1864), recurentul-reclamant a mai invocat că dovada actului juridic a cărui valoare depășește suma de 250 RON nu s-a făcut prin cei doi martori, ci prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 10 noiembrie 2008 - antecontract de vânzare-cumpărare, astfel că aceștia nu au declarat în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, dimpotrivă, au confirmat cele cuprinse în conținutul înscrisului. Înalta Curte observă că această critică nu aduce în discuție modul de aplicare a prevederilor art. 309 C. proc. civ., ci privește chestiuni de fapt, recurentul-reclamant exprimându-și dezacordul față de modul în care instanța de apel a apreciat asupra declarațiilor date de martorii E. și D. în dosarul nr. x/2011, pentru a determina dacă apelanta-pârâta și-a exprimat acordul de voință la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat reclamantul pentru a solicita restituirea sumei de 100.000 euro, și anume dacă acest înscris poartă semnătura pârâtei. Considerentele vizate de această critică relevă că, în virtutea efectului devolutiv al apelului, curtea de apel a apreciat diferit de tribunal asupra declarațiilor martorilor, pe care a decis să le înlăture, formându-și convingerea că acestea nu au valoare probatorie sub aspectul dovedirii încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare și de către apelanta-pârâtă, în contextul în care a reținut concluziile raportului de constatare tehnico-științifică conform cărora semnătura de pe înscris nu a fost executată de apelanta-pârâtă B.. Or, cum dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conferă instanței de recurs doar prerogativa de a efectua controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că aceste chestiuni de fapt, stabilite de instanța de apel în urma examinării probelor, nu mai pot fi verificate și cenzurate în cadrul recursului. Critica privind interpretarea prevederilor care reglementează mărturisirea este nefondată. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că prevederile art. 349 alin. (1) C. proc. civ. reglementează mărturisirea judiciară ca mijloc de probă. Prin urmare, deși recurentul-reclamant a indicat dispozițiile art. 1204 și 1206 din C. civ. de la 1864, criticile urmează a fi analizate din perspectiva art. 349 alin. (1) C. proc. civ. pentru argumentele deja arătate. Conform textului de lege menționat, mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială. Cât privește interpretarea normei, din această definiție legală se desprinde concluzia că mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei și în favoarea celui care își întemeiază pretenția pe faptul mărturisit. Raportat la aceste coordonate, se constată că instanța de apel a concluzionat în acord cu prevederile legale că recunoașterea de către una din părți ar putea face dovada doar împotriva sa, nu și împotriva altor părți, chiar dacă ele au aceeași poziție procesuală. Ca atare, a reținut corect că răspunsurile date de intimatul-pârât C. la interogatoriu nu pot fi calificate drept mărturisire judiciară sub aspectul probării încheierii antecontractului și de către apelanta-pârâtă B.. Recunoașterea trebuia să provină de la apelanta-pârâtă B., în condițiile în care se urmărește dovedirea împrejurării că această parte a semnat antecontractul de care se prevalează recurentul-reclamant. Nefondată este și susținerea recurentului-reclamant în sensul că ar fi fost înlăturată în mod nelegal recunoașterea, pe care în aprecierea sa, apelanta-pârâtă a făcut-o în ședința publică din 28 octombrie 2021, consemnându-se în încheierea de la acea dată următoarele: "În replică, apelanta-pârâtă B. precizează că o sumă de bani nu se putea da pe ochi frumoși, iar intimatul-reclamant A. a dat banii celui mai bun prieten." Aspectul la care face referire recurentul-reclamant nu reprezintă o mărturisire în sensul prevederilor art. 348 C. proc. civ., pentru a impune instanței să aprecieze asupra efectelor sale juridice, întrucât constituie mărturisire recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea. Printr-o altă critică expusă în cadrul primului motiv de recurs, recurentul-reclamant a susținut că raportul de constatare tehnico-științifică efectuat în cadrul dosarului penal nu putea fi primit ca probă, astfel că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1170 C. civ. de la 1864. Și în ceea ce privește această critică sunt valabile argumentele pentru care s-a arătat că incidente în cauză, sub aspectul mijloacelor de probă, sunt dispozițiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, iar nu prevederile C. civ. de la 1864. În conformitate cu dispozițiile art. 250 C. proc. civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege. Această critică, prin care se pune în discuție admisibilitatea și forța probantă a raportului de constatare tehnico-științifică nr. x din 3 februarie 2012 efectuat în cadrul dosarului penal. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgășani, nu poate fi primită. În primul rând, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a invocat în fața instanțelor de fond aceste critici; dimpotrivă, nota de probatorii depusă la 20 octombrie 2016 atestă că acesta a anexat ca probă acest raport . Această împrejurare a fost avută în vedere și de instanța de apel, care a reținut că părțile nu au contestat concluziile raportului de constatare tehnico-științifică, conform cărora semnătura de pe înscrisul de care s-a prevalat reclamantul nu a fost executată de pârâta B.. Aceste circumstanțe relevă că recurentul-reclamant nu a respectat dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează că motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Cu toate acestea, se cuvine a fi menționat că dacă una dintre părți își întemeiază pretențiile sau apărările pe o expertiză extrajudiciară, iar cealaltă parte nu o contestă, instanța o va putea reține ca probă. În acest context, se observă că instanța de apel a redat motivele pentru care a reținut valoarea probatorie a raportului de constatare tehnico-științifică criminalistică, constatând că «a fost întocmit într-un dosar penal format ca urmare a înscrierii în fals cu privire la semnăturile pârâților de la rubrica "vânzători" și a sesizării parchetului de către instanța civilă învestită cu soluționarea altui dosar civil între aceleași părți din prezenta cauză.» Lipsită de temei este și ultima critică, prin care recurentul-reclamant a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât la termenul din 28 octombrie 2021 instanța de apel i-a respins cererea de amânare a judecății cauzei pentru angajarea unui avocat. Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Textul prevede în mod expres caracterul excepțional al amânării pentru acest motiv, precum și că motivele temeinice invocate pentru solicitarea unei asemenea amânări trebuie să excludă culpa părții sau a reprezentantului ei. Cum acordarea unui nou termen pentru lipsă de apărare este lăsată la aprecierea instanței, nu se poate reține că respingerea cererii de amânare aduce atingere în mod automat dreptului la apărare, din moment ce legiuitorul nu prezumat o astfel de vătămare și nu a impus în sarcina instanței obligația de a admite o asemenea cerere. Prevederile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. stipulează doar obligația de a amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, la cererea părții, atunci când instanța a refuzat amânarea judecății pentru acest motiv. Verificând încheierea din 28 octombrie 2021, se constată că cererea de amânare formulată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel considerând că partea este în culpă, întrucât a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, având în vedere timpul scurs de la primirea citației (1 iulie 2021, conform dovezii de înmânare de la fila x) până la termenul de judecată. În condițiile în care instanța a aplicat corect dispozițiile art. 222 C. proc. civ., chiar dispunând amânarea pronunțării, partea având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, nu se poate reține că dreptul la apărare a fost încălcat. Cât privește respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2020 de către instanța de apel, se constată că recurentul-reclamant nu a arătat în ce mod ar fi fost aplicate greșit dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Pe de altă parte, pentru ca instanța să dispună suspendarea în temeiul acestei norme nu prezintă relevanță împrejurarea că părțile au fost de acord, ci trebuie ca infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală să aibă o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procesul civil. Potrivit considerentelor arătate, întrucât toate aspectele deduse judecății au fost găsite nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.