ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 768/2025

Obiectul cererii deduse judecății: Prin acțiunea înregistrată la 10 septembrie 2019 pe rolul Judecătoriei Drăgășani, sub nr. x/223/2019, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâta D Drăgășani, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul-teren în suprafața de 850 mp, situat în municipiul Drăgășani, str. (...) (fosta (...)), județul Vâlcea, pentru perioada septembrie 2016 - august 2019, sub rezerva majorării câtimii pretențiilor, la plata sumei de 10.000 lei lunar cu titlul de chirie, începând cu data introducerii prezentei cereri și până la momentul eliberării terenului, cât și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 241 din 05 martie 2020, Judecătoria Drăgășani a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâta D Drăgășani, în favoarea Tribunalului Vâlcea. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 3082 din 20 decembrie 2023, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B și C; a obligat, în solidar, reclamanții A, B și C la plata sumei de 3.000 lei către pârâta D Drăgășani, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia și încheierea pronunțate de Curtea de Apel Pitești, în apel: Prin decizia civilă nr. 4119 din 07 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A, E, F și B împotriva sentinței civile nr. 3082 din 20 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/223/2019. Prin încheierea de ședință din 21 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta din 07 octombrie și în decizia civilă nr. 4119 din 07 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/223/2019, cu privire la calea de atac, corect fiind „Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la de la comunicare, cererea de recurs urmând a se depune la Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă” în loc de „definitivă”, cum din eroare s-a menționat, părți fiind reclamanții A, E, F și B împotriva sentinței civile nr. 3082 din 20 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/223/2019, intimat fiind pârâta D Drăgășani. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 4119 din 07 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A, E, F și B. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, la 12 decembrie 2024, sub nr. x/223/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. x, care, prin rezoluția din 16 decembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ.; în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. [corespondent art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]; în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-reclamanți datorează, în solidar, taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.302,5 lei, sub sancțiunea anulării cererii de recurs. II.1. Motivele de recurs: Recurenții-reclamanți A, E, F și B au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și a acțiunii formulate de aceștia, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanții au arătat că hotărârea pronunțată în cauză este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, susținând că prin acțiunea introductivă au solicitat obligarea pârâtei D Drăgășani la plata sumei de 300.000 lei reprezentând lipsa de folosință pentru imobilul teren în suprafață de 850 mp situat în Drăgășani, str. (...), (str. (...)), județul Vâlcea pentru perioada septembrie 2016-august 2019, sub rezerva majorării câtimii pretențiilor la plata sumei de 10.000 lei lunar cu titlu de chirie, până la momentul achitării contravalorii terenului. Pretențiile formulate în cauză sunt justificate de faptul că recurenții-reclamanți sunt proprietarii terenului respectiv pe care s-au aflat construcții (casă de locuit cu 19 camere, șopron, etc.) și pe care l-au dobândit în baza sentinței civile nr. 861 din 10 octombrie 2018, pronunțate de Judecătoria Drăgășani în dosarul nr. x/223/2017, având ca obiect succesiune de pe urma autorului G, decedat în 17 mai 2006. Totodată, au precizat că prin sentința civilă nr. 2055 din 14 septembrie 2007, pronunțate Judecătoria Drăgășani în dosarul nr. x/2006, s-a constatat nulitatea absolută a actul de vânzare cumpărare nr. 573/1971, terenul revenind în proprietatea autorului lor. Au menționat că, în baza cererii nr. 7921/5 mai 2009, în Registru Agricol al Primăriei Drăgăsani, vol. (...), poziția (...), a fost înscris terenul în suprafață de 850 mp reprezentând curți și construcții pentru care achită impozit de la data înscrierii, inclusiv în prezent, însă nu se pot bucura de proprietate din moment ce este ocupată nejustificat de pârâtă, construcțiile fiind demolate de acestea care și-a însușit venituri din vânzarea materialelor obținute: cărămidă, lemn, tablă, etc. Cu trimitere la sentința civilă nr. 630 din 30 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/90/2005, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale, precum și la modalitatea de calcul a despăgubirilor, recurentele-reclamante au arătat că în contul B.E.J. H au fost efectuate două plăți, respectiv 64.003 lei construcții (chirie) și 140.845 lei teren nereactualizată (chirie), iar din luna ianuarie 2011 pârâta nu a mai achitat lipsa de folosință a terenului și nici a construcțiilor. Au precizat că pentru terenul în suprafață de 850 mp situat în Drăgășani, str. (...) (în prezent str. (...)), pe care se află construcțiile pârâtei (spații comerciale și spații de cazare în regim hotelier), proprietatea recurentelor-reclamante, au primit despăgubiri pentru perioada 21.05.1971-30.06.2008 reprezentând lipsa de folosință și nu contravaloarea terenului, iar din 2008 și până în prezent pârâta nu le-au mai achitat chirie sau prețul terenului, dimpotrivă recurentele-reclamante sunt cele care achită toate taxele și impozitele aferente acestui teren. Au solicitat lipsa de folosință pentru că recurentele-reclamante sunt moștenitoarele de drept și, conform art. 46 din Constituție, moștenire este garantată de stat, nimeni neavând dreptul să beneficieze de bunul altuia, iar pârâta nu plătește impozit, dar se folosește de imobile, deși prin întâmpinarea formulată în dosarele în care au solicitat lipsa de folosință aceasta a menționat că a achitat toate despăgubirile cu toate că acestea reprezintă compensarea unei pagube, sumă ce urmează a fi plătită pentru repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat printr-o infracțiune și nu poate fi confundată cu prețul unui bun. În plus, decizia recurată a fost pronunțată de un complet de judecată prezidat de domnul judecător I, acesta fiind și președintele completului de judecată care a pronunțat decizia civilă nr. 2765 din 25 iunie 2013, în dosarul nr. x/90/2012, prin care s-a respins recursul declarat de recurenții, deci trebuia să se abțină de la pronunțare. II.2. Apărările formulate în cauză: II.2.1. Întâmpinarea: La 24 martie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă D Drăgășani a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca fiind nul, iar în subsidiar, ca fiind nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, invocând incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că motivele invocate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că neindicarea normei de drept material încălcate echivalează cu imposibilitatea instanței de a analiza recursul prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În plus, motivele recursului nu vizează considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, motivarea deciziei recurate sub acest aspect bazându-se pe incidența efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, pe de-o parte, iar pe de altă parte pe faptul că finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 10 din 2001 prin plata despăgubirilor pentru bunul preluat abuziv nu mai dă dreptul persoanelor îndreptățite la solicitarea pe cale judiciară a lipsei de folosință aferentă respectivului bun, pentru că stabilirea și implicit plata despăgubirilor pentru bunul preluat abuziv echivalează cu acoperirea integrală a prejudiciului generat de privarea de acel bun. Totodată, nici critica ce vizează o potențială incidență a incompatibilității unui judecător din cadrul completului ce a judecat apelul nu poate face obiectul recursului, întrucât nu suntem în fața unei incompatibilități absolute, o astfel de critică putând fi invocată în cu totul alt context, și anume unul administrativ-jurisdicțional. Pe fondul recursului, a susținut că terenul de 850 mp pentru care recurenții au solicitat acordarea unor despăgubiri pentru lipsa de folosință este ocupat în prezent de Hotelul J, aflat în proprietatea intimatei-pârâte și o alee de acces, teren cu privire la care s-a constatat că a fost preluat abuziv de la autorii recurenților de către regimul comunist în vederea edificării respectivei construcții, terenul fiind ocupat ca urmare a construirii hotelului (caracterul abuziv al preluării rezultând din anularea Contractului de vânzare-cumpărare din 1971, apreciindu-se, așadar, că imobilul a fost preluat fără un titlu valabil). Cu privire la același imobil, recurenții au mai promovat în contradictoriu cu aceeași pârâtă o cerere de chemare în judecată în baza căreia s-a format dosarul nr. x/223/2014 al Judecătoriei Drăgășani prin care au solicitat, după modificarea integrală a cererii de chemare în judecată (inițial solicitându-se revendicarea aceleiași suprafețe de 850mp, iar în situația în care nu va putea fi restituită în natură respectiva suprafață, să fie obligată pârâta la plata contravalorii imobilului), obligarea pârâtei la plata sumei de 310.122 de lei reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 08 august 2011 - 08 august 2014, precum și 8.614,5 lei lunar până la achitarea integrală a terenului. Astfel, prin sentința nr. 424/2016 a Judecătoriei Drăgășani, rămasă definitivă prin respingerea apelului reclamanților, s-a respins cererea de chemare în judecată promovată de aceștia pe considerentul că prin sentința civilă nr. 630/2008 a Tribunalului Vâlcea, pronunțată într-un litigiu pe Legea nr. 10 din 2001, care a vizat aceleași părți, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că singura modalitate de reparație prevăzută de lege, atunci când terenul nu este liber de construcții, este cea de acordare a despăgubirilor bănești, despăgubire cu care reclamanții au fost de acord și pe care au primit-o de la pârâta D Drăgășani în cursul executării silite finalizate prin întocmirea unui proces-verbal de încetare din 12 noiembrie 2010. Or, prin demersul de drept comun, reclamanții urmăresc o doua despăgubire pentru o faptă ce le-a produs un prejudiciu care deja fusese reparat anterior în cadrul unei proceduri de executare silită demarate ca urmare a soluționării unui litigiu în baza Legii speciale nr. 10 din 2001, context în care lipsa de folosință invocată ca derivând dintr-o răspundere civilă delictuală nu poate avea un astfel de caracter prejudiciabil atât timp cât reclamanții au primit deja despăgubirile stabilite în baza legii speciale pentru imobilul preluat abuziv de stat de la autorii lor. II.2.2. Răspuns la întâmpinare: Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 10 septembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 29 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea introductivă, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâta D Drăgășani, au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 300.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul-teren în suprafață de 850 mp, situat în municipiul Drăgășani, str. (...) (fosta (...)), județul Vâlcea, pentru perioada septembrie 2016 - august 2019, sub rezerva majorării câtimii pretențiilor, la plata sumei de 10.000 lei lunar cu titlul de chirie, începând cu data introducerii prezentei cereri și până la momentul eliberării terenului. În justificarea pretențiilor formulate, reclamanții au invocat sentința civilă nr. 861 din 10 octombrie 2018, pronunțată de Judecătoria Drăgășani, în dosarul nr. x/223/2017, având ca obiect succesiunea de pe urma autorului G, decedat la data de 17 mai 2006, considerând că autorul lor a redevenit proprietar al imobilului în discuție în baza sentinței civile nr. 2055 din 14 septembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Drăgășani, în dosarul nr. x/223/2006, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 573 din 21 mai 1971. Prin sentința civilă nr. 3082 din 20 decembrie 2023, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată, reținând că problema proprietății terenului în suprafață de 850 mp a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 424 din 08 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Drăgășani, în dosarul nr. x/223/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 78A din 25 ianuarie 2017 a Tribunalului Vâlcea, în considerentele căreia s-a statuat că reclamanții se subsumează noțiunii de foști proprietari în virtutea succesiunii în drepturile autorului lor, astfel că nu pot solicita lipsa de folosință pentru perioada de referință. De asemenea, a avut în vedere și sentința civilă nr. 630 din 30 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/90/2005, s-a reținut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001 prin faptul că sunt moștenitoarele persoanei de la care bunurile au fost preluate în mod abuziv de către regimul comunist, iar singura modalitate de reparație posibilă este sub forma acordării despăgubirilor bănești, întrucât imobilul (casă demolată și teren care nu era liber) este imposibil de restituit în natură, aceasta fiind și solicitarea reclamanților prin notificările formulate în baza legii speciale. Prin decizia civilă nr. 4119 din 07 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3082 din 20 decembrie 2023 a Tribunalului Vâlcea, Secția I civilă, reținând că, prin acțiunea promovată în cauză, apelanții-reclamanți au invocat faptul că prin anularea contractului de vânzare-cumpărare din 1971, terenul în suprafață de 850 mp a reintrat în proprietatea autorului acestora, în prezent fiind lipsiți de folosință, ceea ce a impus dovedirea calității de proprietari ai terenului de către apelanții-reclamanți, a faptei ilicite săvârșite de intimata-pârâtă constând în folosirea fără drept a terenului, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Ținând cont de faptul că între părți s-au derulat mai multe litigii care au vizat imobilul casă și teren în suprafață de 850 mp situat în municipiul Drăgășani, str. (...) (actualul str. (...)), în acord cu prima instanță, instanța de apel a acordat dezlegărilor din hotărârile precedente valoarea probatorie de prezumție absolută, ce decurge din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, considerându-le relevante din perspectiva calității de proprietari pretinsă de apelanții-reclamanți și a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a aceluiași teren în perioada de referință (21 mai 1971-30 iunie 2008). În raport de limitele învestirii în litigiile precedente, fiind vorba de o tranșare jurisdicțională a aspectelor litigioase deduse judecății în prezenta cauză în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel, dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 630 din 30 iunie 2008, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/90/2005, rămasă definitivă prin respingerea apelului declarat de pârâta D Drăgășani, prin decizia civilă nr. 218A din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Pitești, a reținut că reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru terenul în litigiu, conform notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în contextul specific al procedurii legii cu caracter reparator urmate de autorul reclamanților, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare s-a impus ca o condiție pentru aprecierea caracterului abuziv al preluării și îndreptățirii persoanei vizate la despăgubiri, neavând ca efect reintrarea bunului în patrimoniul acesteia. În același registru, instanța de apel s-a raportat și la sentința civilă nr. 424 din 08 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Drăgășani în dosarul nr. x/223/2014, definitivă prin respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de reclamanți și pârâtă, prin decizia civilă nr. 78 A din 25 ianuarie 2017 a Tribunalului Vâlcea, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra lipsei calității de proprietari, apelanții-reclamanți subsumându-se noțiunii de foști proprietari în virtutea succesiunii în drepturile autorului lor. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv exprimată în caracterul reparatoriu, instanța de apel a apreciat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să despăgubească integral pe cel abuzat fără drept de către stat. Instanța de apel, în contextul expus, a făcut o analiză în limitele învestirii sale, cu trimitere la reparația obținută de apelanții-reclamanți și pe calea dreptului comun, după ce au uzat și de dispozițiile legii speciale și dacă această reparație îndeplinește cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, sub aspectul existenței faptei ilicite în sarcina intimatei-pârâte, a avut în vedere că prin achitarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, fostul proprietar (autorul apelanților-reclamanți) a fost compensat pentru prejudiciile pe care i le-a adus privarea de bunul său, prin preluarea acestuia în mod abuziv, atât pentru trecut, cât și pentru viitor. În aceeași măsură, a apreciat că nu a fost dovedit nici prejudiciul reclamat în condițiile în care recurenții au fost beneficiarii acordării măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc potrivit legii speciale, astfel că aceștia nu mai pot pretinde niciun drept asupra bunului ce a făcut obiectul reparației în baza acestei legi, ținând cont de faptul că despăgubirile achitate de către intimata-pârâtă au reprezentat alternativa restituirii imobilului în natură și nu contravaloarea lipsei de folosință pretinsă de recurenții-reclamanți prin demersul judiciar inițiat. Pe calea recursului de față, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării și aplicării greșite a legii de către instanța de apel din moment ce sunt proprietarii terenului în suprafață de 850 mp situat în Drăgășani, str. (...), județul Vâlcea, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. 573/1971, prin sentința civilă nr. 2055 din 14 septembrie 2007 a Judecătoriei Drăgășani, teren pentru care plătesc impozit, iar sumele achitate parțial de către intimata-pârâtă, în baza sentinței civile nr. 630 din 30 iunie 2008 a Tribunalului Vâlcea, reprezintă despăgubiri pentru preluarea abuzivă și nu contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ce a aparținut autorului acestora, calculată pentru perioada menționată în cererea de chemare în judecată. Cu titlu prealabil, se impune subliniat că, deși recurenții-reclamanți s-au prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia: „1) Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare‟, în speță, sunt incidente prevederile noului Cod de procedură civilă, în vigoare începând cu 15 februarie 2013, având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B și C a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Drăgășani la 10 septembrie 2019, astfel că, față de împrejurarea că prin motivele de recurs s-a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării și aplicării greșite a legii, motivul de casare incident este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care este echivalentul textului art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte reține că prin concluziile orale susținute la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra recursului, 25 martie 2025, apărătorul recurenților-reclamanți nu și-a limitat susținerile la criticile dezvoltate prin memoriul de recurs, ci a invocat și aspecte noi, cu referire la nemotivarea hotărârii și existența unor motive contradictorii, ce pot fi subsumate ipotezelor normative reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Însă, câtă vreme aceste susțineri reprezintă motive noi de recurs, iar nu doar o dezvoltare a criticilor inițiale, fiind formulate dincolo de termenul legal de 30 zile de la comunicarea hotărârii instanței de apel, ce a început să curgă la 01 noiembrie 2024 (data comunicării hotărârii), termen în care recursul putea fi motivat, acestea apar ca tardiv formulate. În consecință, respectivele motive de recurs nu determină o legală învestire a instanței de control judiciar, fiind invocate după împlinirea termenului legal imperativ pentru formularea recursului și, astfel, nu pot face obiectul verificării în această etapă procesuală. Înalta Curte reține că prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impun părții care formulează recurs obligația de a expune motivele de nelegalitate pe care își întemeiază calea extraordinară de atac și dezvoltarea lor, sub sancțiunea nulității stipulate în alin. (3) al aceluiași text normativ. Potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului legal menționat la pct. 1 -

Dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recursul este nul, așa cum în mod expres prevede art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește cererea de recurs dedusă judecății, Înalta Curte constată că aceasta nu conține precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale. Cu alte cuvinte, Înalta Curte reține că, deși recurenții au indicat ca temei de drept al recursului art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi circumscrise acestui motiv de casare întrucât recurenții nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nici nu s-au raportat la considerentele acesteia, reluând, doar, susținerile de fapt formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Or, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești atacate, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la situația de fapt și probatoriul administrat în fața instanțelor devolutive, cu atât mai mult cu cât, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate. În condițiile în care pretențiile deduse judecății au fost soluționate în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atașat hotărârilor definitive pronunțate în litigii anterioare purtate între părți în legătură cu imobilul în discuție, reclamanții ar fi trebuit să formuleze, în recurs, critici care să vizeze în mod direct raționamentul instanței de apel fundamentat pe incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și să demonstreze eventuala greșeală de judecată comisă de instanța devolutivă din perspectiva modului de aplicare a acestor dispoziții legale pentru a putea invoca nelegalitatea deciziei atacate. Însă, aspectele prezentate în memoriul de recurs reprezintă, în fapt, o reluare a criticilor prezentate în etapa procesuală anterioară cu referire la hotărârile judecătorești în baza cărora recurenții-reclamanți au dobândit calitatea de proprietari asupra bunului ce face obiectul disputei judiciare, înregistrarea acestuia în registrul agricol, achitarea impozitelor, neopunerea unui act de proprietate de către intimata-pârâtă, culminând cu trimiteri la soluția adoptată într-un litigiu promovat în temeiul Legii nr. 10/2001 constând în acordarea măsurilor reparatorii în echivalent bănesc pentru același teren în condițiile legii speciale, la care se adaugă aprecieri legate de sumele achitate cu titlu de chirie aferente imobilului casă și teren pe o anumită perioadă în cadrul procedurii executării silite cu expunerea unui mod de calcul, și de apărările intimatei-pârâte relative la respingerea unor alte demersuri judiciare promovate de reclamanți pentru același motiv, al acordării contravalorii lipsei de folosință a terenului. Astfel, ignorând judecata anterioară produsă în apel, recurenții-reclamanți urmăresc, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului cauzei, cu scopul declarat de a releva prejudiciul imputat intimatei-pârâte constând în neachitării contravalorii lipsei de folosință a terenul despre care aceștia pretind că îl dețin în proprietate, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. O atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceste aserțiuni ale recurenților-reclamanți, prezentate drept motive de recurs, nu conțin argumente, în sens propriu, cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, ci simple nemulțumiri legate de modalitatea de soluționare a cauzei, fără a combate raționamentul logico-juridic pe care instanța de apel l-a expus în considerentele hotărârii recurate, astfel că nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar. Nici critica referitoare la pretinsa omisiune a judecătorului care a prezidat completul de judecată în apel de a formula cerere de abținere de la soluționarea cauzei nu constituie o critică susceptibilă de analiză în cadrul prezentului recurs. Susținând că judecătorul respectiv a mai participat, anterior, la soluționarea unui alt litigiu ce îi privea, recurenții invocă, în esență, o cauză de incompatibilitate a acestuia și, implicit, o chestiune ce vizează alcătuirea instanței de judecată și încălcarea dispozițiilor de drept procesual civil referitoare la incompatibilitate, criticile astfel formulate putând fi circumscrise, în principiu, cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ., referitoare la situația în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, respectiv, la situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte reține, însă, că, pentru a putea analiza în concret aceste susțineri, este necesară identificarea în concret a cazului de incompatibilitate incident, întrucât, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului care a pronunțat hotărârea atacată, întemeiată pe existența incompatibilității, poate fi invocată, în mod direct, numai pentru situațiile prevăzute de art. 41 C. proc. civ., ce reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, în privința cărora nici părțile și nici judecătorul aflat în situația respectivă nu au un drept de apreciere, nu și pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ. Aceasta pentru că normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, nesusceptibile de interpretare sau de aplicare prin analogie, a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, în timp ce normele cuprinse în art. 42 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, apreciere dedusă din sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 44 C. proc. civ., în sensul că judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat, ceea ce înseamnă că recuzarea nu este obligatorie, interesul ocrotit fiind unul privat, al părții din proces, care va aprecia dacă cere sau nu recuzarea judecătorului aflat într-una dintre situațiile prevăzute de art. 42 C. proc. civ., care instituie o prezumție legală relativă de lipsă de imparțialitate. Prin urmare, numai incompatibilitatea reglementată de art. 41 C. proc. civ. poate fi invocată cu titlu de excepție absolută, în orice stare a pricinii, în acest sens fiind și dispozițiile art. 45 C. proc. civ., potrivit cărora, „în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”, ceea ce înseamnă că, în toate celelalte cazuri, respectiv cele descrise de art. 42 C. proc. civ., partea interesată are doar posibilitatea de a formula cerere de recuzare, în condițiile art. 44 C. proc. civ., respectiv, înainte de începerea oricărei dezbateri (alin. 1) sau, atunci când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute (alin. 2). Deși recurenții-reclamanți nu au precizat în mod expres temeiul de drept al motivului de incompatibilitate invocat, din modul de formulare a acestuia rezultă că au avut în vedere dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece‟. Or, raportat la aspectele anterior precizate, Înalta Curte reține că motivul de incompatibilitate reglementat art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu putea fi invocat decât pe calea cererii de recuzare ce ar fi trebuit să fie formulată de îndată ce reclamanții au luat cunoștință de situația de incompatibilitate existentă în privința președintelui completului de judecată. Cum reclamanții nu au înțeles să își exercite acest drept procesual în termenul legal și în fața instanței competente să soluționeze incidentul procedural referitor la incompatibilitatea judecătorilor cauzei, invocarea acestei chestiuni direct în calea extraordinară de atac nu mai este posibilă, instanța de control judiciar neputând să o analizeze. În considerarea celor ce preced, reținând că niciuna dintre criticile deduse judecății pe calea prezentului recurs nu reclamă în concret aspecte de nelegalitate a deciziei atacate care să poată fi analizate prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute nici din oficiu eventuale motive de ordine publică în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nul recursul declarat de reclamanții A, E, F și B împotriva deciziei civile nr. 4119 din 07 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă, în dosarul nr. x/223/2019.