ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4708 din

data de 7 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

a fost admisă, în parte, cererea, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.). A fost obligată pârâta A.A.A.S.

la plata către reclamantă a sumei de 5.003.123 RON, reprezentând despăgubiri.

Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate. A fost respinsă acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor

Publice ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata către

reclamantă a sumei de 62.899,04 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea,

față de pârâtul Statul român prin Ministerul de Finanțe, pe prevederile art. 32

4

alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 raportat la prevederile art. 34

4

alin. (3) și alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 susținând că în sarcina Statului român

a fost reglementată o obligație de garanție (fidejusiune legală) pentru îndeplinirea

obligațiilor de plată a despăgubirilor de către instituțiile publice.

Prin aceste susțineri,

reclamanta a dovedit îndeplinirea condiției de exercițiu a acțiunii civile referitoare

la calitatea procesuală pasivă, existența sau inexistența unei obligații de garanție

fiind o problemă de fond.

În conformitate

cu prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea

nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999: „(1) Instituțiile

publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari

a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti

societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor

deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile. (3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2)

se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență,

prin justiție”. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii.

Prin decizia

nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului

în interesul legii ce a format obiectul Dosarului nr. 16/2011, a fost admis recursul

în interesul legii stabilindu-se că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin

Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile

acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă

a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective

a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele

de inflație la momentul plății despăgubirii.

Astfel cum rezultă

din înscrisurile înfățișate de reclamantă, la data de 24 iulie 1995, între Fondul

Proprietății de Stat, în calitate de vânzător, și Asociația C., în calitate de cumpărător,

s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni cin 24 iulie 1995, având

ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 343.162 acțiuni

cu o valoare nominală de 25.000 ROL fiecare, în sumă totală de 8.579.050.000 ROL

reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C. SA. Întrucât acest contract de

vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat la 24 iulie 1995, anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 137/2002, sunt incidente prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată

prin Legea nr. 99/1999, în ceea ce privește despăgubirile solicitate în vederea

reparării prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a terenului în suprafață

de 788,47 mp situat în municipiul Constanța, B-dul F.

Prin sentința

civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1 București a admis

cererea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. și cererea de intervenție, a constatat

că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social terenul în suprafață

de 1265,60 mp situat în Municipiul Constanța, B-dul F., a constatat că reclamanta

și intervenientele S.A.S. și S.L.V. sunt proprietarele imobilelor, în cote de

5

/

6

și respectiv

1

/

6

.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta SC C.H. SA București, iar prin decizia civilă

nr. 1295 din 21 iunie 1996, Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondat apelul, reținând că reclamanta M.S.M. a formulat o acțiune

în constatare provocatorie, iar instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii

sale, constatând că SC C.H. SA București a inclus fără baza legală imobilul în litigiu

în capitalul social, precum și calitatea de proprietar a reclamantei și intervenientelor,

în cote de

5

/

6

și respectiv

1

/

6

.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SA. investită cu soluționarea recursului,

la termenul de judecată din data de 6 noiembrie 1996, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a

instanțelor din București pentru soluționarea cauzei.

Prin decizia civilă

nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis recursul declarat de pârâta SC C.H. SA, a casat decizia civilă nr. 1295

din 21 iunie 1996 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și sentința

civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București și

a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Constanța.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 2471/1997.

Prin încheierea

nr. 1246 din 4 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea judecării

dosarului de la Judecătoria Constanța la Judecătoria Buzău. În consecință, prin

încheierea din 10 aprilie 1997, Judecătoria Constanța a dispus scoaterea dosarului

de pe rol și trimiterea la Judecătoria Buzău. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria

Buzău sub nr. 4599/R/1997. Prin sentința civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997, Judecătoria

Buzău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pe parcursul soluționării cauzei, la termenul de judecată din data de 3 noiembrie

1997, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat restituirea în

natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcție rămasă

în urma demolații ilegale a hotelului și obligarea pârâtei SC C.H. SA la plata integrală

a contravalorii hotelului.

Prin sentința

civilă nr. 143 din 15 iunie 1998, Tribunalul Buzău a respins acțiunea principală

formulata de reclamanta M.S.M. cât și cererile de chemare în garanție și de intervenție.

Prin decizia civilă

nr. 62 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta

Asociația C., a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei și excepția inadmisibilității apelului, excepții invocate de intervenienta

A.I.M., a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie

în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M.A., s-a luat act

că, prin declarația autentificată din 4 aprilie 2006, intervenientele B.M., moștenitoarea

intervenientului defunct P.C.T., P.C. și P.D.R., moștenitoarele lui P.G.C.N., au

renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând

inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii

lor, P.C.T. și P.G.C.N., s-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva

sentinței civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunțate de Tribunalul Buzău, s-a schimbat

în tot sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta

M.S.M. și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei,

formulată de intervenienta S.A.S., a fost obligată pârâta SC C.H. SA să restituie

reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847 mp, amplasat în intravilanul

Municipiului Constanța, B-dul F. și poziționat pe „Planul de situație Anexa 5” în

raportul de expertiză topo P.D., să plătească reclamantei M.S.M. și intervenientei

S.A.S. suma de 11.138.275 RON reprezentând valoarea de circulație a clădirii SC

C.H. SA demolată, care s-a aflat pe terenul în suprafață de 788, 847 mp, conform

raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I., să plătească reclamantei

M.S.M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 RON. Totodată, s-au respins

ca neîntemeiate excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de chemata

în garanție A.V.A.S. și excepția lipsei calității procesuale active a SC C.H.

SA în formularea cererii de chemare în garanție, invocată de A.V.A.S., s-a admis

cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta

Asociația C., în cadrul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. și cererea de

chemare în garanție a A.V.A.S., succesor legal al Fondului Proprietății de Stat,

formulată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta accesorie Asociația C. și a fost

obligată chemata în garanție A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA și pe

intervenienta Asociația C. cu sumele de 11.138.271 RON reprezentând valoarea de

circulație a clădirii demolate, SC C.H. SA din Municipiul Constanța, și 12.200 RON

cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă și intervenienta pe tot parcursul procesului.

Prin decizia

nr. 9787 din 2 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de SC C.H. SA, M.S.M., Asociația C. și A.V.A.S., a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza,

prin decizia civilă nr. 263 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins

excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocată

de intimații A.V.A.S. București și A.I.M.A., excepția inadmisibilității acțiunii

raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, invocată de pârâta SC

C.H. SA, a respins cererea de chemare în garanție a Statului român, prin Ministerul

Finanțelor Publice formulată de pârâta SC C.H. SA, a respins, ca nefondată, cererea

de suspendare a judecății apelului formulată de pârâta SC C.H. SA și intervenienta

Asociația C., a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantei,

invocată de intervenienta A.I.M.A. și excepția inadmisibilității apelului invocată

de intervenienta A.I.M.A., a respins ca lipsită de interes cererea de intervenție

accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.I.M.A., a

luat act că prin declarația autentificată sub nr. 1026 din 4 aprilie 2006, intervenientele

BOGDAN MANA, moștenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. și P.D.R., moștenitoarele

intervenientului defunct P.G.C.N., au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea

defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești

promovate și continuate de autorii lor, P.C.T. și P.G.C.N., a admis apelul declarat

de reclamanta M.S.M. împotriva sentinței civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunțată

de Tribunalul Buzău, a schimbat, în tot, sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea

precizată formulată de reclamantă și cererea de intervenție în interes propriu și

în interesul reclamantei formulată de intervenienta S.A.S. și a obligat pârâta SC

C.H. SA să restituie reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847

mp stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanța,

B-dul F. și poziționat pe planul de situație, anexa 5 din raportul de expertiză

topo P.D., a obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei și intervenientei

S.A.S. suma de 11.138.275 RON reprezentând valoarea de circulație a clădirii SC

C.H. SA, demolată, care s-a aflat pe terenul de 788,847 mp, conform raportului de

expertiză întocmit de expert tehnic M.I. și cheltuieli de judecată în sumă totală

de 8.700 RON. Totodată, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității sale

procesuale pasive invocată de chemata în garanție A.V.A.S. și excepția lipsei calității

procesual active, a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanție,

invocată de pârâta A.V.A.S., a admis cererea de intervenție accesorie în interesul

pârâtei, SC C.H. SA, formulată de intervenienta Asociația C. în cadrul cererii de

chemare în garanție a A.V.A.S., a admis cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.,

formulată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta accesorie Asociația C., a obligat

chemata în garanție A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA și pe intervenienta

Asociația C. cu următoarele sume: 11.138.275 RON reprezentând valoarea de circulație

a clădirii demolate, SC C.H. SA, 2.209.200 RON reprezentând valoarea de circulație

a terenului în suprafață de 788,847 mp, calculată conform raportului de expertiză

topo P.D. și 12.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă

și intervenientă înainte de casare, a admis cererea intimatei pârâte SC C.H. SA

și a dispus obligarea intimatei chemate în garanție A.V.A.S. la plata către intimata

pârâtă SC C.H. SA a 500 RON, cheltuieli de judecată ocazionate de rejudecarea cauzei

după casare.

Prin decizia

nr. 8576 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă, în Dosarul nr. 5241/42/1998* au fost respinse ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta M.S.M. și pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 263 din

16 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, și a fost admis recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S.

și modificată, în parte, decizia recurată în sensul admiterii excepției lipsei calității

procesuale active a SC C.H. SA în cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., a fost

respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată

de intervenientă Asociația C., a fost respinsă cererea de chemare în garanție a

A.V.A.S. și înlăturată obligarea acesteia la plata sumelor de 11.138.275 RON, 12.200

RON și 2.209.200 RON, precum și obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor

de judecată în apel, în cuantum de 500 RON și au fost menținute celelalte dispoziții

ale deciziei.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut, sub aspectul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S.

formulate de pârâta SC C.H. SA că, în speța dedusă judecății în acel litigiu cauza

cererii de chemare în garanție a constituit-o contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 24 iulie 1995 și că, în acest context, pârâta SC C.H. SA nu putea fi

titular al cererii de chemare în garanție și deci, nu are calitate procesuală activă

în promovarea unei astfel de cereri cât timp nu a fost parte în actul juridic care

a reprezentat cauza juridică a cererii de chemare în garanție.

Imobilul teren

vizat de decizia civilă nr. 263 din 16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, astfel cum a fost modificată, în parte, prin decizia civilă nr. 8576

din 6 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a fost restituit în fapt creditoarei M.S.M. și M.A.S. de către reclamanta

SC C.H. SA la data de 27 ianuarie 2012, conform procesului-verbal de predare-primire

autentificat în data de 27 ianuarie 2012 la Biroul Notarial Public C.I.A. Deși societatea

reclamantă a făcut demersuri în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă,

acestea au rămas fără rezultat, pârâta neprezentându-se la data fixată pentru conciliere.

În considerarea

cadrului legal și a celui factual expuse anterior, în opinia tribunalului, erau

îndeplinite cerințele speciale prevăzute de lege în vederea acordării de despăgubiri

în ceea ce privește restituirea în natură a terenului, respectiv: 1) producerea

unui prejudiciu cauzat prin restituirea în natură a imobilului-teren deținut de

societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile; 2) inexistența unui acord între instituția publică implicată

și societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare cu privire la stabilirea

despăgubirii.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 18/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8927/16.12.2011,

la care s-a făcut referire anterior, în respectarea dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. conform cărora dezlegarea problemelor de drept judecate

ca urmare a exercitării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe

de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin

raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul B.M. s-a stabilit

valoarea contabilă a imobilului la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul

societății, pentru suma de 5.003.123,43 RON.

Criticile aduse

de pârâtul Statul român cu privire la valoarea contabilă a imobilului teren stabilită

prin expertiză sunt neîntemeiate, în măsura în care expertul a verificat documentele

relevante aferente evidențelor contabile ale reclamantei din care a rezultat că

prin nota contabilă din 6 decembrie 2011 și conform fișei contului 2111 terenuri,

terenul în cauză a fost scăzut din contabilitatea SC C.H. SA cu suma de 5.003.123,43

RON, anterior reevaluării care a fost realizată la data de 31 decembrie 2011. Acest

aspect rezultă din balanța contabilă aferentă lunii decembrie 2011.

Tribunalul a considerat

neîntemeiate apărările promovate de pârâta A.A.A.S. cu privire la acest capăt de

cerere. Astfel, obligația instituției implicate de a acorda despăgubiri rezultă

în mod deslușit din art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel încât nu

putea fi acordată relevanță apărărilor pârâtei referitoare la faptul că pachetul

de acțiuni vândut de A.V.A.S. ar fi reprezentat o reflecție fidelă a valorii capitalului

social existent la momentul privatizării sau a celor privind obiectul contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni care ar consta în acțiuni și nu în bunuri imobile.

Acordarea despăgubirilor

a fost întemeiată pe dispozițiile legale speciale regăsite în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și nu pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din

24 iulie 1995 în cadrul căruia, de altfel, SC C.H. SA nu a fost parte pentru a se

pune în discuție analizarea condițiilor privind activarea obligației de garanție

împotriva evicțiunii. S-a subliniat și voința legiuitorului de acordare a despăgubirilor

fără a face vreo referire la limitarea acestora în funcție de valoarea capitalului

social deținut de stat în cadrul societății. În aceste condiții, în raport de regula

de interpretare logică a normelor juridice „ubi tex non distinguit, nec nos distinguere

debemus”, generalitatea formulării textului (art. 34

4

din O.U.G. nr.

88/1997) determină și caracterul universal al aplicării sale, fără distincțiile

pe care respectivul text nu le proclamă. Pentru aceleași considerente, în opinia

tribunalului, nu prezenta relevanță faptul că pârâta A.A.A.S. nu are sau nu a deținut

calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC C.H. SA.

Cu privire la

celelalte apărări tribunalul a reținut că întinderea maximă a despăgubirilor cuvenite

a fost tranșată, în urma interpretării legislației în materia privatizării și a

analizării evoluției acestei legislații, prin decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, la care s-a

făcut referire anterior, incidență în cauza de față în raport de temeiul juridic

ce stă la baza primului capăt de cerere din acțiunea reclamantei. Totodată, instanța

a considerat că prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 privind limitarea

despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător nu-și găsesc incidența

în speța dedusă judecății, având în vedere ultraactivitatea legii vechi (art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997) consacrată expres prin dispozițiile art. 30 alin. (3) din

Legea nr. 137/2002.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la plata sumei de 11.138.275 RON reprezentând contravaloarea

clădirii care s-a aflat pe terenul de 788,47 mp din Constanța, B-dul F., tribunalul

a constatat caracterul neîntemeiat al acestuia arătând că alin. (2) și alin. (3)

ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 au ca premisă existența unui prejudiciu

produs prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială

către foștii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătorești, definitive și

irevocabile.

Or, o asemenea

condiție nu era îndeplinită în cauza de față în măsura în care prin decizia nr.

263 din 16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, astfel cum a fost

modificată prin decizia nr. 8576 din 6 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, nu a fost dispusă restituirea în natură a clădirii

SC C.H. SA, ci, reținându-se că această construcție a fost demolată de pârâtă în

anul 1996, în timpul soluționării litigiului (în baza unei autorizații de demolare,

care însă a fost anulată prin decizia civilă nr. 539 din 4 septembrie 1997 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 2310/C/R/1997 motivat de faptul că „SC

C. SA a dispus nejustificat de un imobil care era proprietatea reclamantei”), SC

C.H. SA a fost obligată la plata unei despăgubiri în valoare de 11.138.275 RON către

M.S.M. și S.A.S. pentru prejudiciul produs prin refuzul de a restitui imobilul-clădire

și prin demolarea acestuia.

Alin. (5) al

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu putea conferi temeinicie solicitării

reclamantei întrucât acesta se referă la situația în care instituțiile publice implicate

vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre pentru ipoteza în

care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale

sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilului. Textul legal menționat

nu reglementează o obligație a instituției publice implicate de a efectua plata

unor despăgubiri în favoarea societății comerciale.

Nici instituția

îmbogățirii fără justă cauză privită în corelație cu alin. (5) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu era de natură a conduce la soluția admiterii celui de-al

doilea capăt de cerere. Condițiile materiale ale intentării acțiunii „de in rem

verso” se referă la: 1) mărirea unui patrimoniu; 2) micșorarea unui patrimoniu ca

o consecință a măririi altuia; 3) existența unei legături de cauzalitate între sporirea

unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, iar condițiile juridice ale exercitării

acestei acțiuni implică: 1) absența unei cauze legitime a măsurii patrimoniului

unei persoane în detrimentul altuia; 2) absența oricărui alt mijloc de recuperare

a pierderii suferite,

Or, în cauza dedusă

judecății nu era vorba de o mărire a patrimoniului A.V.A.S. și de o eventuală legătură

de cauzalitate între presupusa mărire a patrimoniului A.V.A.S. și micșorarea patrimoniului

reclamantei prin plata despăgubirilor către foștii proprietari în măsura în care

imobilul-clădire a fost demolat pe parcursul soluționării litigiului prin cadrul

procesului inițiat de foștii proprietari, despăgubirile achitate de reclamantă echivalente

cu valoarea de circulație a imobilului fiind menite să repare, astfel cum s-a stabilit

cu putere de lucru judecat, prejudiciul produs foștilor proprietari prin refuzul

de restituire a imobilului și prin demolarea acestuia.

Micșorarea patrimoniului

reclamantei din cauza de față a avut o cauză legitimă și anume angajarea răspunderii

civile a SC C.H. SA prin repararea pe cale judiciară a prejudiciului produs foștilor

proprietari prin fapta personală a societății comerciale care a refuzat restituirea

în natură și a demolat clădirea în baza unei autorități de demolare ce a fost ulterior

anulată. În aceste condiții, nu se putea susține că pretinsa diminuare a patrimoniului

reclamantei s-a produs ca urmare a măririi patrimoniului instituției publice implicate.

Totodată, s-a subliniat și împrejurarea că reclamanta își invocă propria culpă (constând

în aceea că a demolat clădirea pe parcursul litigiului anterior) pentru a obține

protecție judiciară, ceea ce nu poate fi permis în măsura în care restituirea în

natură a fost făcută imposibilă prin chiar atitudinea reclamantei.

Acțiunea formulată

de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor

a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât prin dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 (conform cărora statul garantează îndeplinirea

de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în acest articol)

s-a instituit numai o obligație asumată de Statul român de a asigura mijloacele

necesare pentru a fi îndeplinită obligația de reparare a prejudiciului cauzat societăților

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari

a bunurilor imobile preluate de stat. Nu s-a dovedit, în cadrul acestui litigiu,

împrejurarea că A.A.A.S. nu ar avea capacitatea financiară de a-și executa obligațiile

stabilite prin hotărârea de față. De altfel, instituția publică implicată în procesul

de privatizare era chiar reprezentantul statului în raporturile juridice reglementate

de legislația în materia privatizării.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 62.899,04

RON în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată, constatând culpa

sa procesuală corespunzător pretențiilor admise, cheltuielile de judecată constând

în: taxă de timbru (54.142,23 RON); timbru judiciar (5 RON); onorariu de expert

(1.500 RON) și onorariu avocațial (7.251,81 RON, corespunzător unui procent de 31%

de admitere a pretențiilor). Cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial

au fost dovedite prin factura și extrasul de cont, depuse în copie la dosar. Instanța

a considerat neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei referitoare la plata

cheltuielilor de judecată, aferente pretențiilor găsite neîntemeiate, în privința

cărora pârâtei nu-i poate fi atribuită o culpă procesuală.

Împotriva acestei

soluții au declarat apel A.A.A.S. și SC C.H. SA București.

Prin decizia

nr. 251 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, a fost respins apelul promovat de apelanta A.A.A.S. ca nefondat. A fost

admis apelul promovat de apelanta SC C.H. SA. A fost schimbată, în parte, sentința

civilă nr. 4708 din 7 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, în Dosarul nr. 33883/3/2012 în sensul că a fost obligată pârâta A.A.A.S.

și la plata sumei de 11.138.275 RON. A fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata sumei

de 190.421,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond reprezentând taxa

judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligată intimata A.A.A.S. la

plata către apelanta SC C.H. SA a sumei de 57.752 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată reprezentând taxă de timbru și contravaloare timbru judiciar.

Analizând sentința

atacată cu prioritate prin prisma motivelor invocate de pârâta A.A.A.S. ce tind

la înlăturarea sau limitarea răspunderii, Curtea a reținut următoarele:

Asupra excepțiilor

reiterate în apel, instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de ședință din

25 ianuarie 2013 pentru motivele temeinic enunțate în considerentele acestei încheieri.

Apelanta nu a oferit nici un argument nou în apel de natură a schimba aspectele

reținute în mod corect de prima instanță cu privire la excepția prescripției și

a prematurității, iar motivele circumscrise excepției inadmisibilității au fost

analizate ca apărări de fond în cuprinsul sentinței atacate.

În ceea ce privește

criticile privind valoarea despăgubirilor acordate de prima instanță, astfel cum

sunt acestea enunțate de apelanta-pârâtă, Curtea a constatat că din considerentele

sentinței atacate rezultă în mod clar că la stabilirea acestora s-a ținut cont de

valoarea contabilă a terenului la momentul ieșirii din patrimoniul societății, și

nu de valoarea de piață, fiind respectată decizia în interesul Legii nr. 18/2011

care a statuat în acest sens. Pe de altă parte, apărările apelantei-pârâte privind

diminuarea despăgubirilor proporțional cu procentul de acțiuni înstrăinat, condiționat

de includerea valorii terenului în capitalul social la momentul înstrăinării, ținând

cont de amortizare, au fost considerate, în mod corect, de prima instanță ca lipsite

de relevanță cât timp dispozițiile legale pe care se întemeia cererea reclamantei

de despăgubire (art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997) și decizia în interesul

legii pronunțată în interpretarea acestora nu cuprind asemenea distincții și delimitări.

Totodată, limitarea despăgubirilor acordate la 50% din prețul încasat potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 a fost considerată în mod justificat ca

nefiind aplicabilă în cauză având în vedere normele tranzitorii cuprinse în

art. 30 alin. (3) din lege.

Sub aspectul criticilor

legate de pretinsa acordare ilegală a unui ajutor de stat, Curtea a subliniat faptul

că suma acordată de instanță nu reprezintă un beneficiu pentru reclamantă de natură

a distorsiona concurența, ci despăgubiri stabilite de legiuitor și confirmate de

decizia în interesul legii ca măsură reparatorie pentru societățile privatizate

în situația particulară a restituirii unor imobile aparținând acestora către foștii

proprietari.

Analizând criticile

apelantei-reclamante privind respingerea capătului de cerere privind plata sumei

de 11.138.275 RON, Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 263 din 16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 5241/42/1998, reclamanta

a fost obligată la plata către moștenitorii foștilor proprietari a sumei de 11.138.275

RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a clădirii demolate,

SC C.H. SA din Constanța, terenul fiind restituit în natură. Soluția a fost confirmată

prin decizia civilă nr. 8576 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în calea de atac a recursului, care a subliniat și faptul că

temeiul juridic al acestei dispoziții îl reprezintă art. 480 C. civ., iar cauza

a fost reprezentată de deținerea abuzivă a imobilului de către pârâtă, dispariția

bunului făcând imposibilă restituirea în natură, dar neîmpiedicând restituirea prin

echivalent bănesc fără schimbarea cererii de chemare în judecată. Contrar celor

reținute de prima instanță, Curtea a constatat că hotărârile pronunțate în litigiul

anterior nu au analizat și constatat răspunderea civilă delictuală a reclamantei

de față pentru demolarea construcției, ci s-au raportat la temeiul juridic inițial

al acțiunii și la dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Totodată,

înlăturarea obligației A.V.A.S. de plată a acestei sume prin decizia civilă nr.

8576 din 6 decembrie 2011 nu a avut în vedere netemeinicia unor asemenea pretenții,

ci inadmisibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție de către intervenientul

accesoriu, altă persoană decât reclamanta de față, strict raportat la cadrul procesual

din acel dosar.

Într-adevăr, dispozițiile

art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie obligația de plată

a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a imobilelor

deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, acest text neputând constitui temeiul juridic

pentru recuperarea sumei plătite în contul construcției demolate, care tocmai din

acest motiv nu a mai fost restituită în natură. Deopotrivă însă prevederile

art. 32

4

alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilesc obligația instituției

publice implicate de a plăti direct fostului proprietar suma la care societatea

comercială a fost obligată ca echivalent bănesc al imobilului fără a face nicio

distincție în funcție de perioada privatizării sau dispoziției de plată a echivalentului

bănesc.

Cum, în speță,

pârâta, instituție implicată în procesul de privatizare, nu a plătit aceste sume,

ci ele au fost suportate de reclamantă, Curtea a apreciat că în cauză erau îndeplinite

cerințele îmbogățirii fără justă cauză astfel cum au fost deja enunțate de prima

instanță. Patrimoniul reclamantei s-a diminuat ca urmare a plății echivalentului

bănesc al bunului revendicat, iar cel al pârâtei s-a mărit prin evitarea plății

acestei sume, deși obligația îi revenea potrivit art. 32

4

alin. (5) din

O.U.G. nr. 88/1997, text de lege ce reprezintă în opinia instanței o garanție suplimentară

pentru foștii proprietari că își vor încasa aceste sume. Astfel cum s-a reținut

deja, micșorarea patrimoniului nu a avut drept cauză fapta ilicită a reclamantei

din cauza de față, ci hotărârile judecătorești au fost pronunțate într-o acțiune

în revendicare privind bunuri preluate de stat fără titlu.

Pentru aceste

motive, apreciind întemeiată și această cerere, în baza art. 296, art. 297 C.

proc. civ., Curtea a admis apelul și a schimbat sentința atacată în sensul obligării

pârâtei Autoritatea pentru A.A.A.S. și la plata sumei de 11.138.275 RON.

Consecință a acestei

măsuri, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a schimbat și cuantumul cheltuielilor

de judecată la care pârâta a fost obligată pentru judecata în fond, permițând recuperarea

integrală a sumelor avansate de reclamantă.

Analizând criticile

ambelor părți privind răspunderea solidară a Statului român în acțiunea principală,

respectiv temeinicia cererii de chemare în garanție a acestuia, Curtea a constatat

că prima instanță a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 care nu fac decât să reitereze obligația Statului

de a garanta îndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege în sarcina instituțiilor

publice implicate, care acționează ca agenți ai săi în cazul particular al privatizării.

Aceasta reprezintă o obligație constituțională și legală, și nu un caz special de

fidejusiune ca și garanție personală în materie civilă.

Prin urmare, au

fost înlăturate ca neîntemeiate argumentele ambelor apelante privitoare la răspunderea

directă a Statului român în această acuză.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC C.H. SA și recurenta-pârâtă A.A.A.S.

București.

Recurenta reclamantă

SC C.H. SA solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate

în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și în contradictoriu cu Statul

român, prin Ministerul Finanțelor, cu consecința obligării acestuia în solidar cu

A.A.A.S. la plata sumelor admise de instanță.

În drept sunt

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se susține greșita interpretare

și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 32

4

alin.

(6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Recurenta reclamantă

susține că în temeiul textelor de lege invocate, instanța trebuia să oblige și Statul

român prin Ministerul Finanțelor în solidar cu pârâta A.V.A.S. la plata sumelor

pretinse cu titlu de despăgubire.

Recurenta arată

că textul de lege instituie o obligație legală în sarcina Statului român, de a garanta

executarea de către instituțiile publice implicate în privatizare a obligațiilor

lor de plată față de societățile privatizate, obligație care îmbracă forma unei

fidejusiuni legale. Soluția dată în sens contrar de instanța de apel este rezultatul

unei interpretări greșite a legii ce contrazice interpretarea expresă dată de legiuitor.

Răspunderea solidară a Statului român este corectă având în vedere că A.A.A.S. nu

are autonomie financiară pentru a-și executa din proprie inițiativă obligațiile

față de SC C.H. SA.

Recurenta arată

că, deși a declanșat procedura executării silite față de A.A.A.S., i s-a adus la

cunoștință faptul că există câteva mii de creditori ce dețin titluri executorii

împotriva A.A.A.S., această instituție fiind în prezent în imposibilitatea financiară

de a-și onora obligațiile financiare într-un termen rezonabil.

În pofida obligației

sale legale ce îi incumbă conform dispozițiilor art. 34

4

alin. (6) al

O.U.G. nr. 88/1997 Statul român a adoptat, în realitate, doar măsuri necesare pentru

a se disocia formal de A.V.A.S., instituție publică aflată în subordinea sa, deși

este răspunzător în solidar cu A.A.A.S. pentru îndeplinirea de către acesta din

urmă a obligațiilor ce-i revin în legătură cu privatizarea. Soluția responsabilității

solidare a fost consacrată și prin jurisprudența C.E.D.O., respectiv Cauza Aurelia

Popa și Cauza Moldoveanu prin care s-a reținut că statul este răspunzător în mod

solidar cu pârâtul dar și prin jurisprudența C.J.U.E., respectiv Cauza Akzo Nobel

NV prin care s-a reținut că în pofida personalității juridice distincte, poate fi

imputat societății mamă comportamentul nelegal al unor filiale, iar prin Cauza Clubul

Lombard s-a statuat că personalitatea juridică distinctă a filialei nu este un element

suficient pentru a înlătura de plano posibilitatea imputării comportamentului acesteia

societății mamă. În acest context recurenta reclamantă susține că în cazul pârâtei

este vorba de o aparentă sau falsă personalitate juridică întrucât aceasta nu a

beneficiat în cadrul contractului de privatizare în cauză de o veritabilă și suficientă

independență instituțională și operațională față de autorități, în speță Statul

român, susceptibilă de a-i contura autonomia de voință contractuală. Or, câtă vreme

Statul român a beneficiat, prin instituția publică implicată în privatizare de drepturile

decurgând din contractul de privatizare, îngreunarea executării obligațiilor corelative

de către A.A.A.S. pe motivul insuficienței fondurilor alocate despăgubirilor este

un exemplu de abuz de drept.

Recurenta-pârâtă

A.A.A.S. București solicită în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și

excepțiilor invocate de aceasta, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta pârâtă

consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind

termenul de prescripție de o lună), a dispozițiilor art. 32

26

din O.U.G.

nr. 88/1997 (privind termenul de prescripție de 3 luni) cât și a dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aceste texte având aplicabilitate în

situația în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul

privatizării. Arată că față de aceste texte legale dreptul la acțiune dedus judecății

este prescris.

Printr-o altă

critică se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., coroborat cu alin. (3) ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

întrucât față de natura comercială a litigiului nu s-a făcut dovada efectuării procedurii

prealabile a concilierii, prin urmare acțiunea trebuie respinsă ca prematură.

Consideră recurenta

că au fost încălcate dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 aceste

dispoziții putând fi incidente numai în situațiile în care imobilele care au ieșit

din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă

în mod netemeinic și nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește

suma de 11.138.275 RON reprezentând contravaloare imobil demolat, consideră recurenta

că în mod nelegal a fost admisă cererea având în vedere că aceasta nu intră sub

incidența dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 88/1997 art. 32

4

alin.

(1)-alin. (2) în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că reclamanta

nu a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă la

restituirea în natură a imobilului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a

fi aplicate dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Aceiași instanță

de fond a reținut și faptul că nici dispozițiile alin. (5) ale aceluiași text de

lege nu pot fi aplicabile în speță deoarece conferă calitate procesuală activă persoanei

îndreptățite la despăgubiri iar nu societății privatizate. În respingerea acestui

capăt de cerere instanța de fond a reținut ca aspect determinant faptul că reclamanta

a fost obligată să plătească foștilor proprietari despăgubiri pentru imobilul demolat

în temeiul art. 998 C. civ., iar nu ca aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Alin. (5) nu are aplicabilitate nici pentru faptul că textul de lege nu reglementează

o obligație a instituției publice implicate de a efectua plata unor despăgubiri

pentru imobilul demolat în favoarea societății comerciale ci față de foștii proprietari

care nu sunt parte procesuală în prezentul proces.

Nici instituția

îmbogățirii fără justă cauză, privită în corelație cu alin. (5) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu este de natură a conduce la admiterea pretențiilor întrucât

nu sunt îndeplinite condițiile legale, ale intentării acțiunii de in rem verso respectiv

nu se poate vorbi de o mărire a patrimoniului A.A.A.S., o micșorare a unui patrimoniu

ca o consecință a măririi altuia și de o eventuală legătură de cauzalitate între

acestea. Condițiile juridice ale exercitării acțiunii de in rem verso implică absența

unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia

și absența oricărui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite. În speță nu se

poate vorbi de o mărire a patrimoniului A.A.A.S. și de micșorarea patrimoniului

reclamantei, prin plata despăgubirilor către foștii proprietari în măsura în care

imobilul clădire a fost demolat pe parcursul soluționării litigiului prin cadrul

procesului inițiat de foștii proprietari, despăgubirile achitate de către intimata

reclamantă echivalente cu valoarea de circulație a imobilului, fiind menite să repare,

astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prejudiciul produs foștilor

proprietari prin refuzul de restituire a imobilului și prin demolarea acestuia.

Nu poate fi obligată

A.A.A.S. la plata despăgubirilor față de societatea privatizată, pentru că la momentul

demolării imobilului pentru care se solicită despăgubiri această societate era integral

privatizată, prin urmare A.A.A.S. nu mai deținea acțiuni la respectiva societate,

neputând astfel răspunde față de faptul că imobilul clădire nu a mai putut fi restituit

în natură.

Micșorarea patrimoniului

intimatei reclamante a avut o cauză legitimă și anume angajarea răspunderii acesteia

prin repararea pe cale judiciară a prejudiciului foștilor proprietari prin fapta

personală a societății comerciale care a refuzat restituirea în natură și a demolat

clădirea în baza unei autorizații de demolare ce a fost ulterior anulată.

Arată recurenta

că nu există temei juridic în baza căruia să poată fi admisibilă cererea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru un imobil demolat din culpa acesteia.

În ceea ce privește

obligarea la plata ambelor sume recurenta arată că nu poate fi reținută vreo obligație

pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în

vederea încheierii contractului de privatizare era prezentată situația patrimonială

a societății atât cu privire la terenuri și clădire care trebuiau incluse în capitalul

social cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilelor, prin

scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe

toată perioada exercitării de către intimata reclamantă a tuturor atributelor dreptului

de proprietate.

Recurenta mai

arată că nu există nicio mențiune în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 privind

faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor,

cum a solicitat reclamanta ci acesta este limitat la valoarea contabilă astfel cum

aceasta rezultă din registrele contabile ale societății la data când societatea

a fost privatizată iar nu la valoarea de circulație. În caz contrar, societatea

se va îmbogăți fără justă cauză prejudiciind statul prin stabilirea unei valori

a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile

ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data

privatizării.

Hotărârea criticată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 aplicabil

în cauză, prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate

nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. În mod greșit

nu a reținut instanța valoarea prețului de vânzare al acțiunilor astfel cum acesta

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni.

Printr-o altă

critică se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 93 din Tratatul CE de care

este ținută orice instanță în dezlegarea pricinilor pentru a evita declanșarea unei

proceduri de infrigement împotriva Statului român. Recurenta susține că atunci când

urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice

efectuarea acestei plăți. În cauză sumele de bani la care a fost obligată pot fi

apreciate ca ajutor de stat, fiind îndeplinite condițiile în acest sens.

Referitor la cererea

de chemare în garanție, se arată că acțiunea a fost întemeiată pe art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, prin urmare calitatea procesuală a Statului român

prin Ministerul Finanțelor este justificată având în vedere dispozițiile art. 25

din Decretul nr. 31/1954, care atestă calitatea de reprezentant al Statului român

a Ministerului Finanțelor.

Înalta Curte,

analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC C.H. SA București este nefondat iar recursul

recurentei-pârâte A.A.A.S. București este fondat și va fi admis în limitele și pentru

considerentele ce succed.

În ceea ce privește

recursul recurentei-reclamante SC C.H. SA București, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art.

32

4

alin. (1) și alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea

societăților comerciale:

1) Instituțiile

publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari

a bunurilor imobile preluate de stat.

6) Statul garantează

îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în

prezentul articol.”.

Din interpretarea

dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă, în primul rând, că obligația de

a repara prejudiciile cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, revine instituțiilor

publice implicate, respectiv A.V.A.S. Textul de lege instituie apoi în sarcina statului

asigurarea îndeplinirii obligațiilor de reparație ce revin instituțiilor implicate

în privatizare.

Prevederile

art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu instituie în favoarea societăților

comerciale implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului,

având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri față

de foștii proprietari.

În cauză, statul

nu participă nemijlocit în cadrul raportului juridic ci, acest raport juridic s-a

creat pe baza legislației în materia privatizării, între A.V.A.S. și societatea

privatizată, conform contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Între Statul român,

prin Ministerul Finanțelor și SC C.H. SA nu există raport juridic obligațional,

iar dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui

fundamentul unui asemenea raport.

Mijloacele necesare

aducerii la îndeplinire, de către instituțiile publice implicate în privatizare,

a obligațiilor de plată reținute în sarcina lor, în temeiul unor hotărâri judecătorești,

se reflectă în legile bugetare anuale în care sunt prevăzute și autorizate pentru

fiecare an bugetar veniturile, pe capitole și cheltuielile pe destinații și pe ordonatorii

principali de credite, pentru bugetul de stat.

O.G. nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare reprezintă cadrul

legal pentru derularea procedurilor specifice punerii în executare a unor astfel

de obligații. De altfel, procedura de executare a unor astfel de obligații în cadrul

cărora recurenta reclamantă susține că sunt dificultăți, ține de faza de executare

silită, subsecventă procedurii de judecată și de stabilire a prejudiciilor cauzate.

Prin dispozițiile

art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 este instituită obligația Statului

român de a garanta îndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege în sarcina instituțiilor

publice implicate, care acționează ca agenți ai săi în cazul particular al privatizării.

Aceasta reprezintă o obligație constituțională și legală, și nu un caz special de

fidejusiune ca și garanție personală în materie civilă.

Prin decizia

nr. 18/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că despăgubirile în

discuție se acordă societăților comerciale de către instituțiile publice implicate

în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, prin urmare, chematul

în garanție, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio calitate

la încheierea contractului și, prin urmare, nu poate sta în judecată pentru sumele

solicitate de societatea reclamantă. Conform art. 25 d