ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 503/2018

Ședința publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 01.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea de Administrare a Activelor Statului - AAAS, solicitând obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea suprafeței de 3.428 mp teren situat în sat Bistrița, com. Alexandru cel Bun, jud. Neamț, teren restituit în natură foștilor proprietari, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2139/23.03.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2006, la valoarea de 30,16 euro/mp, rezultând o valoare totală de 103.388,48 euro, respectiv 351.520,83 RON (la un curs de 3,4 RON/euro astfel cum a fost stabilit prin expertiza notarială 2007), sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective a despăgubirilor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 324 din Legea nr. 99/1999 modificată și completată.

La data de 31.10.2013 pârâta Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției Civile a Tribunalului București; litispendența; inadmisibilitatea acțiunii; lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 31.10.2013 pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS (fostă AVAS), a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei față de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 289/19.06.1995, netimbrării și inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată față de AAAS.

La data de 31.10.2013, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS a depus și cerere de chemare în garanție a Statului Român-prin Ministerului Finanțelor Publice, prin care solicită ca în cazul admiterii cererii principale față de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, să fie obligată chemata în garanție la plata către AAAS a sumei solicitate de reclamantă (eventual a majorării acesteia în cazul în care reclamanta solicită acest lucru). Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată (text de lege menținut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată).

Prin încheierea de ședință din data de 20.01.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a III-a Civilă, având în vedere dispozițiile art. 8 din Legea nr. 71/2011 a considerat că, raportat la calitatea de comerciant a reclamantei dar și la faptul că pretențiile derivă dintr-un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni (prin natura sa un contract comercial) a dispus înaintarea cauzei către secția a VI-a Civilă - complet specializat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 31.01.2014, sub nr. x/2013*.

La data de 28.03.2014 pârâta Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Ca și chestiune procedurală prealabilă, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

Prin încheierea din 23.06.2014 Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de către pârâta Autoritatea pentru Administrarea a Activelor Statului.

De asemenea, prin încheierea de ședință din 12.01.2015, Tribunalul a luat act de renunțarea pârâtei-chemate în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la susținerea excepției inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile invocată prin întâmpinare, totodată fiind respinse excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La același termen, tribunalul a calificat excepția inadmisibilității invocată de către pârâta A.A.A.S. în temeiul art. 152 C. proc. civ. ca fiind o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 4976 din 21.09.2015 instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, respingând cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor, respingând cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, împotriva chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 150.730 RON cu titlu de despăgubiri. A respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate, obligând pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească reclamantei și suma de 9120,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (7120,20 RON taxă judiciară de timbru și 2000 RON onorariu expert).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS, solicitând admiterea apelului, cu schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii excepțiilor invocate de către AAAS, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii intimatei reclamante ca netemeinică și nelegală. Solicită de asemenea admiterea cererii de chemare în garanție formulata împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în situația menținerii obligației stabilite în sarcina AAAS de a plăti intimatei reclamante S.C. A. S.A. suma de 150.730 RON, cu titlu de despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 1595/2016 din 12 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva sentinței civile nr. 4976 din 21.09.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele S.C. A. S.A. și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

A anulat în parte sentința apelată în sensul că:

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE ca neîntemeiată.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta AAAS împotriva STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

A obligat STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata sumelor de 150.730 RON cu titlu de despăgubiri și 9120,20 RON cheltuieli de judecată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1595/2016 din 12 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului formulat de intimata-apelantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii cererii de chemare în garanție, astfel cum a fost formulată.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi din C. proc. civ., recurentul a solicitat a se constata că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă și nu s-a pronunțat asupra tuturor susținerilor și apărărilor sale ce au venit să combată susținerile apelantei, acest aspect constituind un motiv de nulitate a hotărârii pronunțate.

S-a arătat că motivarea instanței de apel se bazează exclusiv pe prezumția puterii lucru de judecat a deciziei civile nr. 1095/23.06.2015, irevocabilă prin Decizia nr. 1226/28.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II- a civilă în dosarul nr. x/2012, lipsind considerentele si raționamentul propriu al instanței cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si de admitere, pe fond, a cererii de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel s-a mărginit a reda la pagina 8 din hotărâre motivele pentru care a fost respinsă excepția în dosarul nr. x/2012, hotărârea cuprinzând doar considerații teoretice cu privire la prezumția puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1095/23.06.2015, irevocabilă, fără a motiva considerentele pentru care au fost înlăturate susținerile sale și a fost invalidat raționamentul instanței de fond cu privire la excepția invocată.

Prin urmare, instanța de apel a admis cererea de chemare în garanție în baza prezumției puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1095/23.06.2015, irevocabilă, deși avea obligația de a judeca în fond cererea, ocazie cu care putea analiza dacă dezlegarea deja dată asupra problemei dedusă judecății prezintă sau nu relevanță în speță.

S-a mai susținut că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar și obligatoriu, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, recurentul a arătat că obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3) cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1) și că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile și argumentelor părților sunt corect examinate de către instanță care, are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

S-a mai arătat că la o simplă lecturare a hotărârii este evident că în considerentele sentinței atacate instanța nu a reținut și analizat apărările sale cu privire la caracterul singular al hotărârii judecătorești a cărei putere de lucru judecat a fost reținută de instanța de apel, hotărâre care, în opinia recurentului-pârât este în antiteză cu practica judiciară constantă de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții de Apel București si Tribunalului București.

Recurentul a susținut că, în această situație este evidentă încălcarea principiului securității raporturilor juridice având în vedere faptul că, conform jurisprudenței constante a CEDO, incertitudinea jurisprudențială este de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului.

Cu privire la aplicabilitatea și interpretarea prevederilor art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin nenumărate decizii de speță faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat, în temeiul prevederilor art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, nici din perspectiva poziției procesuale de pârât și nici din cea de chemat în garanție.

Procedând în acest mod, recurentul consideră că instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluția dată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 174 și 175 din C. proc. civ.

Recurentul a mai susținut că omisiunea instanței de apel de a cerceta și analiza, în mod efectiv, prin considerentele deciziei civile nr. 1595/12.10.2016, toate motivele invocate prin apărările pe care le-a formulat și cu care a fost învestită, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., subliniind că această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauză.

În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat să se constate că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997.

Recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și a aplicat și interpretat în mod eronat dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, invalidând raționamentul instanței de fond, fără însă a și motiva acest lucru.

S-a arătat că, în mod corect, a reținut judecătorul fondului că această dispoziție legală, . . . . . . . . . .nu stabilește obligații de garanție sau despăgubire în favoarea pârâtei. Din interpretarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligație de plată proprie în sarcina statului, întrucât obligația de plată rămâne în patrimoniul instituțiilor publice implicate în privatizare, statul garantând îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor, din perspectiva atribuțiilor ce-i revin", această soluție fiind susținută chiar de către prevederile legale invocate drept temei legal al cererii de chemare în garanție.

Din aceste dispoziții legale rezultă că instituțiile implicate în procesul de privatizare au obligația de plată a despăgubirilor și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a mai susținut recurentul.

In acest context, a mai arătat că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ. și art. 224 alin. (1) din același cod, precum și că, în cauza de față, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind titularul obligației de plată a despăgubirilor, instituția publică implicată, în speță, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, neputând fi antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.

Cu atât mai mult, a susținut recurentul, Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde in cazul in care entitățile menționate anterior nu își îndeplinesc obligațiile prevăzute in O.U.G. nr. 88/1997 și, ca atare, nu exista niciun temei legal pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să suplinească neefectuarea operațiunilor administrative de către instituțiile publice abilitate in acest sens. Prin urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, Statul Român este reprezentat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și, în niciun moment, legiuitorul nu a acordat acestei instituții posibilitatea de regres împotriva Statului Român reprezentat de orice altă instituție.

Recurentul arată că cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este întemeiată pe prevederile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 și, totodată, solicită instanței să constate că legiuitorul nu a lăsat să se înțeleagă că Statul Român ar garanta instituțiile publice implicate, în speță, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului pentru obligația instituită în sarcina sa de art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997.

Nu se poate considera că art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie pentru autoritățile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele de bani la plata cărora au fost obligate cu titlu de despăgubire față de societățile comerciale, a mai arătat recurentul.

Această dispoziție legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziția Statului Român în legătura cu problema plății acestor despăgubiri, precum și faptul că acesta înțelege să instituie mecanismele necesare pentru ca instituțiile obligate la plata de despăgubirilor să poată onora această obligație stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătorești, s-a mai susținut.

Totodată, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 rezultă neîndoielnic că îndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor incumbă instituției publice implicate în privatizare, aceasta neputându-se regresa contra statului pentru îndeplinirea unei obligații legale proprii, s-a arătat.

Este de remarcat că, spre deosebire de dispozițiile care reglementează repararea prejudiciilor produse societăților comerciale ca urmare a restituirii către foștii proprietari a unor imobile, cu privire la care legiuitorul a statuat asupra modalității în care se va realiza aceasta, respectiv prin plata unei sume de bani, alin. (6) al articolului indicat nu face referire la modalitatea de garantare a acestei obligații.

Or, din interpretarea logică a dispozițiilor art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora "Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol", în speță de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, rezultă în mod evident faptul că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligație de plată proprie în sarcina statului în ipoteza descrisă mai sus, întrucât așa cum este de observat obligația de plată rămâne în patrimoniul instituțiilor publice implicate în privatizare, statul garantând îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor, din perspectiva atribuțiilor ce-i revin în baza legilor bugetare și a prerogativei de legiferare, s-a mai susținut.

În continuare, recurentul arată că mijloacele necesare aducerii la îndeplinire de către instituțiile publice implicate în privatizare a obligațiilor de plată, create de stat, se reflectă în legile bugetare anuale în care sunt prevăzute și autorizate pentru fiecare an bugetar veniturile pe capitole și subcapitole și cheltuielile pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat, iar garantarea de către stat a reparării prejudiciului realizării dreptului de creanță al creditorilor este evidențiată prin cadrul legal creat în acest scop care conferă ordonatorilor principali de credite prerogative depline în aducerea la îndeplinire a obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor pe care le reprezintă și a celor aflate în subordine, în acest sens fiind adoptate mai multe acte normative printre care se numără legile bugetare anuale, Legea nr. 500/2002, O.G. nr. 22/2002 etc.

Dispozițiile legale cuprinse în actele normative enumerate mai sus, oferă autorităților statului, inclusiv Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, instrumentele necesare în vederea îndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina acestora prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 22/2002, cu completările și modificările ulterioare, precum și de dispozițiile Legii nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, art. 6 din Legea nr. 500/2002, cu completările și modificările ulterioare, reglementează posibilitatea rectificării bugetare în ipoteza în care este necesară suplimentarea bugetului de cheltuieli a unor instituții publice.

Față de aceste aspecte, recurentul arată că nu există un raport juridic obligațional între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A. S.A., iar dispozițiile 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport, în sensul acestor susțineri fiind și practica instanțelor de judecată.

În acest context, solicitarea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este lipsită de temei legal motiv pentru care recurentul solicită instanței să o respingă ca neîntemeiată.

Mai mult decât atât, recurentul arată că prin Decizia RIL nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Având în vedere faptul că nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a vândut imobilul care face obiectul litigiului, deci nu are calitatea de vânzător nici în raport cu societatea și nici în raport cu AAAS, este evident că nu îi incumbă nici obligația de garantare a acestuia din urmă, a mai susținut recurentul.

Drept urmare, recurentul a subliniat că, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, nu există nici un raport obligațional legal, și nici contractual, astfel că cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulată de pârâtă, este neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea argumentelor anterior prezentate, recurentul apreciază că se impune respingerea cererii de chemare în garanție întrucât nu există raport juridic obligațional între Ministerul Finanțelor Publice (ca reprezentant al Statului Român) și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. De altfel, nici Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu indică un astfel de raport juridic în fundamentarea cererii de chemare în garanție; Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a participat în procedura privatizării cu mijlocirea Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât atragerea răspunderii patrimoniale a instituției nu se poate răsfrânge negativ (patrimonial) asupra unui terț Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru aceste motive, recurentul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului formulat de intimata-apelanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - AAAS cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii cererii de chemare în garanție astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21 august 2017, intimata-reclamantă a solicitat, în esență, respingerea recursului cu consecința menținerii deciziei atacate și obligarea recurentului-chemat în garanție la plata sumei totale de 159.850,20 RON din care: 150.730 RON despăgubiri și 9.120,20 RON cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 8 septembrie 2017, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca temeinică și legală. Totodată, în susținerea apărărilor sale, a invocat și reiterat excepția lipsei calității procesuale active a S.C. A. S.A.; excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de dispozițiile speciale, respectiv alin. (2) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. A mai invocat și reiterat instanței de recurs că, în mod nelegal a fost obligată la plata sumei de 150.730 RON cu titlu de despăgubiri, deoarece din actele cauzei și dispozițiile legale incidente, pe fond acțiunea este netemeinică și nelegală și a solicitat să se constate că în mod legal a fost reținută calitatea procesuală pasivă a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, față de care părțile nu au depus punct de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale precum dobânzile, penalitățile, fructele etc.

Conform dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

În speță, valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere respectiv suma de 351.520,83 RON, nu se situează peste pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Este de menționat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reține că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, s-a menționat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speță, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 1 august 2013, decizia recurată a fost pronunțată, în faza procesuală a apelului, la data de 12 octombrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Față de cele anterior arătate, se constată că, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la data soluționării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menționat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate recursul este inadmisibil, întrucât valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, respectiv suma de 351.520,83 RON, se află sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și pronunțării deciziei recurate pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de chematul în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 1595/2016 din 12 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.