ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2654/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2654/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 645 din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj, secția civilă,

a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanții D.V., D.E., P.F., D.R., împotriva

pârâților SC T. SA, Primarul mun. Cluj-Napoca, Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului București, Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor București și, în consecință, a constatat preluarea abuzivă de către

Statul Român, fără titlu, a imobilului casă de locuit și teren în suprafață de

524 m.p., situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 11191

Cluj-Napoca, nr. top 16117/1, prin

expropriere, a imobilului teren în suprafață

de 468 m.p. identificat prin nr. top 16117/2, înscris inițial în C.F. nr. 11191

Cluj-Napoca, și transcris ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, în favoarea

Statului Român și apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC

T. SA, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în sumă totală de

152.920 euro, ce vor fi achitate în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul mai sus identificat, constând din

casă de locuit și teren în suprafață de 524 m.p. situat în Cluj-Napoca, înscris

în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117/1, prin expropriere, a imobilului

teren în suprafață de 468 m.p. identificat prin nr. top 16117/2, înscris

inițial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, și transcris ulterior în C.F. nr. 26080

Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român și apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca,

în favoarea pârâtei SC T. SA, a respins restul capetelor de cerere, a obligat

pârâta SC T. SA să plătească reclamanților suma de 2.470 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Cu prioritate, s-a

reținut din considerentele deciziei de casare, următoarele aspecte ce se

impuneau a fi valorificate în rejudecare, date fiind dispozițiile art. 315 C.

proc. civ.:

Acțiunea

reclamanților s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care dă în

competența instanțelor de judecată litigiile legate de modul în care unitatea

deținătoare a soluționat notificarea persoanei îndreptățite. In temeiul legii

speciale, instanțele de judecată au competența de a se pronunța și atunci când

în cauză nu s-a emis o decizie sau o dispoziție, întrucât nesoluționarea în

termen a unei notificări, coroborată cu pasivitatea unității deținătoare o

perioadă semnificativă de timp, echivalează cu un refuz de restituire ce

trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Unitatea deținătoare

a fost notificată la data de 09 decembrie 2001, însă aceasta nu a emis o

decizie de soluționare a notificării și nici nu a făcut dovada că

nesoluționarea în termen a acesteia s-ar datora culpei reclamanților.

În

ceea ce privește

modul în care s-a transmis notificarea, s-a reținut că reclamanții au depus

copia acesteia și dovada comunicării ei către pârâtă prin B.E.J. C.M.

Pierderea dreptului

de a solicita în instanță măsurile reparatorii prescrise de legea specială

intervine doar în cazul nerespectării termenului prevăzut pentru transmiterea

notificării, extinderea

sancțiunii

și la alte situații decât cele prevăzute de legiuitor fiind nelegală.

Rejudecând cauza

dedusă judecății, tribunalul a reținut în fundamentarea soluției pronunțate,

punctual, următoarele considerente de fapt și de drept:

În

ceea ce privește dovada

înregistrării de către reclamanți a notificării în termenul special prevăzut de

Legea nr. 10/2001, precum și a posibilității concrete a instanței de a se

pronunța pe fond în absența unei decizii de soluționare a acesteia, s-a

reținut, în mod expres, că instanța de recurs prin decizia de casare a statuat

asupra acestor chestiuni, sarcina subsecventă a tribunalului fiind aceea de a

analiza îndreptățirea reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii în

condițiile legii speciale, precum și stabilirea modalității concrete de

acordare a acestora.

Sub aspectul cadrului

procesual de învestire, tribunalul a avut în vedere pretenția concretă a

reclamanților, astfel cum aceasta s-a configurat prin cererile succesive

adresate instanței.

Astfel, prin

precizarea de acțiune din data de 08 decembrie 2006, reclamanții au solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Primarul mun. Cluj-Napoca și Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, obligarea acesteia din urmă la emiterea unei

decizii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în

suprafață de 468 m.p., cuprins în capitalul social al pârâtei SC T. SA, și

această din urmă pârâtă la restituirea în natură a terenului în suprafață de

524 m.p., respectiv obligarea pârâtului Primarul mun. Cluj-Napoca la emiterea

unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

casa de locuit demolată în mod abuziv de Statul Român.

Prin precizarea de

acțiune din data de 27 martie 2007, reclamanții au solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea

acestuia la plata în favoarea reclamanților a despăgubirilor bănești

reprezentând contravaloarea casei demolate abuziv în cuantumul ce va fi

stabilit prin raportul de expertiză.

Prin precizarea de

acțiune din data de 30 ianuarie 2008, reclamanții au solicitat instituirea unui

drept de servitute de trecere în favoarea terenului în suprafață de 524 m.p.

identificat prin nr. top 16117/1, în privința căruia s-a solicitat obligarea

pârâtei la restituire, peste terenul aparținând SC T. SA, identificat prin nr.

top 16132/1/1/1, înscris în C.F. nr. 114486 și radierea construcției înscrisă

în coala A de proprietate din C.F. nr. 11191 Cluj.

Sub aspectul

apărărilor formulate, s-a reținut că pârâta AVAS, prin întâmpinarea depusă la

dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul

că nu a fost notificată potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 și nu intră în

competența sa restituirea în natură a unui imobil, ci doar unității

deținătoare.

Pârâtă a mai susținut

că revine în sarcina sa doar obligația de a propune acordarea de despăgubiri,

analizarea și stabilirea cuantumului final al acestora revenind Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 13 alin. (1) cap. III

din Legea nr. 247/2005.

Pârâtul Primarul mun.

Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea

acțiunii, motivat de faptul că nu a fost depusă de reclamanți notificare în

termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinarea depusă la dosar, a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că, în

urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, acestei instituții

nu-i mai revine nicio atribuție în soluționarea notificărilor și nici în

procedura de acordare a despăgubirilor, neavând nici calitatea de reprezentant

al Statului Român.

Pârâta SC T. SA, prin

întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acțiunii motivat de

faptul că este o societate privatizată integral la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, iar în ceea ce privește terenul cuprins în capitalul social

al societății, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din

10 noiembrie 1993 pentru suprafața de 44.668 m.p.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a reținut că aceasta este

neîntemeiată, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., a respins-o.

S-a motivat în sensul

că notificarea înregistrată de reclamanți a fost adresată pârâtei SC T. SA,

aceasta reprezentând persoana obligată în raportul juridic dedus judecății,

calitatea procesuală pasivă presupunând existența unei identități între

persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Cu

toate acestea, doar pentru argumentele prezentate anterior, nu se poate accepta

concluzia conform căreia Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, cu atât mai mult cu cât

obligațiile pârâtei, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt limitate

la o parte din aspectele deduse judecății.

Pârâtul a invocat în

sprijinul apărărilor sale dispozițiile legale prin care s-a stabilit calitatea

procesuală în vederea stabilirii și modalității de plată a despăgubirilor

pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, instituții care acționează în

numele și pe seama Statului Român. Este de observat faptul că alături de cele

două instituții menționate, Statului Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, îi sunt conferite atribuții speciale în cea de a doua etapă a

procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, care justifică, cel puțin pentru opozabilitatea

hotărârii pronunțată în cauză, calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la finalizarea

procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice (în prezent

Ministerul Economiei și Finanțelor) va reprezenta Statul Roman ca acționar al

Fondului „Proprietatea” și va exercita toate drepturile care decurg din aceasta

calitate. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (3) din același act

normativ, capitalul social inițial al Fondului „Proprietatea” este împărțit în

acțiuni deținute de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar potrivit

dispozițiilor art. 14

1

alin. (4), sursele de finanțare a acordării

despăgubirilor în numerar de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor se

asigură, până la listarea SC Fondul Proprietatea SA, din dividendele aferente

acțiunilor deținute de stat la Fondul „Proprietatea” și în completare de la

bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin urmare,

aplicarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind

acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptățite, presupune

asigurarea fondurilor necesare din partea Ministerului Economiei și Finanțelor,

ca reprezentant al Statului Român, acesta având astfel calitate procesuală

pasivă în litigiile ce decurg din aplicarea procedurii administrative reglementată

prin dispozițiile legale speciale în materie.

Este adevărat că

atribuțiile prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea de a doua etapă a

aplicării procedurii administrative, însă atât timp cât se recunoaște

instanței, potrivit jurisprudenței actuale, pentru celeritatea finalizării

procedurii în vederea respectării duratei rezonabile de finalizare a litigiului

în înțelesul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor și libertăților fundamentale, posibilitatea de a se substitui

entității învestite cu soluționarea notificării, atunci când se constată o

tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei

de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

și totodată, plecând

de la aceleași rațiuni, posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor,

situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează să

procedeze doar la actualizarea acestora, este evident că și în această etapă de

desfășurare a procedurii devin incidente dispozițiile cuprinse în Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

În

ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AVAS, s-a apreciat că și

aceasta se impune, de asemenea, a fi respinsă, pentru considerentele ce

urmează:

Față de această

pârâtă, s-a apreciat că se justifică calitatea procesuală pasivă, întrucât în

cauza pendinte sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

republicată, potrivit cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate integral la data intrării în vigoare a acestui

act normativ și care nu se încadrează în categoria celor prevăzute la art. 21,

măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care

a efectuat privatizarea.

S-a reținut că pârâta

SC T. SA era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, astfel că, prin acest act normativ îi sunt conferite pârâtei AVAS, în

calitate de succesor în drepturi al FPS, atribuțiile prevăzute de textul legal

menționat. Chiar dacă atribuțiile legale conferite AVAS se referă la o etapă

ulterioară a procedurii administrative speciale, participarea sa în calitate de

pârâtă în cauză este pe deplin justificată dacă sunt avute în vedere

argumentele mai sus expuse cu privire la celeritatea soluționării procedurii și

posibilitatea instanței de a analiza pe fond cererea privind acordarea de

măsuri reparatorii, chiar și în lipsa deciziei organului administrativ

competent.

Sub aspectul fondului

raportului juridic dedus judecății, tribunalul a reținut următoarele

considerente de fapt și de drept:

În

fapt, s-a reținut că

imobilul din litigiu, constând din casa de locuit și teren în suprafață totală

de 992 m.p. situat în mun. Cluj-Napoca, înscris inițial în C.F. nr. 11191

Cluj-Napoca, nr. top 16117, a aparținut familiei reclamanților, fiind

proprietatea tabulară a acestora, în cotă parte de 1/2 pentru fiecare familie.

Din întregul teren,

suprafața de 468 m.p. a trecut în baza Decretului de expropriere nr. 490 din 30

noiembrie 1970 în proprietatea Statului Român, fiind identificată prin nr. top

16117/2, înscrisă inițial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, și transcrisă ulterior

în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, î

n

favoarea Statului Român și apoi în C.F. nr.

114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA.

Deși din punct de

vedere scriptic a fost expropriată doar suprafața de 468 m.p., în fapt întreaga

suprafață de teren, inclusiv diferența de teren de 524 m.p. și casa amplasată

pe acesta a fost ocupată, construcția fiind ulterior demolată, însă terenul în

suprafață de 524 m.p. a rămas în continuare în proprietatea tabulară a

reclamanților, fiind identificată prin nr. top 16117/1.

În

cauză, nu s-a

contestat faptul că atât parcela în suprafață de 468 m.p., identificată prin

nr. top 16117/2 și care a format obiectul exproprierii, cât și terenul în

suprafață de 524 m.p., identificat prin nr. top 16117/1, ce a fost preluat în

fapt de către Statul Român, se află în prezent în posesia pârâtei SC T. SA, iar

potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în

cauză de expert F.F., ambele parcele sunt incluse în cei 44.668 m.p. pentru

care s-a eliberat, în favoarea pârâtei, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate.

În

drept, s-a apreciat

că pârâta, fiind societate comercială privatizată integral la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, devin incidente dispozițiile art. 29 din acest act

normativ, reclamanții având dreptul de a beneficia de masuri reparatorii prin

echivalent, în speță sub forma despăgubirilor, și cum pârâta SC T. SA nu și-a

îndeplinit obligația de a înainta către AVAS notificarea în vederea

soluționării acesteia, revine instanței sarcina de a se pronunța cu privire la

acestea.

Chiar dacă terenul

solicitat de reclamanți este liber și ar putea fi restituit în natură în

conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, acest

lucru nu este posibil, raportat la dispozițiile art. 29 din acest act normativ,

societatea pârâtă fiind integral privatizată anterior datei de 14 februarie

2001.

Prin urmare,

concluzia finală a instanței a fost aceea că reclamanții sunt îndreptățiți de a

beneficia de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, atât pentru terenul

preluat, respectiv întreaga suprafață de 992 m.p., cât și pentru construcția

demolată, valoarea actuală de circulație a acestora fiind determinată, potrivit

raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert F.V., ca

fiind 120 euro/m.p. pentru teren și 280 euro/m.p. pentru construcție, valoarea

totală a acestora ridicându-se la suma de 152.920 euro, acestea urmând a fi

achitate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

S-a apreciat, totodată,

că din moment ce reclamanții nu pot beneficia de restituirea în natură a

suprafeței de 524 m.p., ce s-ar fi constituit ca lot înfundat în ipoteza

admiterii cererii în acest sens, tribunalul a respins și capetele de cerere

privind instituirea unei servituți de trecere și radierea construcției din

cartea funciară.

Având în vedere

faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța a stabilit măsurile reparatorii

la care reclamanții sunt îndreptățiți, au fost respinse celelalte petite ale

acțiunii formulate în subsidiar.

Prin decizia civilă

nr. 182 A din 4 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie,

a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, a schimbat

sentința primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea reclamanților

formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins apelurile

pârâților AVAS București și SC T. SA, a obligat intimata SC T. SA să plătească

reclamanților-intimați suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de

fapt și de drept:

Odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Titlul VII din acest act normativ, s-a

instituit un nou regim juridic al stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel, conform art.

2, raportat la art. 3 lit. b) Capitolul I din Titlul menționat, pentru

asigurarea resurselor financiare necesare acordării de despăgubiri, s-a

înființat organismul de plasament colectiv în valori mobiliare, denumit „Fondul

Proprietatea”, entitate destinată în mod expres realizării plăților prin echivalent,

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

De asemenea, art. 3

lit. a) din același Capitol și Titlu, definește titlurile de despăgubire, ca

fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român.

Precizându-se la lit.

g) din același articol, că titlurile de valoare nominală, emise anterior de

Ministerul Finanțelor Publice și nevalorificate până la data intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, se convertesc de drept în titluri de despăgubire,

la data depunerii lor la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

înseamnă că titlurile de valoare nominală, au fost scoase din circulație, iar

Ministerul Economiei și Finanțelor nu mai este competent să emită astfel de titluri.

În

prezent, singurul

organ abilitat în această privință, prin dispozițiile art. 5 lit. d) Capitolul

I, raportat la art. 13 alin. (1) lit. a) din Capitolul III Titlul VII aceeași

lege, este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

S-a apreciat, din

textele speciale enunțate mai sus, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin.

(10) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că Statul Român, în cadrul

procedurilor vizând stabilirea și plata despăgubirilor, aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, este reprezentat de organul administrativ amintit,

special instituit în această privință, ceea ce înseamnă că Ministerul Economiei

și Finanțelor, neavând nicio atribuție în acest domeniu, nu are calitate

procesuală pasivă în cauza de față.

Drept consecință,

față de considerentele expuse anterior, Curtea, în temeiul art. 282 și art. 296

C. proc. civ., a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea

reclamanților față de acest pârât, care nu are legitimare procesuală pasivă.

În

schimb, față de

pârâta AVAS, s-a apreciat că această excepție nu operează și nici incidența

excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, invocată de această pârâtă,

nu a fost reținută, pentru considerentele ce urmează:

Este real faptul că

reclamanții, pentru acordarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele

preluate în mod abuziv, au notificat în termen legal, respectiv în data de 09

noiembrie 2001, pârâta SC T. SA, în calitate de unitate deținătoare, însă

această împrejurare nu echivalează cu lipsa procedurii administrative

prealabile.

Acest aspect a fost

clarificat în primul ciclu procesual de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, atunci când a statuat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 - art. 26

alin. (3) - instanțele au competența de a se pronunța în privința măsurilor

reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, chiar și atunci când în cauză nu

s-a emis o decizie sau dispoziție, deoarece nesoluționarea în termen a

notificării echivalează cu un refuz supus cenzurii instanțelor de judecată. În

același sens, a fost avută în vedere decizia nr. 20 din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în

interesul legii.

Împrejurarea că

reclamanții s-au adresat unității deținătoare a imobilelor în litigiu, iar

aceasta din urmă nu a înțeles să trimită notificarea AVAS-ului, nu este

imputabil reclamanților și, prin urmare, nu este de natură să atragă sancțiunea

pierderii drepturilor cuvenite acestora pentru imobilele în litigiu.

O astfel de sancțiune

intervine doar în cadrul nerespectării termenului prevăzut pentru formularea

notificării, iar extinderea sancțiunii și la alte situații, decât cea vizată de

legiuitor prin dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este

nelegală, aspect, de asemenea, clarificat de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în partea finală a deciziei de casare, cu caracter obligatoriu pentru

instanțele inferioare, în virtutea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în mod

corect a acordat instanța de fond eficiență juridică prevederilor art. 29 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care pârâta SC T. SA era

integral privatizată, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, anterior

datei de 14 noiembrie 2001.

Imobilele în litigiu

erau evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate, ambele

parcele de teren fiind incluse în suprafața totală de 44.668 m.p., pentru care

s-a eliberat pe seama pârâtei certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 10 noiembrie 1993, aspect ce rezultă din raportul de expertiză

judiciară întocmit de ing. F.F.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 14 iulie 2009, pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care a criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii — motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. – în acest sens fiind invocate următoarele aspecte concrete de

nelegalitate:

Recurenta-pârâtă a

reiterat și în apel excepția lipsei calității procesuale pasive, aceasta fiind

respinsă în mod nelegal de instanța de apel. S-a susținut că, față de acțiunea

precizată a intimaților-reclamanți, reținerile instanței de fond, confirmate în

apel, privind obligarea AVAS de a emite decizia de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr.

10/2001, republicată, sunt nelegale.

Potrivit

înscrisurilor din dosar și cererii introductive de instanță, reclamanții au

adresat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, societății deținătoare

- SC T. SA - entitate care până la data introducerii cererii de chemare în

judecată nu s-a pronunțat asupra acesteia printr-o decizie motivată.

Față de această

situație de fapt dovedită în cauză, s-a învederat instanței că AVAS nu a fost

notificată în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar

procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este în

competența AVAS.

Notificarea nu a fost

comunicată AVAS nici de reclamanții-intimați, nici de celelalte instituții

notificate, motiv pentru care nu se poate reține nicio culpă în sarcina

recurentei-pârâte.

S-a susținut că legea

specială instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie,

procedură care, față de instituția recurentă, nu a fost îndeplinită.

Față de temeiul

juridic invocat de intimatii-reclamanți, respectiv Legea nr. 10/2001,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a susținut că cererea de

chemare în judecată, alături de condițiile generale de admisibilitate a unei

acțiuni civile, trebuie să îndeplinească și o condiție specială de

admisibilitate, respectiv parcurgerea procedurii administrative prevăzute de

art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, care este prealabilă și

obligatorie.

În

conformitate cu art.

25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acțiunea în justiție are un caracter

subsidiar și facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii

administrative.

Potrivit legii,

persoana îndreptățită, nemulțumită de modul de rezolvare a cererii de

restituire în natură sau, după caz, de stabilire a măsurilor reparatorii prin

echivalent, are la îndemână acțiunea în justiție (contestație) ce poate fi

exercitată în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată decizia,

text din interpretarea căruia rezultă cu evidență că instanța de judecată nu

are competența să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau de

acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, decât după soluționarea

acesteia pe cale administrativă, și doar în contradictoriu cu instituția

notificată.

În

prezenta speță nu-și

găsesc aplicabilitatea nici dispozițiile deciziei 20 din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în

interesul legii, atâta vreme cât AVAS nu poate fi acuzată de pasivitate, din

moment ce nici până la această dată nu a fost învestită în mod legal cu

soluționarea notificării formulată de intimații-reclamanți în temeiul Legii nr.

10/2001, fie direct de către petenți, fie prin declinare de competență de către

entitatea învestită inițial în termen legal.

Concluzia

recurentei-pârâte a fost aceea că acțiunea dedusă judecații nu întrunește

condițiile prevăzute de art. 29 din lege față de AVAS, pentru acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pe fondul recursului,

s-a susținut că acțiunea formulată față de AVAS este netemeinică și nelegală,

pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

Prevederile art. 29

și urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al

reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate.

În

acest context

legislativ, notificarea se comunică instituției publice implicată în

privatizare pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, iar nu pentru restituirea în natură a imobilului.

Dispozițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001, republicată, reprezintă o normă ce reglementează o

excepție de la principiul instituit prin art. 21 din lege, acela al restituirii

în natura și acestea sunt de strictă interpretare și aplicare.

În

cazul reglementat de

art. 29 din lege este necesară verificarea legalității evidențierii imobilului în

patrimoniul societății comerciale privatizate, verificare care are drept

consecință stabilirea posibilității de restituire sau nu în natură a imobilului

revendicat, principiu care primează față de toate celelalte măsuri reparatorii în

echivalent.

Pentru ca AVAS să

poată sta legal în judecată în cauza de față, era imperios necesar ca

intimații-reclamanți să facă dovada, pe de o parte, că au învestit AVAS în

termenul expres prevăzut de legea specială cu soluționarea unei notificări

privind imobilele revendicate, iar, pe de altă parte, că imobilele revendicate

au fost evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale aflate în

portofoliul AVAS sau în a cărei privatizare a fost implicată instituția

recurentă.

S-a susținut că AVAS

nu mai are competența legală de a stabili valoarea și de a acorda măsuri

reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor,

instituției competente în condițiile

legii.

Deși notificarea a

fost adresată unității deținătoare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, instanța nu mai era abilitată să analizeze și să stabilească

cuantumul despăgubirilor, întrucât dispozițiile imperative și de imediată

aplicare ale Titlului VII, astfel cum acestea au fost modificate și completate,

stabilesc o nouă procedură administrativă.

Recursul este

întemeiat, pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel a

apreciat corect, în circumstanțele particulare ale cauzei - existența

notificării expediate de reclamanți la data de 09 noiembrie 2001 pârâtei SC T.

SA, în calitate de unitate deținătoare, lipsa deciziei administrative de

soluționare a notificării, conținutul deciziei de casare anterioare a instanței

supreme (a statuat în sensul că instanțele au competența de a se pronunța în

privința

măsurilor

reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, chiar și atunci când în cauză nu

s-a emis o decizie sau dispoziție, deoarece nesoluționarea în termen a

notificării echivalează cu un refuz supus cenzurii instanțelor de judecată),

efectele juridice ale deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inacțiunea societății

destinatare a notificării conjugate cu lipsa evidentă a oricărei culpe a

reclamanților - că sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii intervine doar în cazul nerespectării termenului prevăzut

pentru formularea notificării, ceea ce înseamnă că extinderea sancțiunii și la

alte situații decât cea vizată de legiuitor prin dispozițiile exprese ale art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată.

În

egală măsură este

corectă aprecierea conform căreia recurenta-pârâtă are legitimare procesuală

pasivă, întrucât participarea sa în proces este pe deplin justificată de

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv de argumentele

judicioase ale instanțelor anterioare relative la celeritatea soluționării

procedurii instituită de legea specială și posibilitatea efectivă conferită

instanței de judecată competentă de a analiza pe fond cererea privind acordarea

de măsuri reparatorii, chiar și în lipsa deciziei organului administrativ

competent, cu atât mai mult cu cât aceste chestiuni s-au impus prin puterea

unei decizii de casare - decizia civilă nr. 6370 din 29 iunie 2006 -respectiv a

unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii - decizia nr. 20 din 19

martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din perspectiva

criticilor care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios,

Înalta Curte a reținut că instanțele anterioare au apreciat că situația cauzei

pendinte este supusă incidenței art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001,

fără însă ca textul integral al acestuia să fie redat în cuprinsul deciziei

atacate, aspectul fiind deosebit de relevant în condițiile în care conținutul

normativ al art. 29, raportat la momentul pronunțării deciziei atacate,

suferise deja o modificare de substanță prin efectul Legii nr. 247/2005,

respectiv prin efectul Deciziei nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții

Constituționale.

Potrivit art. 29 din

Legea nr. 10/2001, republicată, „(1) Pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate;” „(3) În situația imobilelor

prevăzute la alin. (1) și (2),

măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează

sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind

aplicabile în mod corespunzător.”

Prin Decizia nr. 830

din 08 iulie 2008 s-a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 60 din Titlul I al

Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu

valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă

dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În

acest context

legislativ era chemată instanța de apel să stabilească, pe de o parte, situația

juridică reglementată prin norma de drept incidentă cauzei, iar pe de altă

parte, să clarifice situația de fapt a dosarului din perspectiva tuturor

aspectelor relevante pentru aplicarea concretă și corectă a legii.

Prin urmare, era

necesar să se clarifice situația juridică a imobilului în litigiu la momentul

trecerii acestuia în patrimoniul statului - preluat cu titlu/preluat fără titlu

- întrucât de această chestiune depindea atât respectarea dispozițiilor de

principiu ale Legii nr. 10/2001, republicată - în special, dispozițiile art. 1

din lege, care prescriau modalitățile de reparațiune civilă pentru persoanele

îndreptățite în accepțiunea legii, respectiv raportul dintre restituirea în

natură (regula) și restituirea prin echivalent (excepția) - cât și stabilirea

modalităților efective de reparațiune civilă pentru persoanele îndreptățite din

cauza de față.

De asemenea, instanța

de apel, ca instanță devolutivă, trebuia să stabilească situația de fapt

concretă care justifica aprecierea că imobilul în litigiu face parte din

categoria imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, în accepțiunea și cu efectele juridice patrimoniale prescrise de

lege în privința părților din procesul pendinte.

Pe de altă parte,

deși instanțele anterioare, în configurarea soluției pronunțate, au pronunțat o

soluție pe fondul raportului juridic litigios în contradictoriu cu persoanele

juridice enumerate în dispozitivul hotărârii, acestea nu au stabilit și obligațiile

concrete conferite de dispozițiile legii speciale fiecăreia dintre aceste

entități juridice, situație ce se impune, de asemenea, a fi clarificată,

criticile sub acest aspect în recurs fiind edificatoare.

Înainte de

clarificarea tuturor acestor chestiuni de fapt de care depinde însăși judecata

în recurs, respectiv configurarea cadrului procesual de învestire -

identificarea cu precizie a temeiului juridic în raport de care se pretinde

valorificarea pretenției din acțiunea dedusă judecății, se formulează

apărările, se cercetează însăși pretenția reclamată în justiție, se stabilesc

în mod concret drepturile și obligațiile părților aflate în conflict judiciar -

dar și soluționarea ca atare a fondului raportului juridic litigios, Înalta

Curte nu poate răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute în cauză,

respectiv cele referitoare la interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr.

10/2001, republicată, la identificarea obligației concrete ce s-ar impune a fi

stabilită în sarcina recurentei-pârâte (s-a susținut că recurenta-pârâtă nu are

competența legală de a dispune restituirea în natură a imobilului, de a stabili

valoarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune

acordarea despăgubirilor, instituției competente în condițiile legii), la

relevanța/incidența raportului dintre norma generală (art. 21) - norma specială

(art. 29) în operațiunea de interpretare și aplicare la speță a art. 29 din

Legea nr. 10/2001, republicată, cu toate consecințele patrimoniale inerente

părților din proces.

Înalta Curte, ca

instanța de recurs, a fost ținută ea însăși să-și circumscrie activitatea de

control judiciar, dispozițiilor legale procedurale incidente în ceea ce o

privește.

Astfel, din

conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat

cu art. 313 și art. 314 C. proc. civ., rezultă în mod clar ideea conform căreia

stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului,

ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de

doctrina și jurisprudența națională, dreptul acestor instanțe de a constata

faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză, în

contextul normei legale incidente (identificarea acesteia în condiții

particulare - modificarea succesivă a actului normativ, intervenția instanței

de contencios constituțional asupra conținutului unei norme legale - urmând să

se facă cu toate elementele care pot asigura efectivitatea incidenței ei în

speță după aprecierea instanțelor fondului, respectiv asigurarea controlului

judiciar în calea extraordinară de atac a recursului).

Soluția de casare a

hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

s-a impus, așadar, și din necesitatea respectării principiului dublului grad de

jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din

perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei,

a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât

și în fața instanței de apel.

Toate aceste

considerente de fapt și de drept sunt importante în aprecierea instanței de

recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării

depline a dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului,

conform

căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație

privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația

de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

În

egală măsură, s-a

avut în vedere că în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca

act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin

motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv

consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de

regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic

litigios.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

legale procedurale sus-menționate, va admite recursul pârâtei Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului, va casa în parte decizia recurată și,

drept consecință, va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași

instanță, vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei (date fiind

limitele învestirii în recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva deciziei nr. 182/A din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Casează în parte

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de AVAS.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2010.