ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2654/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 645 din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții D.V., D.E., P.F., D.R., împotriva pârâților SC T. SA, Primarul mun. Cluj-Napoca, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor București și, în consecință, a constatat preluarea abuzivă de către Statul Român, fără titlu, a imobilului casă de locuit și teren în suprafață de 524 m.p., situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F.

nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117/1, prin expropriere, a imobilului teren în suprafață de 468 m.p. identificat prin nr. top 16117/2, înscris inițial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, și transcris ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român și apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în sumă totală de 152.920 euro, ce vor fi achitate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul mai sus identificat, constând din casă de locuit și teren în suprafață de 524 m.p. situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F.

nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117/1, prin expropriere, a imobilului teren în suprafață de 468 m.p. identificat prin nr. top 16117/2, înscris inițial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, și transcris ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român și apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA, a respins restul capetelor de cerere, a obligat pârâta SC T. SA să plătească reclamanților suma de 2.470 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu prioritate, s-a reținut din considerentele deciziei de casare, următoarele aspecte ce se impuneau a fi valorificate în rejudecare, date fiind dispozițiile art. 315 C. proc. civ.: Acțiunea reclamanților s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care dă în competența instanțelor de judecată litigiile legate de modul în care unitatea deținătoare a soluționat notificarea persoanei îndreptățite.

In temeiul legii speciale, instanțele de judecată au competența de a se pronunța și atunci când în cauză nu s-a emis o decizie sau o dispoziție, întrucât nesoluționarea în termen a unei notificări, coroborată cu pasivitatea unității deținătoare o perioadă semnificativă de timp, echivalează cu un refuz de restituire ce trebuie cenzurat de instanța de judecată. Unitatea deținătoare a fost notificată la data de 09 decembrie 2001, însă aceasta nu a emis o decizie de soluționare a notificării și nici nu a făcut dovada că nesoluționarea în termen a acesteia s-ar datora culpei reclamanților. În ceea ce privește modul în care s-a transmis notificarea, s-a reținut că reclamanții au depus copia acesteia și dovada comunicării ei către pârâtă prin B.E.J.

C.M. Pierderea dreptului de a solicita în instanță măsurile reparatorii prescrise de legea specială intervine doar în cazul nerespectării termenului prevăzut pentru transmiterea notificării, extinderea sancțiunii și la alte situații decât cele prevăzute de legiuitor fiind nelegală.

Rejudecând cauza dedusă judecății, tribunalul a reținut în fundamentarea soluției pronunțate, punctual, următoarele considerente de fapt și de drept: În ceea ce privește dovada înregistrării de către reclamanți a notificării în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001, precum și a posibilității concrete a instanței de a se pronunța pe fond în absența unei decizii de soluționare a acesteia, s-a reținut, în mod expres, că instanța de recurs prin decizia de casare a statuat asupra acestor chestiuni, sarcina subsecventă a tribunalului fiind aceea de a analiza îndreptățirea reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, precum și stabilirea modalității concrete de acordare a acestora.

Sub aspectul cadrului procesual de învestire, tribunalul a avut în vedere pretenția concretă a reclamanților, astfel cum aceasta s-a configurat prin cererile succesive adresate instanței. Astfel, prin precizarea de acțiune din data de 08 decembrie 2006, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul mun. Cluj-Napoca și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, obligarea acesteia din urmă la emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 468 m.p., cuprins în capitalul social al pârâtei SC T. SA, și această din urmă pârâtă la restituirea în natură a terenului în suprafață de 524 m.p., respectiv obligarea pârâtului Primarul mun.

Cluj-Napoca la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa de locuit demolată în mod abuziv de Statul Român. Prin precizarea de acțiune din data de 27 martie 2007, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia la plata în favoarea reclamanților a despăgubirilor bănești reprezentând contravaloarea casei demolate abuziv în cuantumul ce va fi stabilit prin raportul de expertiză. Prin precizarea de acțiune din data de 30 ianuarie 2008, reclamanții au solicitat instituirea unui drept de servitute de trecere în favoarea terenului în suprafață de 524 m.p. identificat prin nr. top 16117/1, în privința căruia s-a solicitat obligarea pârâtei la restituire, peste terenul aparținând SC T. SA, identificat prin nr. top 16132/1/1/1, înscris în C.F.

nr. 114486 și radierea construcției înscrisă în coala A de proprietate din C.F. nr. 11191 Cluj. Sub aspectul apărărilor formulate, s-a reținut că pârâta AVAS, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că nu a fost notificată potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 și nu intră în competența sa restituirea în natură a unui imobil, ci doar unității deținătoare. Pârâtă a mai susținut că revine în sarcina sa doar obligația de a propune acordarea de despăgubiri, analizarea și stabilirea cuantumului final al acestora revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 13 alin. (1) cap. III din Legea nr. 247/2005.

Pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că nu a fost depusă de reclamanți notificare în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că, în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, acestei instituții nu-i mai revine nicio atribuție în soluționarea notificărilor și nici în procedura de acordare a despăgubirilor, neavând nici calitatea de reprezentant al Statului Român.

Pârâta SC T. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acțiunii motivat de faptul că este o societate privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în ceea ce privește terenul cuprins în capitalul social al societății, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 noiembrie 1993 pentru suprafața de 44.668 m.p. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o. S-a motivat în sensul că notificarea înregistrată de reclamanți a fost adresată pârâtei SC T. SA, aceasta reprezentând persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, calitatea procesuală pasivă presupunând existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.

Cu toate acestea, doar pentru argumentele prezentate anterior, nu se poate accepta concluzia conform căreia Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, cu atât mai mult cu cât obligațiile pârâtei, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt limitate la o parte din aspectele deduse judecății. Pârâtul a invocat în sprijinul apărărilor sale dispozițiile legale prin care s-a stabilit calitatea procesuală în vederea stabilirii și modalității de plată a despăgubirilor pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instituții care acționează în numele și pe seama Statului Român.

Este de observat faptul că alături de cele două instituții menționate, Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, îi sunt conferite atribuții speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică, cel puțin pentru opozabilitatea hotărârii pronunțată în cauză, calitatea procesuală pasivă a acestuia. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor) va reprezenta Statul Roman ca acționar al Fondului „Proprietatea” și va exercita toate drepturile care decurg din aceasta calitate.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (3) din același act normativ, capitalul social inițial al Fondului „Proprietatea” este împărțit în acțiuni deținute de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar potrivit dispozițiilor art. 14 1 alin. (4), sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor se asigură, până la listarea SC Fondul Proprietatea SA, din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul „Proprietatea” și în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin urmare, aplicarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptățite, presupune asigurarea fondurilor necesare din partea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, acesta având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce decurg din aplicarea procedurii administrative reglementată prin dispozițiile legale speciale în materie. Este adevărat că atribuțiile prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea de a doua etapă a aplicării procedurii administrative, însă atât timp cât se recunoaște instanței, potrivit jurisprudenței actuale, pentru celeritatea finalizării procedurii în vederea respectării duratei rezonabile de finalizare a litigiului în înțelesul prevederilor art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, posibilitatea de a se substitui entității învestite cu soluționarea notificării, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, și totodată, plecând de la aceleași rațiuni, posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor, situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează să procedeze doar la actualizarea acestora, este evident că și în această etapă de desfășurare a procedurii devin incidente dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AVAS, s-a apreciat că și aceasta se impune, de asemenea, a fi respinsă, pentru considerentele ce urmează: Față de această pârâtă, s-a apreciat că se justifică calitatea procesuală pasivă, întrucât în cauza pendinte sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral la data intrării în vigoare a acestui act normativ și care nu se încadrează în categoria celor prevăzute la art. 21, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea. S-a reținut că pârâta SC T. SA era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că, prin acest act normativ îi sunt conferite pârâtei AVAS, în calitate de succesor în drepturi al FPS, atribuțiile prevăzute de textul legal menționat.

Chiar dacă atribuțiile legale conferite AVAS se referă la o etapă ulterioară a procedurii administrative speciale, participarea sa în calitate de pârâtă în cauză este pe deplin justificată dacă sunt avute în vedere argumentele mai sus expuse cu privire la celeritatea soluționării procedurii și posibilitatea instanței de a analiza pe fond cererea privind acordarea de măsuri reparatorii, chiar și în lipsa deciziei organului administrativ competent. Sub aspectul fondului raportului juridic dedus judecății, tribunalul a reținut următoarele considerente de fapt și de drept: În fapt, s-a reținut că imobilul din litigiu, constând din casa de locuit și teren în suprafață totală de 992 m.p. situat în mun.

Cluj-Napoca, înscris inițial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117, a aparținut familiei reclamanților, fiind proprietatea tabulară a acestora, în cotă parte de 1/2 pentru fiecare familie. Din întregul teren, suprafața de 468 m.p. a trecut în baza Decretului de expropriere nr. 490 din 30 noiembrie 1970 în proprietatea Statului Român, fiind identificată prin nr. top 16117/2, înscrisă inițial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, și transcrisă ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, î n favoarea Statului Român și apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA. Deși din punct de vedere scriptic a fost expropriată doar suprafața de 468 m.p., în fapt întreaga suprafață de teren, inclusiv diferența de teren de 524 m.p.

și casa amplasată pe acesta a fost ocupată, construcția fiind ulterior demolată, însă terenul în suprafață de 524 m.p. a rămas în continuare în proprietatea tabulară a reclamanților, fiind identificată prin nr. top 16117/1. În cauză, nu s-a contestat faptul că atât parcela în suprafață de 468 m.p., identificată prin nr. top 16117/2 și care a format obiectul exproprierii, cât și terenul în suprafață de 524 m.p., identificat prin nr. top 16117/1, ce a fost preluat în fapt de către Statul Român, se află în prezent în posesia pârâtei SC T. SA, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert F.F., ambele parcele sunt incluse în cei 44.668 m.p. pentru care s-a eliberat, în favoarea pârâtei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În drept, s-a apreciat că pârâta, fiind societate comercială privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, devin incidente dispozițiile art. 29 din acest act normativ, reclamanții având dreptul de a beneficia de masuri reparatorii prin echivalent, în speță sub forma despăgubirilor, și cum pârâta SC T. SA nu și-a îndeplinit obligația de a înainta către AVAS notificarea în vederea soluționării acesteia, revine instanței sarcina de a se pronunța cu privire la acestea.

Chiar dacă terenul solicitat de reclamanți este liber și ar putea fi restituit în natură în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, acest lucru nu este posibil, raportat la dispozițiile art. 29 din acest act normativ, societatea pârâtă fiind integral privatizată anterior datei de 14 februarie 2001. Prin urmare, concluzia finală a instanței a fost aceea că reclamanții sunt îndreptățiți de a beneficia de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, atât pentru terenul preluat, respectiv întreaga suprafață de 992 m.p., cât și pentru construcția demolată, valoarea actuală de circulație a acestora fiind determinată, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert F.V., ca fiind 120 euro/m.p.

pentru teren și 280 euro/m.p. pentru construcție, valoarea totală a acestora ridicându-se la suma de 152.920 euro, acestea urmând a fi achitate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005. S-a apreciat, totodată, că din moment ce reclamanții nu pot beneficia de restituirea în natură a suprafeței de 524 m.p., ce s-ar fi constituit ca lot înfundat în ipoteza admiterii cererii în acest sens, tribunalul a respins și capetele de cerere privind instituirea unei servituți de trecere și radierea construcției din cartea funciară. Având în vedere faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța a stabilit măsurile reparatorii la care reclamanții sunt îndreptățiți, au fost respinse celelalte petite ale acțiunii formulate în subsidiar.

Prin decizia civilă nr. 182 A din 4 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins apelurile pârâților AVAS București și SC T. SA, a obligat intimata SC T. SA să plătească reclamanților-intimați suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Titlul VII din acest act normativ, s-a instituit un nou regim juridic al stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel, conform art. 2, raportat la art. 3 lit. b) Capitolul I din Titlul menționat, pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării de despăgubiri, s-a înființat organismul de plasament colectiv în valori mobiliare, denumit „Fondul Proprietatea”, entitate destinată în mod expres realizării plăților prin echivalent, a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. De asemenea, art. 3 lit. a) din același Capitol și Titlu, definește titlurile de despăgubire, ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român.

Precizându-se la lit. g) din același articol, că titlurile de valoare nominală, emise anterior de Ministerul Finanțelor Publice și nevalorificate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se convertesc de drept în titluri de despăgubire, la data depunerii lor la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, înseamnă că titlurile de valoare nominală, au fost scoase din circulație, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu mai este competent să emită astfel de titluri. În prezent, singurul organ abilitat în această privință, prin dispozițiile art. 5 lit. d) Capitolul I, raportat la art. 13 alin. (1) lit. a) din Capitolul III Titlul VII aceeași lege, este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

S-a apreciat, din textele speciale enunțate mai sus, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. (10) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că Statul Român, în cadrul procedurilor vizând stabilirea și plata despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, este reprezentat de organul administrativ amintit, special instituit în această privință, ceea ce înseamnă că Ministerul Economiei și Finanțelor, neavând nicio atribuție în acest domeniu, nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față. Drept consecință, față de considerentele expuse anterior, Curtea, în temeiul art. 282 și art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților față de acest pârât, care nu are legitimare procesuală pasivă.

În schimb, față de pârâta AVAS, s-a apreciat că această excepție nu operează și nici incidența excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, invocată de această pârâtă, nu a fost reținută, pentru considerentele ce urmează: Este real faptul că reclamanții, pentru acordarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv, au notificat în termen legal, respectiv în data de 09 noiembrie 2001, pârâta SC T. SA, în calitate de unitate deținătoare, însă această împrejurare nu echivalează cu lipsa procedurii administrative prealabile.

Acest aspect a fost clarificat în primul ciclu procesual de către Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a statuat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 - art. 26 alin. (3) - instanțele au competența de a se pronunța în privința măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, chiar și atunci când în cauză nu s-a emis o decizie sau dispoziție, deoarece nesoluționarea în termen a notificării echivalează cu un refuz supus cenzurii instanțelor de judecată. În același sens, a fost avută în vedere decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii. Împrejurarea că reclamanții s-au adresat unității deținătoare a imobilelor în litigiu, iar aceasta din urmă nu a înțeles să trimită notificarea AVAS-ului, nu este imputabil reclamanților și, prin urmare, nu este de natură să atragă sancțiunea pierderii drepturilor cuvenite acestora pentru imobilele în litigiu.

O astfel de sancțiune intervine doar în cadrul nerespectării termenului prevăzut pentru formularea notificării, iar extinderea sancțiunii și la alte situații, decât cea vizată de legiuitor prin dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală, aspect, de asemenea, clarificat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în partea finală a deciziei de casare, cu caracter obligatoriu pentru instanțele inferioare, în virtutea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în mod corect a acordat instanța de fond eficiență juridică prevederilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care pârâta SC T. SA era integral privatizată, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, anterior datei de 14 noiembrie 2001. Imobilele în litigiu erau evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate, ambele parcele de teren fiind incluse în suprafața totală de 44.668 m.p., pentru care s-a eliberat pe seama pârâtei certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 noiembrie 1993, aspect ce rezultă din raportul de expertiză judiciară întocmit de ing. F.F.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 14 iulie 2009, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii — motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în acest sens fiind invocate următoarele aspecte concrete de nelegalitate: Recurenta-pârâtă a reiterat și în apel excepția lipsei calității procesuale pasive, aceasta fiind respinsă în mod nelegal de instanța de apel. S-a susținut că, față de acțiunea precizată a intimaților-reclamanți, reținerile instanței de fond, confirmate în apel, privind obligarea AVAS de a emite decizia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt nelegale.

Potrivit înscrisurilor din dosar și cererii introductive de instanță, reclamanții au adresat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, societății deținătoare - SC T. SA - entitate care până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu s-a pronunțat asupra acesteia printr-o decizie motivată. Față de această situație de fapt dovedită în cauză, s-a învederat instanței că AVAS nu a fost notificată în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este în competența AVAS. Notificarea nu a fost comunicată AVAS nici de reclamanții-intimați, nici de celelalte instituții notificate, motiv pentru care nu se poate reține nicio culpă în sarcina recurentei-pârâte.

S-a susținut că legea specială instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie, procedură care, față de instituția recurentă, nu a fost îndeplinită. Față de temeiul juridic invocat de intimatii-reclamanți, respectiv Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a susținut că cererea de chemare în judecată, alături de condițiile generale de admisibilitate a unei acțiuni civile, trebuie să îndeplinească și o condiție specială de admisibilitate, respectiv parcurgerea procedurii administrative prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, care este prealabilă și obligatorie. În conformitate cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acțiunea în justiție are un caracter subsidiar și facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative.

Potrivit legii, persoana îndreptățită, nemulțumită de modul de rezolvare a cererii de restituire în natură sau, după caz, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, are la îndemână acțiunea în justiție (contestație) ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată decizia, text din interpretarea căruia rezultă cu evidență că instanța de judecată nu are competența să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, decât după soluționarea acesteia pe cale administrativă, și doar în contradictoriu cu instituția notificată.

În prezenta speță nu-și găsesc aplicabilitatea nici dispozițiile deciziei 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, atâta vreme cât AVAS nu poate fi acuzată de pasivitate, din moment ce nici până la această dată nu a fost învestită în mod legal cu soluționarea notificării formulată de intimații-reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, fie direct de către petenți, fie prin declinare de competență de către entitatea învestită inițial în termen legal. Concluzia recurentei-pârâte a fost aceea că acțiunea dedusă judecații nu întrunește condițiile prevăzute de art. 29 din lege față de AVAS, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pe fondul recursului, s-a susținut că acțiunea formulată față de AVAS este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Prevederile art. 29 și urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate. În acest context legislativ, notificarea se comunică instituției publice implicată în privatizare pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu pentru restituirea în natură a imobilului. Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, reprezintă o normă ce reglementează o excepție de la principiul instituit prin art. 21 din lege, acela al restituirii în natura și acestea sunt de strictă interpretare și aplicare.

În cazul reglementat de art. 29 din lege este necesară verificarea legalității evidențierii imobilului în patrimoniul societății comerciale privatizate, verificare care are drept consecință stabilirea posibilității de restituire sau nu în natură a imobilului revendicat, principiu care primează față de toate celelalte măsuri reparatorii în echivalent. Pentru ca AVAS să poată sta legal în judecată în cauza de față, era imperios necesar ca intimații-reclamanți să facă dovada, pe de o parte, că au învestit AVAS în termenul expres prevăzut de legea specială cu soluționarea unei notificări privind imobilele revendicate, iar, pe de altă parte, că imobilele revendicate au fost evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale aflate în portofoliul AVAS sau în a cărei privatizare a fost implicată instituția recurentă.

S-a susținut că AVAS nu mai are competența legală de a stabili valoarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor, instituției competente în condițiile legii. Deși notificarea a fost adresată unității deținătoare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai era abilitată să analizeze și să stabilească cuantumul despăgubirilor, întrucât dispozițiile imperative și de imediată aplicare ale Titlului VII, astfel cum acestea au fost modificate și completate, stabilesc o nouă procedură administrativă.

Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a apreciat corect, în circumstanțele particulare ale cauzei - existența notificării expediate de reclamanți la data de 09 noiembrie 2001 pârâtei SC T. SA, în calitate de unitate deținătoare, lipsa deciziei administrative de soluționare a notificării, conținutul deciziei de casare anterioare a instanței supreme (a statuat în sensul că instanțele au competența de a se pronunța în privința măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, chiar și atunci când în cauză nu s-a emis o decizie sau dispoziție, deoarece nesoluționarea în termen a notificării echivalează cu un refuz supus cenzurii instanțelor de judecată), efectele juridice ale deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inacțiunea societății destinatare a notificării conjugate cu lipsa evidentă a oricărei culpe a reclamanților - că sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii intervine doar în cazul nerespectării termenului prevăzut pentru formularea notificării, ceea ce înseamnă că extinderea sancțiunii și la alte situații decât cea vizată de legiuitor prin dispozițiile exprese ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată.

În egală măsură este corectă aprecierea conform căreia recurenta-pârâtă are legitimare procesuală pasivă, întrucât participarea sa în proces este pe deplin justificată de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv de argumentele judicioase ale instanțelor anterioare relative la celeritatea soluționării procedurii instituită de legea specială și posibilitatea efectivă conferită instanței de judecată competentă de a analiza pe fond cererea privind acordarea de măsuri reparatorii, chiar și în lipsa deciziei organului administrativ competent, cu atât mai mult cu cât aceste chestiuni s-au impus prin puterea unei decizii de casare - decizia civilă nr. 6370 din 29 iunie 2006 -respectiv a unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii - decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din perspectiva criticilor care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios, Înalta Curte a reținut că instanțele anterioare au apreciat că situația cauzei pendinte este supusă incidenței art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, fără însă ca textul integral al acestuia să fie redat în cuprinsul deciziei atacate, aspectul fiind deosebit de relevant în condițiile în care conținutul normativ al art. 29, raportat la momentul pronunțării deciziei atacate, suferise deja o modificare de substanță prin efectul Legii nr. 247/2005, respectiv prin efectul Deciziei nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, „(1) Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate;” „(3) În situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.” Prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 s-a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În acest context legislativ era chemată instanța de apel să stabilească, pe de o parte, situația juridică reglementată prin norma de drept incidentă cauzei, iar pe de altă parte, să clarifice situația de fapt a dosarului din perspectiva tuturor aspectelor relevante pentru aplicarea concretă și corectă a legii. Prin urmare, era necesar să se clarifice situația juridică a imobilului în litigiu la momentul trecerii acestuia în patrimoniul statului - preluat cu titlu/preluat fără titlu - întrucât de această chestiune depindea atât respectarea dispozițiilor de principiu ale Legii nr. 10/2001, republicată - în special, dispozițiile art. 1 din lege, care prescriau modalitățile de reparațiune civilă pentru persoanele îndreptățite în accepțiunea legii, respectiv raportul dintre restituirea în natură (regula) și restituirea prin echivalent (excepția) - cât și stabilirea modalităților efective de reparațiune civilă pentru persoanele îndreptățite din cauza de față.

De asemenea, instanța de apel, ca instanță devolutivă, trebuia să stabilească situația de fapt concretă care justifica aprecierea că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, în accepțiunea și cu efectele juridice patrimoniale prescrise de lege în privința părților din procesul pendinte. Pe de altă parte, deși instanțele anterioare, în configurarea soluției pronunțate, au pronunțat o soluție pe fondul raportului juridic litigios în contradictoriu cu persoanele juridice enumerate în dispozitivul hotărârii, acestea nu au stabilit și obligațiile concrete conferite de dispozițiile legii speciale fiecăreia dintre aceste entități juridice, situație ce se impune, de asemenea, a fi clarificată, criticile sub acest aspect în recurs fiind edificatoare.

Înainte de clarificarea tuturor acestor chestiuni de fapt de care depinde însăși judecata în recurs, respectiv configurarea cadrului procesual de învestire - identificarea cu precizie a temeiului juridic în raport de care se pretinde valorificarea pretenției din acțiunea dedusă judecății, se formulează apărările, se cercetează însăși pretenția reclamată în justiție, se stabilesc în mod concret drepturile și obligațiile părților aflate în conflict judiciar - dar și soluționarea ca atare a fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte nu poate răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute în cauză, respectiv cele referitoare la interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, la identificarea obligației concrete ce s-ar impune a fi stabilită în sarcina recurentei-pârâte (s-a susținut că recurenta-pârâtă nu are competența legală de a dispune restituirea în natură a imobilului, de a stabili valoarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor, instituției competente în condițiile legii), la relevanța/incidența raportului dintre norma generală (art. 21) - norma specială (art. 29) în operațiunea de interpretare și aplicare la speță a art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu toate consecințele patrimoniale inerente părților din proces.

Înalta Curte, ca instanța de recurs, a fost ținută ea însăși să-și circumscrie activitatea de control judiciar, dispozițiilor legale procedurale incidente în ceea ce o privește. Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și art. 314 C. proc.

civ., rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de doctrina și jurisprudența națională, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză, în contextul normei legale incidente (identificarea acesteia în condiții particulare - modificarea succesivă a actului normativ, intervenția instanței de contencios constituțional asupra conținutului unei norme legale - urmând să se facă cu toate elementele care pot asigura efectivitatea incidenței ei în speță după aprecierea instanțelor fondului, respectiv asigurarea controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului).

Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, și din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. Toate aceste considerente de fapt și de drept sunt importante în aprecierea instanței de recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

În egală măsură, s-a avut în vedere că în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile legale procedurale sus-menționate, va admite recursul pârâtei Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, va casa în parte decizia recurată și, drept consecință, va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei (date fiind limitele învestirii în recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 182/A din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de AVAS. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.