ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1029/2017

Decizia nr. 1029/2017

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 februarie 2013, sub nr. x/3/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin CN C. SA, solicitând stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate ca urmare a exproprierii imobilelor situate în Voluntari, jud. Ilfov, în suprafață de 1.231 mp, respectiv în suprafață de 218 mp, stabilirea valorii imobilelor expropriate, obligarea pârâtului la plata sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea imobilelor expropriate, respectiv cea cuvenită reclamanților și cea efectiv acordată acestora, în baza Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 05 decembrie 2012 și nr. 49 din 05 decembrie 2012, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în scopul realizării obiectivului "Construcția autostrăzi București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, s-a procedat, în baza Legii nr. 255/2010, la exproprierea a două terenuri ce aparțineau reclamanților. în baza Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 05 decembrie 2012 și nr. 49 din 05 decembrie 2012, s-a stabilit că pentru terenul în suprafață de 1.231 mp să se acorde cu titlu de despăgubiri, suma de 21.404,63 lei, iar în ceea ce privește terenul în suprafață de 218 mp, să se acorde despăgubiri în cuantum de 3.790,58 lei.

S-a mai arătat că, deși legea acordă dreptul la despăgubiri proprietarilor, drepturile cuvenite reclamanților nu au fost respectate, aceștia fiind prejudiciați prin acordarea unor așa zise „despăgubiri", cu o valoare mult mai mică decât valoarea de piață a terenurilor. Având în vedere poziționarea foarte bună a terenului, posibilitatea de dezvoltare a zonei, valoarea reală a terenului extravilan în respectiva zonă este mult mai mare decât cea de 4 euro/mp stabilită de către Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.

La data de 31 mai 2013, pârâta Statul Român prin CN C. SA. a depus la dosarul cauzei întâmpinare solicitând admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București și declinarea cauzei, spre competentă soluționare, Tribunalului Ilfov, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ea neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 557 din 02 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București st a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov Ia data de 07 noiembrie 2013, sub nr. x/93/2013.

În cauză, au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică imobiliară.

Prin sentința civilă nr. 754 din 10 martie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis cererea formulata de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN C. SA, a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 49 din 05 decembrie 2012, emisă de pârât, de la suma de 21.404,63 lei, la suma de 173.167 lei, conform raportului de expertiză întocmit de experții D., E. și F.; a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 05 decembrie 201,2 emisă de pârât, de la suma de 3.790,58 lei la suma de 30.666 lei, conform raportului de expertiză întocmit de experții D., E. și F.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 49 din 05 decembrie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 constituită la nivelul CN C. SA, s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 21.404,63 lei pentru exproprierea imobilului teren în suprafață de 1.231 mp situat în orașul Voluntari, jud. Ilfov, conform dispozițiilor Legii nr. 255/2010 si H.G. nr. 953/2011.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 05 decembrie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 constituită la nivelul CN C. SA, s-a stabilit o despăgubire în cuantum de 3.790,58 lei pentru exproprierea imobilului teren în suprafață de 218 mp situat în orașul Voluntari, jud. Ilfov, conform dispozițiilor Legii nr. 255/2010 și H.G. nr. 953/2011.

Potrivit raportului de expertiză evaluatorie administrat la dosarul cauzei întocmit de experții D., E. și F. (filele 143-153), astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni (filele 163-164 și filele 181-184), valoarea despăgubirilor pentru imobilele teren în litigiu este de 173.167 lei, pentru terenul în suprafață, de 1.231 mp și de 30.666 lei, pentru terenul în suprafață de 218 mp.

În stabilirea valorii reale a imobilelor în litigiu, comisia de experți s-a raportat la tranzacții comparabile, estimând o valoare de 32 euro/mp.

De asemenea, expertiza a concluzionat că nu poate fi estimată o sporire sau o scădere a valorii de piață a imobilelor în litigiu ca urmare a lucrărilor ce s-au realizat de pârât, deoarece și înainte și după expropriere, terenul era și este fără utilități. De asemenea, pentru cuantificarea daunelor, nu a fost prezentat, un proiect cu avize obținute pentru o investiție. Deprecierea valorii de piață a terenului rămas neexpropriat se datorează crizei de pe piața imobiliară, riscul urmând să fie suportat de reclamanți.

Prin urmare, procedând la compararea ofertei pârâtului cu pretențiile formulate de reclamanți, valoarea totala a imobilelor în litigiu la care urmează a se raporta este cea rezultată din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, constând din valoarea reala a terenurilor expropriate (218 mp în valoare de 30.666 lei și 1.231 mp în valoare de 173.167 lei).

Prin lucrarea efectuată în cauza, experții au selecționat în mod corect proprietățile imobiliare comparabile, s-au raportat la elemente tehnice de comparație corecte și au aplicat factori de corecție pertinenți, astfel încât valorile luate în considerare au fost apreciate de instanță ca fund apropiate eu cele ale imobilelor în litigiu.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâtul Statul Român prin CN C. SA.

Reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate susținând că valoarea stabilită este inferioară valorii de piață, prima instanță fundamentându-și hotărârea în. mod greșit pe raportul de expertiză inițial, tară a lua în considerare obiecțiuni le formulate de reclamanți și toate contractele de vânzare, reprezentând comparabile, depuse la dosar.

Pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe susținând ca valoarea reală a terenului expropriat se impune a fi stabilită având în vedere incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 380/2015, astfel că este necesar a se avea în vedere ca moment de referință în vederea calculării despăgubirilor data exproprierii, iar nu data efectuării raportului de expertiză.

Pârâtul Statul Român, prin CN C. SA, a formulat cerere de repunere în termen și cerere de aderare la apei, prin aceasta din urmă invocând aceleași motive indicate în cererea de apel.

Reclamanții au formulat întâmpinare împotriva apelului în aderare, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Prin încheierea din data de 10 martie 2016, Curtea de apel a admis cererea de repunere în termenul de apei și a constatat că cererea de aderare la apel a rămas tară obiect, pentru considerentele arătate în încheierea respectivă.

Prin Decizia civilă nr. 686/A din 06 octombrie 2016 Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 754 din 10 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov,

secția civilă și a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin CN C. SA. împotriva aceleiași sentințe pronunțata de Tribunalul Ilfov, secția civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 49 din 05 decembrie 2012, emisa de pârât, la suma de 90.819 lei precum și cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 05 decembrie 2012. emisa de pârât, la suma de 16.084 lei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele:

Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 380/2015, momentul ia care se stabilește cuantumul despăgubirilor imobilului expropriat este cel ai transferului dreptului de proprietate.

Deși decizia Curții Constituționale invocată este ulterioară hotărârii pronunțate de prima instanță, aceasta se aplică în cauză, având în vedere că litigiul nu a fost soluționat definitiv.

Pe de altă parte, la data pronunțării hotărârii apelate era publicată în M. Of. Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 al cărei raționament se aplică mutatis mutandis și în cauza de față.

Având în vedere cele arătate mai sus, în apel, a fost efectuată o nouă expertiză evaluatorie pentru stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport cu data operării transferului dreptului de proprietate (28 noiembrie 2011).

Raportul de expertiză a fost întocmit de comisia de experți formată din experții G., H. și I.

Experții G. și H. au stabilit valoarea terenurilor expropriate la data exproprierii la suma de 36 euro/mp, echivalent a 156,88 lei/mp.

Potrivit opiniei separate exprimate de expert I., valoarea terenului este de 16,93 euro/mp, echivalent a 76,78 lei/mp.

Având în vedere că experții întruniți în comisie nu au avut un punct de vedere comun, s-a analizat care dintre cele două valori corespunde exigențelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Experții au avut în vedere aceleași contracte de vânzare-cumpărare ca și comparabile, însă au aplicat corecții diferite.

Valoarea stabilită prin opinia separată a expertului I. corespunde prevederilor legale enunțate, deoarece acest expert a aplicat în mod corect toate corecțiile necesare în raport cu caracteristicile imobilului.

Experții în opinie majoritară au aplicat în plus o corecție de 113% pentru condiții de vânzare în privința a trei contracte de vânzare-cumpărare, reținând că vânzarea a fost efectuată între persoane presupus afiliate, prețul de vânzare fiind de sub 50% din valoarea pentru taxare.

Din actele dosarului nu rezultă însă, că ar fi vorba de o vânzare între persoane afiliate în sensul legislației fiscale, experții făcând o simplă presupunere, nefundamentată pe nicio dovadă.

De asemenea, nu există nicio dovadă în sensul că prețul ar fi sub 50% pentru valoarea pentru taxare, dar oricum, părțile sunt libere să stabilească prețui vânzării potrivit voinței acestora, acest element al contractului de vânzare-cumpărare având un caracter subiectiv, un preț de 16-17 euro/mp neavând, de altfel, caracter derizoriu în raport cu caracteristicile terenului.

În consecință, punctul de vedere al expertului I. reflectă o valoare mai apropriată de valoarea concretă la care s-ar putea vinde un teren similar în aceeași zonă cu cei aflat în litigiu la data exproprierii, respectând astfel cerințele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel că se impune ca stabilirea despăgubirii cuvenite apelanților-reclamanți să se facă raportat la această probă.

În ceea ce privește eventualul prejudiciu cauzat reclamanților ca urmare a exproprierii, comisia de experți a stabilit în unanimitate că nu poate fi stabilita o sporire sau o scădere a valorii de piață ca urmare a lucrărilor ce s-au realizat de pârât, deoarece și înainte și după expropriere, terenul avea și are acces la drumul public, astfel încât construirea autostrăzii nu a produs o situație care să împiedice accesul la dezvoltarea imobiliară a acestuia. De asemenea, pentru cuantificarea daunelor, nu a fost prezentat un proiect cu avize obținute pentru o investiție, terenul fiind în intravilan, fără a se preciza dacă a fost sau nu scos din circuitul agricol. Deprecierea valorii de piață a terenului rămas neexpropriat se datorează crizei de pe piața imobiliară. Deoarece terenul neexpropriat a fost și a rămas în proprietatea reclamanților, riscul devalorizării este suportat de reclamant.

Comisia de experți constituită în fața primei instanțe a avut aceiași punct de vedere, iar reclamanții nu au criticat prin motivele de apei acest aspect.

Mai mult, nici în apei reclamanții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și nu au combătut în nici un fel cele reținute de comisia de experți cu privire la inexistența unui prejudiciu, în sensul art. 26 alin. (1) teza finală din Legea nr. 33/1994.

La data de 16 februarie 2017, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost înregistrate recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 2016 și a încheierii din 10 martie 2016, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și recursul exercitai de pârâtul. Statul Român, prin CN J. SA împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În susținerea cererii de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat următoarele:

În argumentarea nelegalității deciziei curții de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., reclamanții au susținut următoarele:

Instanța a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, legiferând alte termene decât cele prevăzute de codul de procedura civilă și încălcând principiul imparțialității.

Astfel, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că cererea de repunere în termenul de apel a fost formulată în termenul legal de 15 zile și a apreciat apelul declarat de către Statul Român, prin CN C. SA, ca fiind formulat în termen.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești oferind consultație juridică uneia dintre părți, nerespectând astfel principiul imparțialității și implicit încălcându-ne dreptul la un proces echitabil.

Mențiunea greșită a instanței din cuprinsul dispozitivului hotărârii nu este de natură a justifica formularea apelului peste termenul legal.

Un act de justiție părtinitor, în desconsiderarea justițiabilului și a dispozițiilor legale, prin legiferarea unor norme proprii, cu privire la termene procesuale, încalcă principiul dreptului ia un proces echitabil.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate următoarele:

Instanța, în mod greșit și cu încălcarea legii, a stabilit cuantumul despăgubirilor în raport de punctul de vedere al expertului parte a Statului Român, respectiv I., apreciind că doar acest expert ar fi aplicat în mod corect corecțiile necesare. Astfel instanța, în mod părtinitor și cu încălcarea definiției exproprierii, a reținut că nu ar exista un preț derizoriu, respectiv nicio dovadă în sensul că prețul ar fi sub 50% pentru valoarea de taxare, părțile fiind libere să stabilească prețul vânzării.

Imparțialitatea judecătorilor și principiul egalității de arme a tuturor pârtilor unui proces civil, ca elemente ale unui proces echitabil, trebuie să se regăsească în toate cauzele, orice încălcare a acestora reprezentând în fapt o încălcare a dreptului garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Expertiza efectuată în prima instanță, a avut în vedere alte comparabile, respectiv contracte de vânzare cumpărare perfectate la 4 ani distanță de momentul exproprierii, într-o perioadă de stagnare a prețurilor, rezultând astfel un cuantum al despăgubirilor dublu față de cel stabilit de către expertiza efectuată în apel, necontestat de pârâtă.

În susținerea recursului, pârâtul Statul Român, prin CN J. SA, a arătat următoarele:

Procedura de expropriere a imobilului s-a derulat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale.

Hotărârea instanței de apel si cererea de chemare in judecata sunt nelegale si neîntemeiate, despăgubirea acordată de expropriator a fost una justă și stabilită în deplină conformitate cu prevederile legale. Astfel, evaluarea care a constituit temeiul stabilirii cuantumului despăgubirilor a fost realizată cu respectarea tuturor exigentelor impuse de Legea nr. 255/2010 si de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 (aprobate prin H.G. nr. 53/2011), actele normative aflate in vigoare la data la care s-a realizat exproprierea.

În ceea ce privește modalitatea în care a fost realizată, evaluarea imobilelor expropriate în faza administrativa a exproprierii, art. 8 alin. (1) din Normele metodologice dispune ca expertul evaluator (specializat in evaluarea proprietăților imobiliare, membru al K., care va întocmi raportul de evaluare prevăzut la art. 11 alin. (7) din lege) este obligat să se raporteze la expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările si completările ulterioare.

Analizând recursurile formulate, prin prisma aspectele invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 2016 și a încheierii din 10 martie 2016, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/93/2013, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, se reține că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, art. 304 C. proc. civ. de la 1865 permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicia, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs conform art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, singurul care permitea cenzurarea "în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, respectiv criticile referitoare la expertiză, nu vor putea fi cenzurate de instanța de recurs.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocate de reclamanți în susținerea cererii de recurs, se reține că acestea reprezintă un motiv de ordine publică, și constă în depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul incursiunii autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în sfat, decât autoritatea judecătorească.

Doctrina a apreciat că instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme; îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Așadar, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., este necesar a se consta că instanța a încălcat atribuțiile constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale.

În cauza de față, reclamanții susțin că instanța de apel a încălcat atribuțiile puterii judecătorești oferind consultanță juridică uneia dintre părți atunci când a pus în vedere pârâtei să precizeze dacă înțelege să formuleze cerere de repunere în termen, respectiv față de împrejurarea că a admis cererea de repunere în termenul de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea că la termenul din 14 ianuarie 2016, instanța de apel a pus în vedere pârâtei să precizeze dacă înțelege să formuleze cerere de repunere în termen sau cerere de aderare la apel, prorogând discutarea acestora la termenul din 10 martie 2016, când ambele părți au pus concluzii cu privire la ambele chestiuni, nu presupune o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.

Aspectele invocate de către reclamanți prin cererea de recurs în susținerea acestei critici de nelegalitate reprezintă forme de manifestare ale rolului activ al judecătorului care, în scopul aflării adevărului și clarificării cadrului procesual, poate, din oficiu, să pună în discuția părții orice chestiune pe care o consideră necesară în vederea soluționării cauzei, cum este șl cazul în speța.

Din această perspectivă nu se poate reține vreo imixtiune a instanței de apel în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum este consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile sale de putere judecătorească, în acord cu principiile care guvernează procesul civil și care nu sunt în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, susținerea reclamanților în sensul în care instanța de apel a încălcat atribuțiile puterii judecătorești față de împrejurarea că a dispus repunerea pârâtei în termenul de exercitare a apelului este nefondată.

Pârâții au criticat încheierea din data de 10 martie 2016 și din perspectiva interpretării și aplicării greșite de către curtea de apei a dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează instituția repunerii în termenul procedural.

Înalta Curte reține însă, că aspectele invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că acestea reglementează, așa cum s-a arătat și mai sus, situația în care instanța încalcă, atribuțiile constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale.

Astfel că, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că motivele de nelegalitate referitoare la aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ. atrag incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține prevederile art. 103 C. proc. civ. Potrivit acestora, decăderea nu operează în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa să efectueze actul de procedura, acesta urmând a fi îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, termen în care vor fi arătate și motivele împiedicării.

Pentru a se putea dispune de către instanță repunerea în termen, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții; partea care nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul legal peremptoriu să facă dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința ei, deci a unei împrejurări ce exclude culpa pârtii respective; împrejurarea ce a împiedicat partea să acționeze să se fi produs înăuntrul termenului legal peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul procedural, iar să nu se fi ivit după expirarea termenului respectiv, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze atât cerere de repunere în. termen cât și cerere de exercitare a căii de atac ori cerere prin care solicită încuviințarea îndeplinirii unui alt act de procedură.

În speță, se constată că la termenul din 10 martie 2016, instanța a pus în discuție cererea de repunere în termenul de exercitare a apelului, și apreciind că aceasta este întemeiată, a dispus repunerea părții în termenul de exercitare a apelului și a constatat că cererea de aderare la apel a rămas liră obiect.

Soluția instanței de admitere a cererii formulată de pârâtul Statul Român, prin CN J. SA de repunere în termenul de exercitare a apelului este nelegală.

Astfel, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora termenul de declarare a apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii și a dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

Or, termenul de declarare a apelului este un termen legal, iar nu unui judecătoresc, motiv pentru care, în mod nelegal, instanța a primit apărarea pârâtei potrivit căreia a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de judecător în dispozitivul hotărârii apelate.

Termenul de apel prevăzut de lege, este un termen legal imperativ, astfel încât nerespectarea lui va atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, indicarea greșită a acestui termen neconstituind o împrejurare aptă a repune partea în termenul de exercitare a căii de atac, și deci nu poate fi apreciată ca o împrejurare mai presus de voința părții care ar fi pus-o în imposibilitatea exercitării căii de atac.

Din această perspectivă și pentru argumentele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod greșit a dispus repunerea pârâtei în termenul de exercitare a apelului, însă aceasta nu a produs părții nicio vătămare procesuală care să fie înlăturată prin desființarea hotărârii.

Aceasta întrucât, prin efectul declarării apelului incident, se poate obține aceeași soluție ca și în cazul formulării apelului principal, cu singura condiție ca apelul principal exercitat de partea adversă să nu fie respins ca inadmisibil, tardiv ori pentru oricare alte motive care nu implică cercetarea fondului, caz în care apelul incident rămâne iară obiect.

În cauza de față, se constată că la termenul din 14 ianuarie 2016, pârâta a înțeles să formuleze cerere de aderare la apel, ca urmare a faptului că a constatat că apelul principal l-a formulat peste termenul legal de 15 zile reglementat pentru exercitarea apelului.

Chiar și în situația în care ar fi fost respinsă cererea de repunere în termenul de apel formulată de pârâtă, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra cererii de aderare la apel, în aplicarea dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., prin care, conform susținerilor pârâtei, au fost invocate aceleași critici de netemeinicie.

Prin urmare, desființarea hotărârii ar avea ca efect trimiterea cauzei pentru judecarea apelului incident, cerere analizată deja de curtea de apel cu ocazia soluționării apelului principal al pârâtei, acestea având același conținut din punct de vedere al criticilor de netemeinicie.

Pe de altă parte, trimiterea cauzei pentru soluționarea apelului incident, ar prelungi, în mod nejustificat, durata soluționării într-un termen rezonabil a cauzei, imperativ impus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că cererea de chemare în judecată este deja pe rolul instanțelor de 4 ani.

Așadar, chiar dacă în cauză ar ti fost tăcută o aplicare corectă a dispozițiilor privind repunerea în termenul de exercitare a apelului și ar fi fost respins, ca tardiv, apelul exercitat de pârât, în virtutea principiului omnia petita care guvernează procesul civil și a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., instanța era obligată să analizeze motivele invocate prin apelul incident și să se pronunțe asupra temeiniciei acestora.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la apărare și la un proces echitabil, astfel cum este garantat și reglementat de dispozițiile ar. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că la termenul din 10 ianuarie 2016, curtea de apel a amânat judecata pentru a da posibilitatea reclamanților să depună întâmpinare ia apelul incident

.

Astfel, conform înscrisului aflat la fila 70, se constată că reclamanții au depus întâmpinare la apelul incident exercitat de pârâtă.

Din acest punct de vedere, nu se poate constata vreo vătămare procesuală a reclamanților, aceștia formulând apărări și în cea ce privește apelul incident

.

Prin urmare, se constată că deși susținerile reclamanților privitoare Ia aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. sunt fondate, desființarea deciziei recurate nu se impune față de lipsa oricărei vătămări procesuale a părților.

Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile din memoriul de recurs, prin care reclamanții au susținui că instanța, în mod greșit și cu încălcarea Legii nr. 33/1994, a stabilit cuantumul despăgubirilor în raport de punctul de vedere al expertului parte al Statului Român, respectiv I., apreciind că doar acest expert ar fi aplicat în mod corespunzător corecțiile necesare, reținând, în mod părtinitor și cu încălcarea definiției exproprierii, că nu ar exista un preț derizoriu, respectiv nicio dovadă în sensul că prețul ar fi sub 50% pentru valoarea de taxare, părțile fiind libere să stabilească prețul vânzării.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționai la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face mimai pentru cauză de utilitate publică, după o dreapta și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Totodată, jurisprudența contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de acesta (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James și alții vs. Regatul Unit).

Ceea ce impune art. 1. din Protocolul nr. l este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare și cu respectarea principiului proporționalității.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de aceiași fel în unitatea administrativ-teritorială la momentul exproprierii. Ținând seama de toate acestea, Înalta Curte reține că cele două aspecte esențiale ce trebuie stabilite de instanța învestită cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 33/1994 sunt prețul de piață, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate pentru imobile similare în unitatea administrativ teritorială în care se află terenul expropriat, precum și momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Totodată, valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la categoria de folosință, amplasamentul acestuia, destinație, poziționare față de alte localități, existența sau nu a utilităților, a căilor de acces, etc.

Sintagma prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, sintagma „terenuri de același fel" presupune luarea în considerare a categoriei de folosință, precum și a tuturor caracteristicilor proprii fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, căi de acces, utilități, front stradal ele, despăgubirea urmând a fi stabilită în raport de toate acestea. Altminteri, s-ar ajunge practic la situația în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea compensație corespunzătoare, fiind înfrânte atât legislația națională, inclusiv legea fundamentală a statului român, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care impun ca deposedarea să fie făcută numai cu dreaptă și rezonabilă despăgubire.

În aceste condiții, făcând aplicarea considerentelor mai sus enunțate și a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, trebuie stabilit care este acea despăgubire dreaptă, efectivă și rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

În speță, instanța de apei a dispus refacerea raportului de expertiză pentru ca valoarea despăgubirilor să fie stabilită în raport cu data transferului dreptului de proprietate, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 380/2015.

Așadar, constatând că deși au avut în vedere aceleași contracte de vânzare cumpărare, cei trei experți nu au ajuns la o valoare comună a despăgubirilor, încât instanța de apel a trecut la analiza valorile despăgubirilor propuse în raport de exigențele impuse de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Urmare a acestui demers, instanța de apel a omologat opinia separată a expertului I., apreciind că aceasta răspunde exigențelor legale, spre deosebire de ceilalți doi experți care, în mod nejustificat, au aplicat o corecție de 113% pentru condiții de vânzare în privința a trei contracte de vânzare-cumpărare, reținând că vânzarea a fost efectuată între persoane presupus afiliate, prețul de vânzare fiind de sub 50% din valoarea pentru taxare.

Ceea ce se critică prin prezentul demers judiciar privește faptul că instanța de apel a înlăturat, în mod nelegal, opinia exprimată de experții G., H. care au reținut că se impune o corecție a prețului de vânzare cuprins în contractele de vânzare cumpărare întrucât aceasta a fost încheiată între persoane afiliate; astfel cum sunt definite în legislația fiscală.

Este adevărat că sintagma prețul eu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" presupune, printre altele, ca prețul de piață să rezulte dintr-o tranzacție onestă, în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, se reține că legiuitorul a instituit o prezumție simplă, în sensul că în lipsa oricăror dovezi, prețul menționat in contractele de vânzare cumpărare avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, reflectă un preț real, onest, stabilit în condiții în care atât cumpărătorul cât și vânzătorul acționează potrivit propriului interes.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că între persoanele între care a intervenit vânzarea există o relație de genul celei invocate care să justifice o ajustare a prețului de tranzacționare.

Or, în lipsa oricăror dovezi contrare, soluția curții de apel este una (egală, în raport de dispozițiile legale și de Decizia Curții Constituționale nr. 380/2015.

Invocarea, ca argument, în susținerea nelegalității deciziei curții de apel a faptului că în determinarea cuantumului despăgubirilor la instanța de fond, experții au avut în vedere alte contracte de vânzare cumpărare, încheiate într-o altă perioadă, respectiv la 4 ani distanță de momentul exproprierii, rezultând un cuantum al despăgubirilor dublu față de cel stabilit de expertiza efectuată în apel, nu poate fi primită. Aceasta întrucât rațiunea pentru care instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanță și a dispus efectuarea unei noi expertize a fost acela că între momentul pronunțării sentinței și cel al soluționării apelului, a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 380/2015, obligatorie de la data publicării în M. Of. al României, 15 iulie 2015, Potrivit acesteia a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr, 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizării unor obiective de interes național, județean si local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiza" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale.

Prin urmare, instanța de apel era obligată să dispună refacerea raportului de expertiză în acord cu decizia Curții constituționale.

În ceea ce privește pretinsa imparțialitate a judecătorilor invocată prin memoriul de recurs, înalta Curte constată că această chestiune mi poate face obiect al analizei instanței de recurs, legiuitorul reglementând proceduri speciale la care părțile care reclamă astfel de împrejurări pot apela.

Așadar, sunt nefondate criticile de nelegalitate ale reclamanților referitoare la aplicarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin CN J. SA, înalta Curte urmează a admite excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către reclamanții A. și B., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alia. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, stih sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contraria,

dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și exhaustiv de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Din interpretarea acestor noime, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la. casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă nu doar indicarea formală a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., ci și dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiect al recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În recursul suspus analizei, ceea ce se solicită instanței este să se constate că despăgubirile acordate de expropriator sunt juste, fiind calculate in conformitate cu prevederile legale invocate.

Or, o asemenea critică ignoră dispozițiile legale care reglementează recursul având în vedere că prin argumentele invocate, recurentul pârât nu a indicat, în mod concret, care ar fi greșelile instanței de apel și care dintre dispozițiile legale au fost aplicate sau interpretate greșit. Simpla înșiruire a unor dispozițiile legale incidente cauzei, nu sunt suficiente pentru ca instanța de recurs să examineze legalitatea deciziei curții de apel. Aceasta întrucât, instanța de recurs, în afara motivelor de recurs care pot fi invocate și examinate din oficiu, ceea ce nu este cazul în speță, este ținută a analiza exclusiv aspectele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, neputându-se sesiza din oficiu cu privire la aplicarea sau interpretarea greșită a unui text legal, în lipsa indicării exprese, sub ce aspect este nelegală decizia recurată.

Este evident că atunci când declanșezi un demers judiciar, acesta trebuie supus rigorilor procesuale de tip general care guvernează orice cerere de chemare în judecată, dar și special, adaptate tipului de demers pe care intenționezi să-l supui cenzurii instanței competente.

În contextul procesual al cauzei, se impunea ca recurentul-pârât să formuleze critici în raport de soluția pronunțată de curtea de apel și de considerentele avute în vedere la pronunțarea acesteia.

Prin prezentul recurs, se poate constata că recurentul pârât nu formulează nicio critică de nelegalitate privind soluția respingerii apelului, ci acesta solicită să i se considere că cererea de chemare în judecată este nelegală, cuantumul despăgubirilor acordate în temeiul hotărârilor de expropriere contestate fiind unul legal și just.

Acestea sunt argumentele pentru care instanța de recurs apreciază că motivele de recurs formulate nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate ale deciziei pronunțate în cauză, susceptibile de cenzură în recurs.

Pentru aceste considerente, înalta Curte urmează să constate nul recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin CN J. SA, împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 20.16, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a Civilă și va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 2016 și a încheierii din 10 martie 2016, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/93/2013.

PENTERU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 2016 și a încheierii din 10 martie 2016, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/93/2013.

Constată nul recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin CN J. SA, împotriva Deciziei civile nr. 686/A din 06 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 iunie 2017.