ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2018

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, la data de 04 martie 2011, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R., solicitând instanței să constate existența dreptului lor la despăgubiri pentru exproprierea parțială a terenurilor situate în jud. Ilfov comuna Voluntari (5000 m.p. cu nr. cadastral A, înscris în CF Voluntari nr. X, 6897 m.p. cu nr. cadastral B - înscris în CF Voluntari nr. Y), cuantum de 1.435.200 euro și să fie obligat pârâtul la plata acestor despăgubiri.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în luna decembrie 2008 li s-a comunicat de către OCPI Ilfov încheierea nr. 184918 din 04 decembrie 2008 prin care au fost informați că s-a notat în cartea funciară intenția Statului Român, prin C.N.A.D.N.R., de a expropria terenul în suprafață de 2184 m.p. (303 m.p. + 1881 m.p.) din totalul de 5000 m.p., în temeiul Legii nr. 198/2004, iar că în luna iulie 2009 li s-a comunicat de către O.C.P.I. Ilfov încheierea nr. 69348 din 07 iulie 2009 prin care au fost informați că s-a notat în cartea funciară intenția de expropriere a terenului în suprafață de 1404 m.p. din totalul de 6897 m.p., în beneficiul aceluiași subiect și în temeiul aceluiași act normativ. Cu toate acestea, până la momentul cererii lor în justiție nu au fost contactați de nicio autoritate implicată în procedura de expropriere.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 44 din Constituția României, Legea nr. 225/2010, Legea nr. 33/1994, art. 82 și 112 C. proc. civ.

Prin notele de ședință din 19 aprilie 2012, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. a invocat rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, ca urmare a emiterii H.G. nr. 953/2011 pentru completarea H.G. nr. 381/2009, în anexa căreia este menționat și terenul proprietatea reclamanților, în vederea exproprierii parțiale, dar și decizia de expropriere nr. 1652 din 28 noiembrie 2011 pentru coridorul lucrării "Construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești".

La termenul de judecată din 25 aprilie 2013, tribunalul a respins excepția rămânerii fără obiect a cererii principale, luând act de precizarea orală a cererii reclamanților, în sensul contestării hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 17 octombrie 2012, nr. 17 din 17 octombrie 2012 și nr. 78 din 18 decembrie 2012 ce au fost emise de pârât. La data de 20 februarie 2014 reclamanții au depus la dosar și în scris cererea precizată, prin care au cerut să se constate existența dreptului lor la despăgubire pentru expropriere în cuantum de 1.435.200 de euro, să se constate intervenirea exproprierii de fapt în decembrie 2008 și iulie 2009, ca urmare a întocmirii de către pârâtă a documentațiilor pentru expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004 pentru terenurile de 303 m.p. și 1881 m.p., respectiv de 1404 m.p., să se dispună modificarea celor trei hotărâri de stabilire a despăgubirilor, sub aspectul cuantumului sumelor acordate și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.435.200 euro, cu titlu de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 863 din 26 iunie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, a anulat hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise de pârâta C.N.A.D.N.R. nr. 17 din 17 octombrie 2012, nr. 1 din 17 octombrie 2012 și nr. 78 din 18 decembrie 2012 și a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul de 303 m.p. expropriat, proprietatea reclamanților, situat în Voluntari jud. Ilfov cu nr. cadastral C, la suma de 175.794 RON, cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat în suprafață de 1404 m.p., situat în Voluntari jud. Ilfov cu nr. cadastral D, la suma de 814.569 RON, cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat în suprafață de 1881 m.p., situat în Voluntari jud. Ilfov cu nr cadastral E, la suma de 1.091.313 RON; pe cale de consecință, a obligat pârâta să achite reclamanților aceste sume în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a emis decizia de expropriere nr. 1652 din 28 noiembrie 2011 pentru coridorul de expropriere al lucrării "Construcția autostrăzii București Brașov, tronsonul București-Ploiești, iar potrivit anexei la această decizie reclamanții sunt printre proprietarii vizați de procedurile de expropriere.

În baza hotărârilor de stabilire a despăgubirii nr. 17 din 17 octombrie 2012, nr. 1 din 17 octombrie 2012 și nr. 78 din 18 decembrie 2012, pârâta C.N.A.D.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 a dispus acordarea către reclamanți, prin consemnare, a despăgubirii în sumă de 15.805,69 RON pentru terenul în suprafață de 303 m.p. cu nr. cadastral C, a despăgubirii în sumă de 73.238,26 RON pentru terenul în suprafață de 1404 m.p. cu nr. cadastral D, și a despăgubirii în sumă de 32.706,83 RON pentru terenul în suprafață de 1881 m.p. cu nr. cadastral E., toate proprietatea acestora.

Reclamanții nu au fost de acord cu despăgubirile propuse și consemnate, contestând cuantumul acestora.

Soluționând acțiunea, tribunalul a reținut că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru exproprierea parțială a celor trei suprafețe de teren este cea determinată în punctul de vedere majoritar al experților D. și E., care respectă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și care a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile similare, depuse la dosarul cauzei. Punctul de vedere separat al expertului F. nu a fost omologat de tribunal întrucât concluziile acestuia nu au fost însoțite și de materialul avut în vedere, expertul indicând doar că ar fi avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare similare pentru terenuri din aceeași zonă, depuse în alte dosare de pe rolul Tribunalului Ilfov.

Față de raportul de expertiză de la dosar, dar și de prevederea expresă a legii în sensul că valoarea despăgubirilor va fi cea de la data expertizei, iar nu cea de la data notării în cartea funciară a activității de expropriere (astfel cum au cerut reclamanții), tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenurile expropriate, proprietatea reclamanților, situate în Voluntari jud. Ilfov la valorile din raportul de expertiză, opinia majoritară.

Prin urmare, în baza art. 28 alin. (4) și art. 30 din Legea nr. 33/1994, a anulat hotărârile emise de pârâtă și a obligat pârâta C.N.A.D.N.R. să achite reclamanților, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței, sumele de bani datorate cu titlu de despăgubiri.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1505 din 11 decembrie 2014 a aceleiași instanțe, a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 863 din 26 iunie 2014, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea exproprierii de fapt ca neîntemeiate, reținându-se că, deși reclamanții au învestit instanța, prin cererea lor principală precizată, și cu pretenția privind constatarea exproprierii de fapt a celor trei parcele de teren identificate cadastral, instanța a omis a se pronunța asupra acestei cereri.

Pe fond, tribunalul a constatat că această pretenție este neîntemeiată deoarece niciun mijloc de probă administrat în cauză nu susține teza afirmată de reclamanți potrivit căreia ar fi intervenit exproprierea de fapt în luna decembrie 2008 pentru parcelele de teren în suprafață de 303 m.p. și 1881 m.p., respectiv în luna iulie 2009 pentru parcela de teren în suprafață de 1404 m.p.

Exproprierea de fapt este o noțiune juridică ce indică lipsirea proprietarului de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, stins de la momentul exproprierii de drept, respectiv posesia, folosința și dispoziția materială, lipsire cauzată de acte materiale imputate pârâtului expropriator. Or, reclamanții au afirmat că ar fi intervenit această expropriere de fapt la datele amintite (decembrie 2008 și iulie 2009) pentru că la acel moment în cartea funciară a imobilului teren a fost notată în foaia de sarcini împrejurarea că imobilul este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004. Însă notarea în cartea funciară a intenției de inițiere a unei proceduri de expropriere nu înseamnă automat existența, în fapt, a unor lucrări specifice de expropriere (ocuparea terenului, îngrădire, lucrări de excavare, etc.) și care să fi condus la lipsirea proprietarului de atributele posesiei, folosinței și dispoziției materiale asupra imobilului teren în discuție.

Reclamanții nu au probat în cauză că începând cu luna decembrie 2008 și iulie 2009 au fost în imposibilitatea faptică de a se bucura de atributele menționate din dreptul lor de proprietate. Or, lipsa unei astfel de probe conduce la caracterul neîntemeiat al pretenției. De altfel, reclamanții nici nu au afirmat această împrejurare a imposibilității folosirii materiale a celor trei parcele de teren începând cu luna decembrie 2008 și respectiv iulie 2009, neindicând nicio acțiune din partea pârâtului care să-i fi împiedicat în exercitarea dreptului lor de proprietate în plenitudinea sa. Așadar, față de aceste considerente, Tribunalul a apreciat ca nefondată pretenția de constatare a intervenirii exproprierii de fapt în privința celor trei suprafețe de teren ce au făcut obiectul celor trei hotărâri de stabilire a despăgubirilor.

Împotriva sentinței civile nr. 863 din 26 iunie 2014 a Tribunalului București, au declarat apel reclamanții, pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin apelul lor, reclamanții au solicitat instanței de apel, cu prilejul reluării cercetării fondului cauzei, să statueze în mod clar asupra intervenirii exproprierii de fapt a terenurilor lor la momentul întocmirii-avizării de către C.N.A.D.N.R. a documentațiilor de expropriere, moment ce coincide cu notarea în cartea funciară a intențiilor de expropriere, aceasta în raport de modul în care instanța de fond a înțeles să se pronunțe asupra capătului 1 și 2 din cererea precizatoare (fără a exista o mențiune clară în ce privește momentul când a intervenit exproprierea de fapt).

Deși tribunalul a încuviințat, ca obiectiv distinct al expertizei, stabilirea valorii terenului la momentul notarii în cartea funciară a intenției de expropriere, urmare a întocmirii de către C.N.A.D.N.R. a documentațiilor de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004 și deși expertiza a stabilit valoarea de circulație a terenurilor în raport și de acest moment, instanța nu reține prin dispozitiv în mod expres acest aspect, ceea ce face ca hotărârea de fond să fie ambiguă.

Reclamanții au mai susținut că valoarea corectă a despăgubirilor ce li se cuvin este cea de la data exproprierii de fapt - anii 2008, respectiv 2009, iar nu valoarea de la data efectuării raportului de expertiza - anul 2014, așa cum a hotărât prima instanță, principiu care se regăsește consacrat în art. 44 alin. (3) din Constituția României și apoi preluat de art. 1 din Legea nr. 33/1994, act normativ cu care se completează atât Legea nr. 198/2004, cât și Legea nr. 255/2010.

Stabilind că valoarea despăgubirilor este cea de la data întocmirii raportului de expertiză în cauza (anul 2014), tribunalul și-a contrazis propria dispoziție anterioară adoptată prin încheierea din data de 25 aprilie 2013, când a cerut ca stabilirea valorii de circulație a terenurilor expropriate să fie determinată prin raportare la data notării intenției de expropriere în cartea funciară, respectiv decembrie 2008 pentru imobilele cu numere cadastrale E și C și iulie 2009 pentru imobilul identificat cu numărul cadastral D.

Reclamanții au mai criticat valoarea inechitabilă a despăgubirilor stabilite de către instanță prin hotărârea atacată.

Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, s-a criticat hotărârea de primă instanță, despre care s-a susținut că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece în determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților nu s-a ținut seama de prețul de tranzacționare obișnuit al altor imobile de același fel de la data întocmirii raportului de expertiză. Astfel, raportul de expertiza tehnică judiciară omologat de către instanța de fond a ținut seama doar de doua comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare care se referă la terenuri intravilane, cu destinația curți-construcții, în condițiile în care cele 3 terenuri expropriate constituie terenuri situate în extravilanul Voluntari, având regim de teren agricol, aspecte ce reies din extrasele de carte funciară.

Prin urmare, comparabilele selectate de experți, insuficiente prin numărul lor, nu reflectă preturi de tranzacționare de la data exproprierii și nu se referă la imobile de același fel. Se deduce de aici și că instanța de fond (ca și experții) nu au ținut cont de categoria și destinația terenurilor în litigiu, respectiv extravilan-arabil (astfel cum reiese din extrasele de carte funciară).

Recurentul-pârât a mai cerut să se rețină că instanța de fond a respins cererea reclamanților privitoare la constatarea intervenirii exproprierii de fapt a imobilelor cu nr. cadastral C, E și D, cu motivația că această pretenție nu a fost susținută de niciun mijloc de probă, în timp ce reclamanții nu au dovedit că au fost lipsiți de atributele dreptului de proprietate ca urmare a unor acte materiale săvârșite de Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA. S-a apreciat că simpla notare în cartea funciară a intenției de expropriere a terenurilor la nivelul anilor 2008-2009 nu echivalează cu o expropriere de fapt, dezlegări regăsite în sentința civilă nr. 1505 din 11 decembrie 2014 a primei instanțe ce nu a fost atacată pe calea apelului.

Prin apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost criticată hotărârea primei instanțe sub aspectul soluționării în fond a cererii precizatoare depuse de reclamanți după momentul primei zile de înfățișare, susținându-se că o precizare a cererii inițiale nu se mai putea realiza la termenul din 25 aprilie 2013 față de opoziția manifestată de pârât la modificarea acțiunii.

Sentința este însă netemeinică și nelegală și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirii, susținându-se că valoarea de 130 euro/m.p., respectiv de 580,17 RON/m.p., cât a acordat tribunalul prin hotărârea sa, apare ca fiind o supraevaluare în raport cu suprafețele și locația terenurilor în cauză.

Prin decizia civilă nr. 585 din 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă ca nefondată excepția tardivității apelului declarat de Ministerul Public, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamanților exercitat împotriva sentinței civile nr. 863 din 26 iunie 2014 a Tribunalului București, au fost admise apelul pârâtului și cel al Ministerului Public împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte în sensul stabilirii valorii totale a despăgubirilor cuvenite apelanților-reclamanți ca fiind în sumă de 118.404.euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată, dar au fost obligați, la solicitarea pârâtului, să-i plătească acestuia cheltuieli de judecată în cuantum de 2300 RON. Prin aceeași sentință s-a mai admis cererea de majorare a onorariului de expert la suma de 1600 RON, sumă ce urmează a fi suportată în cote egale de apelanții reclamanți și de apelantul-pârât, în beneficiul comisiei de experți.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că Ministerul Public a exercitat calea de atac a apelului la o dată anterioară celei la care a avut loc. comunicarea hotărârii tribunalului către acesta, respectiv la 11 septembrie 2015, în raport de data comunicării hotărârii, 30 septembrie 2015, astfel încât a apreciat ca fiind exercitată înăuntrul termenului legal calea de atac.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că au fost criticate de către apelanți aspecte comune ce țin de cuantumul despăgubirilor în raport de categoria de teren și de momentul reținut ca relevant pentru această evaluare.

Prioritar însă, s-a susținut de către apelantul Ministerul Public că acțiunea reclamanților nu mai putea fi precizată la termenul din 25 aprilie 2013, întrucât nu a fost de acord cu precizarea acțiunii după prima zi de înfățișare, solicitând respingerea cererii ca rămasă fără obiect, așa după cum ceruse inițial și pârâtul Statul Român. Instanța de apel a analizat critica, cu toate că prin concluziile orale, același apelant a declarat că nu mai susține acest motiv de apel deoarece nici verbal și nici în scris nu s-a opus precizării acțiunii.

Examinând critica, instanța de apel a reținut că la 25 aprilie 2013 reclamanții au precizat acțiunea în sensul contestării valorii despăgubirilor propuse spre a fi acordate prin deciziile depuse la dosar și că cel care s-a opus precizării pe considerentul că reclamanții nu mai erau în termen pentru a putea preciza acțiunea a fost pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii - C.N.A.D.N.R. SA, în timp ce reprezentantul Ministerului Public a declarat că nu se opune acestei precizări având în vedere data emiterii hotărârilor, respectiv finalul anului 2012. Instanța a respins excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, având în vedere data emiterii hotărârilor și data depunerii lor la dosar - 28 februarie 2013, acesta fiind considerat momentul comunicării hotărârilor către reclamanți.

Întrucât, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este cea a decăderii, care este de ordine privată, neinvocarea decăderii de către partea interesată în termenul prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ. ("Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond") este de natură a atrage decăderea apelantului din dreptul de a mai formula ulterior (inclusiv prin apel) astfel de critici. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, concluziile reprezentantului Ministerului Public de la termenul din 25 aprilie 2013 au fost în sensul că reclamanții sunt în termen pentru a preciza acțiunea și că se impune respingerea excepției rămânerii fără obiect a cauzei.

Tot raportat la caracterul sancțiunii decăderii pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. - sancțiune de ordine privată, termenul protejând exclusiv interesele părților litigante - instanța de apel a constatat că același motiv nu poate fi analizat nici din perspectiva pârâtului Statul Român (care s-a opus precizării acțiunii la termenul din 25 aprilie 2013) deoarece acesta nu a învestit instanța cu o atare critică, instanța fiind ținută în apel de limitele stabilite de art. 295 C. proc. civ.

În continuare, instanța de apel a analizat momentul de referință în raport de care trebuie stabilită valoarea despăgubirilor.

Întrucât apelanții-reclamanți s-au plâns că nu există o mențiune clară în ceea ce privește momentul în care a intervenit exproprierea de fapt, criticând faptul că prima instanță nu s-a pronunțat clar asupra capetelor 1 și 2 din cerere, așa cum acestea au fost structurate prin cererea precizatoare din 17 aprilie 2014, s-a apreciat că acest motiv nu mai subzistă în urma pronunțării sentinței civile nr. 1505 din 11 decembrie 2014 prin care a fost completat dispozitivul sentinței inițiale în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acestei pretenții.

A fost înlăturată ca neîntemeiată și critica apelanților-reclamanți care au pretins că, stabilind valoarea despăgubirilor la data întocmirii raportului de expertiză, instanța de fond și-ar fi contrazis propria dispoziție anterioară din încheierea din 25 aprilie 2013, prin care a încuviințat ca obiectiv al expertizei stabilirea valorii de circulație a terenurilor prin raportare la data notării intenției de expropriere în cartea funciară. S-a arătat că încheierea de încuviințare a probelor este, în principiu, o încheiere pregătitoare, iar nu interlocutorie, astfel încât indiferent de probele încuviințate, soluția instanței, fundamentată pe acestea, nu poate fi dedusă numai pe baza administrării unor anumite probe. Mai mult, obiectivele expertizei au fost alternative, potrivit solicitărilor părților, permițând instanței adoptarea uneia sau alteia dintre soluții, raportat la momentul relevant pentru evaluarea bunurilor.

Apelanții-reclamanți au pretins că prin stabilirea valorii despăgubirilor la data raportului de expertiză, iar nu la data exproprierii în fapt - anii 2008, respectiv 2009, a fost încălcat principiul de bază în materia exproprierii care prevede stabilirea unei drepte și prealabile despăgubiri, principiu consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituția României, de art. 1 din Legea nr. 33/1994 la care face trimitere atât Legea nr. 198/2004, cât și Legea nr. 255/2010, aplicabile în cauză, cu referire la practica CEDO în materie.

Părțile adverse s-au opus acestei critici sub motivul că, în lipsa unui apel împotriva sentinței nr. 1505/2014 prin care s-a respins ca neîntemeiată solicitarea de constatare a exproprierii de fapt, aceasta a dobândit putere de lucru judecat. Instanța de apel a admis examinarea criticii în apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 863 din 26 iunie 2014 sub justificarea că reclamanții au dedus judecății în prezentul apel inclusiv critica referitoare la exproprierea de fapt a terenurilor, întrucât au criticat stabilirea despăgubirilor la un moment ulterior anilor 2008/2009, astfel că a considerat că, pentru a răspunde acestor critici, trebuie să verifice inclusiv dacă situația apelanților-reclamanți se încadrează în sfera unei exproprieri de fapt realizate la nivelul anilor 2008/2009.

S-a arătat că tribunalul a stabilit corect prin sentința nr. 1505/2014 că notarea în cartea funciară a intenției de inițiere a procedurii de expropriere nu echivalează cu o expropriere de fapt deoarece nu lipsește proprietarul de vreunul dintre atributele dreptului său de proprietate, posesia, folosința sau dispoziția materială. Notarea în cartea funciară are ca efect exclusiv opozabilitatea intenției de expropriere față de terțe persoane, neavând semnificația unei exproprieri de fapt în sensul noțiunilor cu care operează Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența CEDO, reprezintă exproprieri de fapt situațiile în care dreptul de proprietate cu toate atributele sale dispare, iar nu situațiile în care deși dreptul își pierde substanța, el subzistă încă, situație neidentificată în cauză, apelanții-reclamanți păstrând integral dreptul de dispoziție, posesie și folosință asupra terenurilor.

Cauza nemulțumirii reclamanților este dată de scăderea valorii imobilelor expropriate între momentul notării în cartea funciară a intenției de expropriere și data la care raportul de expertiză evaluatorie a fost efectuat - 2014, până la care au trecut 6, respectiv 5 ani. Cu referire chiar la diminuarea valorii imobilelor, Curtea a apreciat că aceasta nu este de natură a fi asimilată cu o privare de proprietate în sensul art. 1 alin. (1) teza secundă din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Sporrong et Lönnroth vs. Suedia, par. 63).

În plus, de la notarea în cartea funciară a intenției de expropriere, până la emiterea hotărârilor de expropriere (iar nu până la data raportului de expertiză, cum se va vedea în continuare) au trecut 3, respectiv 2 ani. În contextul în care nici nu există o prevedere legală asupra unui termen maxim în care trebuie derulate aceste proceduri, s-a apreciat că perioadele de timp arătate respectă proporționalitatea pe care o ia în calcul și instanța europeană în cauze de acest tip.

Astfel fiind, a fost înlăturată ca nefondată critica apelanților-reclamanți în privința datei de referință pentru stabilirea despăgubirilor care ar fi trebuit, în opinia lor, să fie data notării în cartea funciară a intenției de expropriere (2008/2009), arătându-se însă că nici data reținută de instanță ca fiind relevantă (data efectuării raportului de expertiză tehnică judiciară - 2014) nu este corectă, atât din perspectiva proporționalității convenționale cât și a celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 380 din 26 mai 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

S-a concluzionat că momentul relevant pentru stabilirea despăgubirilor nu este nici cel notării în cartea funciară a intenției de expropriere și nici cel al realizării evaluării judiciare prin expertiză, ci momentul emiterii hotărârilor de expropriere când transferul dreptului de proprietate în favoarea expropriatorului operează de drept (așa cum rezultă din dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010), respectiv noiembrie 2011. Astfel, în aceste limite, criticile formulate prin apelurile declarate au fost considerate întemeiate.

Critici divergente au fost formulate de părți și în legătură cu categoria de folosință a terenului, apelanții-reclamanți susținând că terenurile fac parte din categoria intravilan - curți, construcții, în timp ce apelantul-pârât Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. a afirmat că trebuie să se țină cont de categoria extravilan arabil, opozabilă terților potrivit mențiunilor din cartea funciară.

Potrivit mențiunilor din cartea funciară, terenurile supuse exproprierii figurează ca având destinația de extravilan-arabil, în timp ce, potrivit mențiunilor din contractele de vânzare-cumpărare nr. X și Y din 19 iulie 2007, precum și ale certificatelor de urbanism nr. V și W din 8 februarie 2008 eliberate de Primăria Voluntari, terenurile au destinația intravilan, propuse pentru categoria curți-construcții, potrivit HCL nr. 50/2004).

Instanța de apel a argumentat că nu poate reține categoria de folosință de curți-construcții, de vreme ce rezultă că este vorba despre o simplă propunere (intenție administrativă) de trecere a terenurilor în această categorie, neexistând un act de aprobare a propunerii. Totuși, s-a considerat că sunt opozabile pârâtului actele prin care se confirmă categoria terenurilor de intravilan, nu în temeiul opozabilității generale asigurate de registrele de carte funciară, ci raportat la faptul că expropriatorul cunoștea acest regim juridic, de vreme ce l-a reținut ca atare în hotărârile de expropriere contestate (existând mențiuni exprese în procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 18 decembrie 2012 și din 17 octombrie 2012).

S-a mai arătat că la dosar au fost depuse deciziile nr. 1347 din 25 iunie 2008 și nr. 1348 din 25 iunie 2008 emise de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov prin care s-a dispus scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor în cauză, cu mențiunea expresă că aceste decizii urmau să fie comunicate și OCPI - Ilfov, fiind astfel definitiv modificată categoria de folosință a terenurilor.

Concluzionând, instanța de apel a apreciat că stabilirea despăgubirilor trebuie realizată în raport imobile de același fel cu cele expropriate, respectiv terenuri intravilane arabile.

Și cuantumul despăgubirilor a fost criticat în toate cele trei apeluri deduse judecății. Raportat însă la cele dezlegate anterior și la proba cu expertiză tehnică judiciară administrată în apel, s-a arătat că este relevantă valoarea stabilită de experți la nivelul noiembrie 2011 pentru terenuri similare din punctul de vedere al categoriei de folosință, respectiv intravilan - curți, construcții (mențiune a hotărârii care a fost rectificată ulterior prin încheierea din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București, în sensul că este vorba despre categoria de folosință intravilan-arabil).

S-a mai arătat că dispozițiile art. 5 și 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, care fac trimitere, în ceea ce privește valoarea despăgubirii determinată de expropriator în faza administrativă, la expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, nu constituie un impediment de plano pentru persoana expropriată, nemulțumită de cuantumul despăgubirii, de a se adresa instanței pentru a cere stabilirea unei reale despăgubiri pentru terenul expropriat, art. 22 din același act normativ fiind cel care dă această posibilitate, cu trimitere la norma art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Raportându-se la expertiza întocmită în apel pe bază de comparabile - contracte de vânzare-cumpărare (iar nu simple oferte de vânzare) contemporane emiterii hotărârii de expropriere, instanța de apel a validat opinia majoritară a experților care a determinat un preț final corectat de 33 euro/m.p., spre deosebire de opinia minoritară care a determinat un preț final de 34,95 euro/m.p. ca urmare însă a neaplicării, în acest din urmă caz, a corecțiilor necesare pentru inexistența drumului de acces (corecții avute în vedere în opinia majoritară), deși inexistența drumului de acces a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie la solicitarea expresă a celor 3 experți evaluatori, dovedindu-se că, inițial, toți cei trei experți au apreciat ca relevantă pentru evaluare o atare caracteristică.

Astfel fiind, valoarea despăgubirilor reținută de instanța de apel a fost de 62.073 euro pentru suprafața de 1881 m.p., nr. cadastral E, 9.999 euro pentru suprafața de 303 m.p., nr. cadastral C și 46.332 euro pentru suprafața de 1404 m.p., nr. cadastral D, valori care sunt superioare celor stabilite prin hotărârile nr. 78 din 18 decembrie 2012 (32.706,83 RON), nr. 17 din 17 octombrie 2012 (15.805,69 RON) și nr. 1 din 17 octombrie 2012 (73.238 RON) și care nu depășesc suma solicitată de apelanții-reclamanți.

Necunoscându-se suficiente date tehnice despre alte imobile supuse aceleiași proceduri de expropriere, s-a arătat că nu ar putea fi avute în vedere drept comparabile ori ca repere valori ale despăgubirilor oferite de expropriator pentru alte imobile afectate de aceeași lucrare de utilitate publică în baza H.G. nr. 424/2008 și situate pe raza aceleiași unități administrativ teritoriale sau celor stabilite de expropriator prin Proiectul de hotărâre de guvern pentru completarea H.G. nr. 424/2008 sau celor acordate de alte instanțe de judecată.

În ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamanți prin impunerea limitelor de siguranță și protecție prevăzute de O.G. nr. 43/1997 și de poluarea fonică sau de altă natură, s-a arătat de către instanța de apel, în primul rând, că se opun admiterii pretenției apelanților-reclamanți, sub aspect procedural, dispozițiile art. 292, 294 C. proc. civ., respectiv principiile tantum devolutum quantum iudicatum și tantum devolutum quantum apellatum.

Cu toate acestea, văzând conținutul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 ("despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite"), ca și faptul că experții au formulat răspunsuri inclusiv cu privire la chestiunea prejudiciului decurgând din expropriere, instanța de apel a făcut aprecieri și cu privire la caracterul neîntemeiat al pretenției, reținând că în raport de dispozițiile art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997, există în sarcina apelanților-reclamanți obligația de a nu aduce prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin executarea de construcții, împrejmuiri sau plantații care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum.

Apelanții-reclamanți susțin că prin această interdicție le este restrânsă folosința proprietății, ceea ce le cauzează un prejudiciu suplimentar.

În privința posibilității de împrejmuire sau de realizare a unor plantații pe zona de protecție, interdicție nu este una absolută, ci condiționată de neprejudicierea drumului public prin provocarea unor înzăpeziri sau a împiedicării drumului public. În plus, în prezent, nu există astfel de împrejmuiri sau plantații pe terenurile supuse exproprierii. Or, posibilitatea viitoare, incertă ca apelanții-reclamanți să realizeze astfel de împrejmuiri sau plantații care, în plus, să și producă prejudicii drumului, nu poate să justifice pretenția lor actuală de a fi despăgubiți ca măsură conexă dezdăunării pentru exproprierea parțială a terenului proprietatea lor.

În privința prejudiciului decurgând din obligația de a nu executa construcții în zona de protecție (art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997), precum și a prejudiciului decurgând din restrângerea posibilității apelanților-reclamanți de a construi pe terenurile rămase în proprietate, instanța de apel a reținut, pe lângă argumentul momentului relevant pentru stabilirea despăgubirii (prejudiciul să fie cert) și faptul că s-a constatat că terenurile expropriate, deși din categoria intravilan, nu au destinația curți-construcții, astfel încât pentru acest considerent, iar nu pentru lipsa unui drum de acces, nici acest prejudiciu nu poate fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor.

De altfel, concluziile din opinia majoritară a experților au fost în același sens, al inexistenței unui asemenea prejudiciu.

Cât privește prejudiciul creat de poluarea fonică, noxe, trepidații, deversări ape meteorice, deși a fost calculat în opinia minoritară a expertizei la suma de 11.628 euro, s-a apreciat că estimarea sa este lipsită de orice fundament științific, în condițiile în care obiectivul pentru care s-a realizat exproprierea nici nu a fost realizat. În plus, un asemenea prejudiciu nici nu decurge direct din expropriere, având, de asemenea, caracter incert. Este adevărat că se poate constata pe baza unei prezumții simple că traficul intens care va exista va produce poluare, însă această prezumție este concurentă cu aceea că administratorul drumului va lua măsuri pentru ca această poluare să nu depășească limitele maxime admise.

Cererea de majorare a onorariului de expertiză, în condițiile art. 213 alin. (2) C. proc. civ., a fost apreciată ca parțial întemeiată raportat la volumul de muncă, la complexitatea expertizei și la demersurile tehnice necesare pentru realizarea acesteia, motiv pentru care au fost obligați apelanții-reclamanți și apelantul-pârât la plata sumei de 800 RON fiecare în beneficiul comisiei de experți.

Împotriva acestei decizii, astfel cum a fost ea rectificată prin încheierea din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținându-se că soluția sa a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, a art. 22 alin. (1) al Legii nr. 255/2010, a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum și a art. 44 alin. (3) din Constituția României.

Pornind de la considerentul instanței de apel, care a identificat drept cauză a nemulțumirii reclamanților scăderea valorii imobilelor expropriate între momentul notării în cartea funciară a intenției Statului Român de expropriere și data efectuării raportului de expertiză evaluatorie (2014), recurenții-reclamanți au criticat admiterea de către instanța de apel a posibilității statului de a tărăgăna procedura de expropriere, dată fiind lipsa unei prevederi legale care să reglementeze termenul maxim în care procedurile de expropriere ar trebui efectuate.

Recurenții-reclamanți au criticat circumstanțele în care a avut loc. exproprierea, arătând că, deși terenurile nu au ieșit de drept din proprietatea lor, au fost totuși indisponibilizate în propriile mâini în vederea unei exproprieri ulterioare, situație care corespunde unei interdicții legale de construire pe terenurile respective.

Recurenții-reclamanți consideră că problema de drept a cauzei presupune lămurirea a două aspecte, respectiv dacă notarea intenției de expropriere în cartea funciară constituie o expropriere de fapt și dacă data la care trebuie să se raporteze instanța pentru evaluare, este data exproprierii de fapt sau data exproprierii de drept.

Susțin că soluția dată acestei probleme de către cele două instanțe este inacceptabilă din punct de vedere juridic deoarece caracterul drept ori just al despăgubirii pe care trebuie să o primească cel ce a fost forțat să cedeze proprietatea sa (art. 481 C. civ. și art. 44 alin. (3) din Constituția României) este inseparabil de caracterul său prealabil.

Ingerința adusă dreptului de proprietate nu constă doar în preluarea efectivă a bunului, ci în orice acțiune care limitează oricare din prerogativele dreptului de proprietate, chiar dacă acesta nu este transmis de iure. Potrivit recurenților, prin notarea intenției de expropriere în cartea funciară prerogativele dreptului de proprietate cunosc o restrângere severă, făcând în acest sens trimitere la dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Despăgubirea nu poate fi dreaptă dacă nu este și prealabilă, ceea ce ar presupune ca însuși actul plății să fie prealabil, iar nu doar activitatea de evaluare, situație despre care susțin că nu se regăsește în cazul lor.

Printr-o a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., s-a criticat soluția ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480-481 C. civ. (1865) precum și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, coroborat cu art. 20 alin. (3) din Constituția României, dar și ca fiind dată fără precizarea motivelor pe care se sprijină.

Subsumat acestei critici, s-a susținut că pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R., aplică o procedura de expropriere ce a lăsat deliberat în suspensie notarea intenției de expropriere în cartea funciară, notare ce a produs efecte economice negative dar și efecte juridice restrictive ale dreptului lor de proprietate. Practica rezidă, în opinia recurenților, în a se fragmenta hotărârea de guvern prin care se consolidează voința de expropriere, deși, ca act de administrare ce declanșează procedura evaluării de către comisia locală, acesta ar trebui emis pentru întreaga lucrare publică pentru care se face exproprierea, cu atât mai mult cu cât documentațiile tehnice și financiare sunt deja finalizate.

Deși notările în cartea funciară au fost făcute în anii 2008-2009, iar datele notei de fundamentare a hotărârii de guvern erau finalizate, în anul 2008 s-a emis hotărârea de guvern numai pentru unele terenuri, iar pentru altele - între care și imobilele recurenților-reclamanți - abia în anul 2012, timp în care valoarea terenurilor în zonă s-a prăbușit. Despăgubirea justă și prealabilă impunea ca ea să fie calculată la data dării spre publicitate (prin inscripționare efectivă) a intenției de expropriere.

Ignorând această dată, pârâtul și instanța de apel au comis o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană reținând în jurisprudența sa că are loc. o încălcare a dreptului de proprietate și prin prelungirea nejustificată a procedurii de expropriere, așa cum s-a întâmplat în speța, recurenții făcând trimitere la cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei. De aceea pretind ca evaluarea bunului care are loc. în fața instanței trebuie să aibă în vedere, pentru a asigura o despăgubire justă, data prealabilă exproprierii și nu o dată ce rezulta din birocratismul, delăsarea ori abuzul autorității expropriatoare.

Constant, CEDO interpretează violarea oricărui drept fundamental, inclusiv a dreptului recunoscut prin art. 1 al Protocolului adițional nr. 1, prin prisma principiului proporționalității între restrângerea unui drept și interesul social care o justifica, iar în materia exproprierii consideră ca acest criteriu, al proporționalității, vizează atât aspectul de amploare cât și aspectul de durată a restrângerii, inclusiv durata dintre inițierea exproprierii și despăgubire. Sunt evocate, în acest sens, cazurile Scordino contra Italiei, Riccardi Pizzati contra Italiei, Musci contra Italiei, Giuseppe Mostacciuolo contra Italiei, s.a.

Recurenții reclamă practica instituțiilor Statului Român de a eșalona și întârzia nejustificat procedurile de expropriere, preconstituind prin scurgerea inutila și disproporționată a timpului motive de subevaluare a bunurilor expropriate fața de valoarea prealabilă a acestora, motiv pentru care, atât la judecarea fondului cât și în apel, au pretins ca evaluarea să fie făcută raportat la momentul exproprierii de fapt, care este momentul notarii intenției de expropriere în cartea funciară.

Nu se poate admite opinia instanței de apel relativă la respectarea proporționalității la care face referire Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar și dacă s-ar reduce durata procedurii de expropriere la 3 ani de zile, perioada fiind prea lungă și suficientă pentru a duce la prăbușirea preturilor terenurilor în zona afectată de coridorul de expropriere.

În plus, instanța de apel concluzionează asupra respectării așa-zisei proporționalități, dar fără a argumenta în vreun fel concluzia și fără a-și motiva opinia, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- Soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 ale O.G. nr. 43/1997 și ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, invocându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, dar și a celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece soluția dată conține dispoziții contradictorii.

În primul rând, recurenții-reclamanți au criticat faptul că instanța de apel face abstracție integral de prevederile art. 26 alin. (1) ale Legii nr. 33/1994, potrivit căruia despăgubirea datorată persoanelor expropriate este alcătuită din valoarea reală a terenului și valoarea prejudiciului adus persoanelor expropriate sau altor persoane îndreptățite.

De asemenea, au criticat instanța de apel sub motivul că aceasta pleacă de la o interpretare eronată a prevederilor art. 17 din O.G. nr. 43/1997, articol prin care legiuitorul român a introdus zonele de protecție ale drumurilor și obligațiile corelative determinate de existența acestor zone, susținând că limitele de protecție restrâng folosința proprietății lor, ceea ce le cauzează un prejudiciu cert, efectiv, real și contemporan, limitele de protecție fiind instituite efectiv de la momentul exproprierii.

Nu este vorba nici de un prejudiciu viitor și incert și nici de un prejudiciu ce se poate calcula doar dacă pe terenuri ar exista plantații sau construcții, recurenții afirmând că au intenția de a realiza un complex imobiliar, folosința terenurilor fiind afectată deoarece acestea nu mai pot fi utilizate în scopul pentru care sunt destinate.

Critică argumentația contradictorie folosită de instanța de apel atunci când afirmă lipsa unui prejudiciu decurgând din obligația de a nu executa construcții în zona de protecție și lipsa prejudiciului decurgând din restrângerea posibilității de a construi pe terenurile rămase în proprietate, deoarece reține că, deși terenurile sunt situate în intravilan, nu au categoria de folosința curți construcții.

Argumentație este eronată, potrivit recurenților, întrucât tot Curtea reține prin motivele de la punctele 5.4 și 5.5 faptul că este relevantă valoarea despăgubirii determinată de experți la nivelul anului 2011, terenuri similare din punctul de vedere al categoriei de folosința, respectiv "intravilan-curți construcții".

Cu toate acestea, când procedează la calculul despăgubirilor, utilizează calculul pentru valoarea de 33 euro/m.p. - stabilită de punctul de vedere majoritar pentru categoria de folosința - intravilan - arabil, iar nu pentru valoarea de 34 euro/m.p. - stabilită de punctul de vedere majoritar pentru categoria de folosință curți-construcții.

De asemenea, reține acest aspect eronat al categoriei de folosință arabil și în motivarea lipsei prejudiciului adus prin instituirea limitei de protecție.

În ceea ce privește prejudiciul rezultat de poluarea fonică, noxe, trepidări, deversări ape meteorice, critică înlăturarea despăgubirii pentru acest tip de prejudiciu ca fiind lipsită de fundament științific și lipsită de o legătură directă cu activitatea de expropriere.

Susțin că, dimpotrivă, prejudiciul creat de poluare fonică, noxe, trepidării, deversări ape meteorice este un prejudiciu cert, contemporan, fiind un rezultat direct al exproprierii terenurilor în scopul construirii autostrăzii București - Brașov.

Potrivit informațiilor de pe site-ul C.N.A.D.N.R., hărțile de zgomot vizează integral sau parțial peste 50 de drumuri.

Intimatul-pârât a depus la dosar concluzii scrise la data de 16 ianuarie 2018 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, expunând argumentele pentru care nu poate fi primită susținerea recurenților relativă la intervenirea unei exproprieri de fapt și arătând, în legătură cu cel de-al treilea motiv de recurs, că instanța de apel a pronunțat o încheiere de îndreptare eroare materială prin care a remediat pretinsele contraziceri ori argumentări contradictorii regăsite în hotărârea atacată, legate de categoria de folosință a terenului, încheiere ce nu a fost atacată de către recurenți.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Subsumat punctelor 1) și 2) din memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au criticat, în esență, determinarea valorii despăgubirii cuvenită lor în schimbul celor trei suprafețe de teren ce le-au fost expropriate, la un alt moment decât cel pe care l-au propus, respectiv cel al notării în cartea funciară a intenției intimatului-pârât Statul Român, de expropriere a terenurilor.

Recurenții-reclamanți au pretins ca acest moment să fie decembrie 2008, respectiv iulie 2009, corespunzător datelor la care a fost notată în cartea funciară intenția Statului Român de expropriere a suprafețelor de 303 m.p., 1404 m.p. și, respectiv 1881 m.p., acuzând prelungirea nejustificată a procedurii de expropriere care a făcut ca abia în anul 2012 să fie emise hotărârile de stabilire a despăgubirilor propuse de expropriator. Aceștia susțin că întrucât, indiscutabil, în anii scurși valoarea terenurilor în zonă s-a prăbușit, ei au suferit o pierdere suplimentară care ar fi trebuit să se reflecte în despăgubirea acordată, ceea ce ar fi presupus, în mod necesar, ca evaluarea să fie realizată raportat la momentul exproprierii de fapt (care corespunde, în opinia lor, momentului notării intenției de expropriere în cartea funciară).

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reține că prin "cererea precizatoare" (în realitate, de modificare a cererii inițiale) depusă în fața primei instanțe la 24 februarie 2014, reclamanții au cerut să se constate intervenirea exproprierii de fapt a terenurilor ce le aparțin, ca urmare a întocmirii de către C.N.A.D.N.R. a documentațiilor de expropriere, în luna decembrie 2008 pentru terenurile de 303 m.p. și, respectiv, 1881 m.p. și în luna iulie 2009 pentru terenul de 1400 m.p., toate situate în intravilanul Orașului Voluntari, și să fie obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor de 1.435.200 euro, determinate în raport de data exproprierii de fapt.

În motivarea cererii, reclamanții au justificat teza exproprierii de fapt prin aceea că, deși formal au fost proprietari din punct de vedere juridic ai celor trei terenuri, urmare a întocmirii de către pârât a documentațiilor de expropriere și a avizării acestora de către OCPI Ilfov, au pierdut toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului. De asemenea, reclamanții au acuzat ingerința adusă dreptului lor de proprietate la sfârșitul anului 2008, respectiv în anul 2009, urmată de acordarea unor despăgubiri, la o valoare derizorie, abia în anul 2012.

Teza exproprierii de fapt pe care reclamanții au susținut-o în cauză a fost și cea care a determinat ca, atât în primă instanță, dar și în faza judecății de apel, evaluarea despăgubirilor cerută comisiei de experți să se realizeze și prin raportare la momentul decembrie 2008, iulie 2009, identificat de reclamanți ca fiind cel al exproprierii în fapt a terenurilor.

Prima instanță a soluționat acțiunea dedusă judecății, pronunțând sentința civilă nr. 863 din 26 iunie 2014 prin care a obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să plătească reclamanților despăgubiri pentru terenurile expropriate în cuantum total de 2.181.676 RON, determinate în raport de momentul evaluării (data raportului de expertiză, respectiv anul 2014), omițând a statua asupra capetelor de cerere privitoare la constatarea exproprierii de fapt.

Acest lucru s-a întâmplat abia prin sentința civilă nr. 1505 din 11 decembrie 2014 a Tribunalului București, de soluționare a cererii reclamanților de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 863 din 26 iunie 2014, prin care însă au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea exproprierii de fapt, sentință care a rămas neatacată până în prezent.

Sub acest aspect, se reține că în calea de atac a apelului, alături de Ministerul Public, toate părțile litigante au supus controlului judiciar exclusiv sentința civilă nr. 863 din 26 iunie 2014, adică aceea prin care prima instanță a soluționat cauza din punct de vedere al normelor incidente unei exproprieri în drept, fără ca vreuna dintre acestea - și, în special, reclamanții - să supună c