ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1489/2017

Asupra cauzei de fața, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 4 mai 2010, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a Hotărârii de stabilire și consemnare a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii terenului proprietatea sa situat în Voluntari, în suprafața de 4.

224 m.p., având număr cadastral A., înscris în C.F. nr. B, de la suma de 160.296,24 RON la suma de 1.393.920 euro, în echivalent în lei la data exproprierii, precum și dobânda legală aplicată sumei datorate, calculată de la data exproprierii până la data introducerii acțiunii,

Prin sentința civilă nr. 1250 din 14 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, s-a admis în parte acțiunea, s-a dispus modificarea Hotărârii nr. 43/2008 emisă de pârâtă, în sensul că s-a stabilit suma de 1.306.930 euro, cu titlu de despăgubire cuvenită reclamantei pentru terenul în suprafață de 4.224 m.p., situat în Comuna Voluntari, având nr. cadastral C.; s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei datorate; au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Reclamanta SC A. SA este proprietara terenului situat în Voluntari, în suprafață de 33 - 203,67 m.p., având număr cadastral A, înscris în C.F. nr. B, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 13 iunie 2006.

Prin H.G. nr. 424 din 16 aprilie 2008 s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești, pe teritoriul localității Voluntari, jud. Ilfov" și declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul acestei lucrări, expropriator fiind Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.

În anexa hotărârii, respectiv Tabelul cu imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești, pe teritoriul localității Voluntari, jud. Ilfov", a fost menționată suprafața de teren de 4.224 m.p. situată în orașul Voluntari (tăcând parte din suprafața totală de 33.204 m.p.), cu nr. cadastral C.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 43 din 11 august 2008 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 Voluntari s-a dispus exproprierea terenului în suprafață de 4.224 m.p. situat în Voluntari, având număr cadastral C., aflat în proprietatea reclamantei și s-a aprobat acordarea despăgubirii aferente acestui imobil, care a fost stabilită la suma de 160.290,24 RON.

Împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, reclamanta a formulat contestația ce formează obiectul cauzei de față, precizată ulterior, solicitând modificarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, de la suma de 160.296,24 RON la suma de 3.995.430,88 euro.

Prin raportul de expertiză întocmit de comisia de experți formată din B., C. și D., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni, s-a stabilit că valoarea terenului în suprafață de 4.224 m.p. situat în orașul Voluntari, având nr. cadastral C la data efectuării raportului de expertiză (23 martie 2011) este de 349.220 euro.

Tribunalul a apreciat că valoarea terenului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză reprezintă valoarea reală a imobilului, acesta fiind prețul la care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel situate în aceeași unitate administrativ teritorială. Din raportul de expertiză rezultă că experții B. și D. au stabilit valoarea de circulație a terenului luând în considerare prețul imobilelor similare, ținând cont de contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziție de Primăria Voluntari, fiind calculat un preț mediu ofertă ponderată, la valoarea respectivă fiind aplicate corecții în raport de diferențele de localizare și de condițiile de negociere specifice zonei. Se consideră de tribunal că nu poate fi avută în vedere opinia separată a expertului C., întrucât acesta a calculat prețul mediu fără a ține seama de valorile extreme ale prețurilor, în condițiile în care acestea trebuiau corectate prin aplicarea corecțiilor de negociere de 15%.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că valoarea terenului ce trebuie avută în vedere la stabilirea despăgubirilor cuvenite expropriatului este cea de la data efectuării raportului de expertiză de către comisia de experți desemnată de instanță, în acest sens fiind dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Ia care fac trimitere dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

În ceea ce privește daunele aduse proprietarului ca urmare a exproprierii, prin completarea la raportul de expertiză, experții B. și C. au apreciat că terenul rămas în proprietatea reclamantei nu mai poate fi folosit (exploatat) decât ca teren intravilan cu restricții de folosință, care, dată fiind amplasarea și caracteristicile pedologice ale zonei nu poate fi valorificat decât cu aplicarea unei bonități negative de maxim 40% pentru terenuri neconstruibile, afară de întrebuințări secundare. Astfel, cei doi experți au arătat că valoarea totală a prejudiciului, la data efectuării expertizei este de 956.340 euro.

Tribunalul nu a reținut punctul de vedere exprimat de expertul D., în sensul că reglementările urbanistice nu s-au schimbat ca urmare a exproprierii, față de conținutul certificatului de urbanism din 26 octombrie 2005 și ai scrisorii Arhitectului Șef din 07 septembrie 2012.

În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul că prejudiciul ar include și diferența dintre valoarea imobilului la data exproprietarii și valoarea acestuia la data efectuării raportului de expertiză, aceasta nu a fost reținută, întrucât, dacă s-ar admite punctul de vedere ai reclamantei, ar însemna ca despăgubirile să fie stabilite, de fapt, la valoarea imobilului de la data exproprierii, iar nu de la data efectuării raportului de expertiză, astfel cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cât privește suma de 76.600 euro, reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu terenul expropriat (pentru elaborarea unor studii și proiecte de urbanism, precum și lucrări de topografie, cadastru), tribunalul a apreciat că nu se poate reține existența unei legături de cauzalitate între exproprierea terenului în litigiu și efectuarea acestor cheltuieli de către reclamantă.

Față de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată, în parte, astfel că a dispus acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat, în cuantum de 1.306.930 euro, din care suma de 350.590 euro reprezintă valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză, iar 956.340 euro constituie contravaloarea daunelor, sume ce vor fi plătite în echivalent în lei la data plății.

Cât privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, tribunalul a reținut că acesta nu este întemeiat, reținând în acest sens prevederile art. 1088 C. civ. 1864.

Astfel, tribunalul a reținut că în speță nu se poate reține o neexecutare sau executare cu întârziere din partea pârâtului a obligației de plată a despăgubirilor pentru terenul expropriat, pentru ca acesta să datoreze reclamantei dobânda legală aplicată la suma respectivă, întrucât pârâtul a consemnat suma de bani stabilită drept despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor în termenul prevăzut de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 198/2004, de 90 zile de la data emiterii hotărârii, respectiv la data de 29 septembrie 2008, prin ordinul de plată din 29 septembrie 2008.

În ceea ce privește despăgubirile în cuantum de 1.306.930 euro, obligația de plată a acestora a fost stabilită prin prezenta hotărâre, astfel ca pârâtul nu ar putea fi obligat la plata dobânzii legale aplicate acestei sume decât de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul experților, achitat cu ordinul de plată nr. 35 din 11 februarie 2011.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și Ministerul Public.

Prin decizia nr. 77R din 02 februarie 2017 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelurile declarate de Ministerul Public și de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat la suma de 309.197 euro, în echivalent lei la data plății efective; a respins cererea reclamantei privind compensarea prejudiciului; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței tribunalului.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Constatând că raportul de evaluare efectuat la instanța de fond s-a bazat pe oferte imobiliare și nu pe tranzacții efective, în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize.

Opiniile experților au fost diferite în ce privește comparabilele avute în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Astfel, în opinia majoritară s-a reținut că poate fi acceptat ca înscris de raportare și actul de alipire invocat de reclamantă, pe când în opinia separată, acest act a fost exclus.

Analizând actul de alipire, instanța de apel a constatat atât că acesta nu constituie prin el însuși o tranzacție de transmitere a dreptului de proprietate, cât și faptul că valoarea actului a fost indicată nu ca preț al unei tranzacții, ci numai în vederea stabilirii taxei notariale. Pentru aceste motive, a fost înlăturat din cuprinsul actelor de raportare actul de alipire, fiind reținută concluzia separată a expertului E., conform căreia cuantumul cuvenit reclamantei cu titlu de preț just al terenului expropriat este de 309.197 euro.

Cu privire la prejudiciul pretins de reclamantă, instanța a reținut că acesta nu a fost cerut, distinct de prețul terenului expropriat, împrejurare ce rezultă din petitul acțiunii introductive de instanță, prin care reclamanta a precizat neechivoc că solicită doar majorarea sumei ce i-a fost oferită de pârât, ca preț al exproprierii, până la un anumit cuantum. Mai mult, în motivarea cererii, atunci când a invocat noțiunea de prejudiciu, reclamanta nu s-a referit decât la dreptul său de a pretinde dobânda legală pentru sume ce i s-ar fi cuvenit de la data exproprierii.

În legătură cu dobânda solicitată, instanța de apel a apreciat că pârâtul și-a executat obligația de plată a despăgubirii, la nivelul pe care l-a apreciat a fi just, îndeplinindu-și astfel obligația de consemnare a sumei prevăzute de art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

Prin această soluție, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 108 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că a solicitat în petitul cererii introductive de instanță anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor cuvenite acesteia ca urmare a exproprierii, estimate la suma de 1.393.920 euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data exproprierii, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, în motivarea acțiunii a făcut referire Ia faptul că suma acordată în procedura administrativă nu acoperă prejudiciul suferit, invocând în acest sens dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

Așadar, recurenta consideră că prin respingerea cererii de acordare a prejudiciului ca urmare a faptului că nu l-ar fi solicitat distinct de prețul terenului expropriat, instanța de apel a apreciat greșit asupra obiectului dedus judecății, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) coroborate cu art. 112 C. proc. civ., toată argumentația instanței de apel privind soluția de respingere a prejudiciului ca nesolicitat bazându-se pe faptul că reclamanta nu ar fi precizat un cuantum separat al prejudiciului cauzat de expropriere.

Or, potrivit art. 112 pct. 3 coroborat cu art. 132 C. proc. civ., precizarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată nu este obligatorie și nu poate conduce la respingerea pretenției ca nesolicitate, întrucât prejudiciul cauzat prin expropriere se circumscrie obiectului cererii de chemare în judecată, constituind pretenție dedusă judecății, chiar dacă cuantumul acestuia nu a fost estimat separat de valoarea terenului expropriat.

Pe parcursul procesului în fața primei instanțe, nici pârâtul și nici Ministerul Public nu au invocat vreo neregularitate privitoare la prejudiciul solicitat de reclamantă, cu privire la care s-au administrat probatorii constând în expertiză evaluatorie și înscrisuri în dovedirea caracteristicilor constructive ale terenurilor rămase în proprietatea reclamantei.

Astfel, obiectivele expertizei efectuate în cauza includ atât evaluarea imobilului în litigiu cât și stabilirea valorii prejudiciului produs prin expropriere.

Nici reprezentantul convențional al pârâtului și nici reprezentantul Ministerului Public nu s-au opus administrării expertizei cu obiectivele menționate, nici la data încuviințării lor și nici ulterior, iar prin obiecțiunile la raportul de expertiză, reclamanta învedera instanței că prejudiciul, cu toate componentele sale (diferența de valoare între prețul la momentul exproprierii și prețul la data expertizarii, dobândă legală, cheltuielile efectuate pentru exploatare terenului expropriat și prejudiciul rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea reclamantei după expropriere) nu a fost determinat de comisia de experți, deși a fost prevăzut ca obiectiv al expertizei.

Prin urmare, reclamanta a solicitat refacerea raportului de expertiză în sensul stabilirii prejudiciului material cauzat prin expropriere, cu luarea în considerare a scăderii valorii terenului rămas în proprietate.

Deși obiecțiunile reclamantei au fost comunicate părților la termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2011 și puse în discuția acestora la termenul din 24 februarie 2012, nici pârâtul și nici reprezentantul Ministerului Public nu au obiectat la primirea acestora, ci, dimpotrivă, au arătat că sunt de acord cu obiecțiunile astfel formulate, cu excepția celor referitoare la dobânzi și la diferența de valoare a terenului dintre data exproprierii și data expertizarii.

Prin urmare, instanța a admis în parte obiecțiunile formulate de reclamantă și a pus în vedere comisiei de experți să refacă raportul de expertiză inclusiv în sensul stabilirii prejudiciului cauzat reclamantei, așa cum a fost solicitat de aceasta.

La termenul din 18 mai 2012, instanța a pus în discuția părților cererea reclamantei de emitere a unei adrese către Primăria Voluntari pentru a comunica informații privind terenurile rămase neexpropriate, necesare pentru completarea raportului de expertiză, probă cu care pârâtul a fost de acord și care a fost administrată.

Faptul ca reclamanta a solicitat prejudiciul creat ca urmare a exproprierii, rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietate, rezulta și din concluziile scrise depuse la termenul din 09 noiembrie 2012.

La termenul de judecată din data de 09 noiembrie 2012, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin intermediul cărora a formulat și o cerere de majorare a cuantumului pretențiilor la suma de 1.706.010,88 euro, atașând și calculul dobânzii legale.

În cuprinsul concluziilor scrise, reclamanta a precizat faptul că prejudiciul solicitat este compus din: diferența de valoare a terenului expropriat, dintre momentul exproprierii și momentul evaluării; dobânda legală calculată la diferența de despăgubire între ceea ce s-a acordat și ceea ce ar fi trebuit acordat de Statul Român pentru expropriere; cheltuielile efectuate de reclamantă anterior exproprierii, pentru elaborarea de studii și proiecte de arhitectură și urbanism și lucrări topo-cadastraie privind proiectul rezidențial preconizat a se fi edificat pe terenul expropriat; prejudiciul creat prin expropriere ca urmare a scăderii valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei, prin imposibilitatea utilizării acestuia conform scopului avut în vedere Ia data achiziționării acestuia.

Prima instanță a calificat concluziile scrise drept cerere preeizatoare, pe care, în ședința din data de 9 noiembrie 2012 a comunicat-o reprezentantului convențional al pârâtului expropriator, acordând termen pentru a lua cunoștință de conținutul cererii.

Ulterior termenului din data de 9 noiembrie 2012 și până la pronunțarea sentinței instanței de fond, nici pârâtul și nici Ministerul Public nu au învederat instanței de judecată faptul că prejudiciul cauzat prin expropriere nu ar fi fost solicitat prin cererea introductivă de instanță sau că acesta ar fi fost solicitat de reclamantă cu depășirea termenului procedural de modificare a cererii de chemare în judecată.

Susține recurenta că din întreaga conduită procesuală a pârâtului Stătu! Român și a Ministerului Public, manifestată pe parcursul judecății în primă instanță, reiese faptul că aceștia au acceptat în mod neechivoc faptul că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri care includ și prejudiciul cauzat prin expropriere, rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa după expropriere.

Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor înscrise în art. 132 C. proc. civ., reclamantul poate să-și modifice acțiunea și după prima zi de înfățișare, dacă pârâtul consimte expres sau tacit, dar neechivoc în acest sens.

Ca atare, în mod greșit instanțele de fond au respins cererea privind acordarea prejudiciului, cu motivarea că acesta nu a fost solicitat, având în vedere faptul că acesta a fost cerut, atât prin cererea introductivă de instanță, cât și ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar și comunicate părților la termenul de judecată din 9 noiembrie 2012, calificate de instanța de judecată drept cerere precizatoare.

În raport de dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond", obiecțiunile părților cu privire la modificarea acțiunii după prima zi de înfățișare, în sensul adăugării prejudiciului ca și componentă a despăgubirii solicitate pentru expropriere, nu puteau fi făcute direct în calea de atac a apelului.

Având în vedere comportamentul procesual al pârâtei și al Ministerului Public pe parcursul soluționării cauzei în prima instanță, este evident că aceștia au fost de acord, în mod tacit, dar neechivoc, cu faptul că petitul cererii de chemare în judecată formulat de reclamantă și dedus judecății în fața instanței de fond cuprinde inclusiv acordarea prejudiciului cauzat prin expropriere.

Deși comisia de experți, în majoritate, a înlăturat obiecțiuniie formulate de părți la raportul de expertiză, menținând valoarea de 180 euro/m.p., instanța de apel a înlăturat actul de alipire din calculul valorii terenului expropriat efectuat de comisia de experți și a reținut concluzia separată a expertului - consilier parte desemnat de Statul Român, prin CNAIR.

Recurenta susține că o asemenea decizie este nelegală, întrucât posibilitatea înlăturării actului de alipire din raportul de expertiză și consecințele produse asupra evaluării terenului expropriat nu au fost puse în discuția părților de către instanța de apel.

Pentru a proteja interesele tuturor părților, legiuitorul a impus instanței obligația de a constitui o comisie formată din trei experți, în caz de divergență între aceștia aplicându-se regula majorității.

~Opinia separată a unuia dintre expeți nu are valoarea unei expertize în sensul Legii nr. 33/1994, ci poate avea cel mult valoarea unor obiecțiuni la raportul de expertiză al comisiei de experți, în măsura în care opinia este susținută de una dintre părțile din litigiu.

Instanța, de apel și-a însușit opinia separată a expertului - consilier numit de Statul Român, deși această opinie nu este de natură să fundamenteze în mod legal decizia instanței de apel privind cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru expropriere.

Procedând în asemenea modalitate și înlăturând actul de alipire, cu consecința reținerii concluziei separate a expertului E., instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, întrucât părțile nu au putut formula concluzii cu privire Ia acest aspect.

Astfel, recurenta susține că prin înlăturarea din calculul valorii terenului expropriat a actului de alipire și prin însușirea de către instanța de apel a opiniei separate a expertului E., instanța nu s-a conformat dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu a stabilit valoarea terenului expropriat pe baza raportului de expertiză impus de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât opinia unui expert nu constituie raport de expertiză, în sensul dispozițiilor legale anterior invocate.

Din analiza contractului de vânzare - cumpărare ce face obiectul actului de alipire, respectiv a contractului autentificat sub nr. Y din 21 decembrie 2007, reiese ca prețul de vânzare a terenurilor în decembrie 2007 a fost de 166 euro, preț dublu față de cel reținut de instanța de apel prin opinia separată a expertului E., în condițiile în care contractul a fost încheiat între persoane afiliate, interesate în tranzacționare imobilelor la un preț inferior celui al pieței.

Excluderea actului de alipire nu putea conduce la adoptarea valorii comparabilei 6 reținută prin opinia separată, în condițiile în care prețul de vânzare a terenului care face obiectul actului de alipire și care a fost considerat apropriat din punct de vedere fizic, juridic și economic cu terenul expropriat, are o valoarea dublă față de cel din comparabila 6.

Chiar și în situația în care actul de alipire a fost înlăturat dintre comparabilele utilizate pentru evaluarea imobiliară, prețul terenului similar celui expropriat, ce ar exprima cât mai fidel valoarea reală a terenului, este de 308,2 euro/m.p., acesta fiind rezultat din contractul de vânzare - cumpărare din 03 martie 2008, reprezentând comparabila 3 din grila de evaluare a comisiei de experți.

Acest preț a fost determinat prin aplicarea celei mai mici corecții nete procentuale dintre toate comparabilele avute în vedere de comisia de experți, respectiv corecțiile aplicate de comisie au intervenit cel mai puțin asupra prețului convenit de părți prin tranzacția de vânzare - cumpărare.

Or, potrivit Standardului de evaluare GEV 630, selectarea concluziei asupra valorii este determinată de proprietatea imobiliară comparabilă care este cea mai apropriată din punct de vedere fizic, juridic și economic cu proprietatea imobiliară subiect și asupra căreia s-au efectuat cele mai mici ajustări.

Astfel, contrar celor stabilite de instanțele fondului, nu se poate reține că pârâtul Statul Român și-ar fi executat integral obligația de plată a despăgubirilor la momentul exproprierii, având în vedere că prin decizia recurată instanța a stabilit despăgubiri în cuantum superior celor consemnate în septembrie 2008.

Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 198/2004, reținute în motivare de instanța de apel, nu sunt aplicabile în ipoteza în care cuantumul despăgubirilor stabilite de instanță este superior celui stabilit în procedura administrativă.

În ceea ce privește scadența obligației de plată a despăgubirilor, aceasta este anterioară transferului, dreptului de proprietate asupra terenului expropriat, conform dispozițiilor art. 15 coroborate cu cele ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Recurenta susține ca Statului Român, prin CNAIR, îi revenea obligația legală de stabilire și acordare a unei despăgubiri juste, prealabil exproprierii, deci prealabil transferului de proprietate asupra imobilului expropriat.

Prin consemnarea unor sume inferioare despăgubirii juste la care expropriatul era îndreptățit, urmată de emiterea actului administrativ de expropriere având ca efect transferul dreptului de proprietate în proprietatea publică, Statul Român, prin CNAIR, și-a exercitat atribuțiile prevăzute de Legea nr. 198/1004 în mod abuziv, cu consecințe grave asupra dreptului de proprietate privată, expropriatul fiind lipsit de dreptul de proprietate și de o despăgubire justă prealabilă, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 1088 C. civ. 1864, coroborate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 198/2004, reclamanta are dreptul la dobânda legală aferentă diferenței dintre despăgubirea consemnată și cea stabilită în mod definitiv, calculată de la data exproprierii până la plata efectivă a despăgubirii.

Obligarea la plata daunelor moratorii este justificată de caracterul prealabil al despăgubirii, care constituie garanția acordată persoanelor îndreptățite la despăgubiri împotriva abuzului de putere în aplicarea măsurii de expropriere.

Având în vedere aceste argumente, recurenta susține că decizia de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale aferente despăgubirii este nelegală.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea determinării despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenul expropriat, constând în valoarea reală a acestuia, prejudiciul cauzat prin expropriere, precum și dobânda legală aferentă sumei despăgubirii datorate, calculată de la data exproprierii până Ia plata efectivă a acesteia.

Examinând recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, astfel cum s-a și precizat, la solicitarea instanței, la termenul de dezbateri din 5 octombrie 2017, recurenta critică soluția privind neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin expropriere constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa, susținând că instanța de apel a reținut greșit că acesta nu a fost solicitat, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., precum și cele ale art. 108 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

Conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

În speță, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța, reclamanta a solicitat anularea parțială a Hotărârii de stabilire și consemnare a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii terenului proprietatea sa situat în Voluntari, în suprafață de 4.224 m.p., având număr cadastral C., de la suma de 160.296,24 RON la suma de 1.393.920 euro, în echivalent în lei la data exproprierii, precum și dobânda legală aplicată sumei datorate, calculată de la data exproprierii până la data introducerii acțiunii.

Din motivele de fapt ale acțiunii, rezultă că suma solicitată de reclamantă reprezintă doar valoarea terenului expropriat, nu și contravaloarea prejudiciului constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa, cum nefondat se susține în recurs.

Astfel, nu poate fi primită aserțiunea recurentei în sensul că, din indicarea în cuprinsul acțiunii a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului, instanța ar fi trebuit să deducă că s-a cerut și contravaloarea prejudiciului.

Aceasta întrucât, s-ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ., atâta vreme cât din întreaga motivare a acțiunii rezultă că suma solicitată cu titlu de despăgubiri reprezintă valoarea imobilului expropriat, iar atunci când a invocat noțiunea de prejudiciu, reclamanta nu s-a referit decât la dreptul său de a pretinde dobânda legală pentru suma ce i s-ar fi cuvenit de la data exproprierii, textul de lege indicat, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994 reprezentând temeiul de drept pentru acordarea acestora.

În atare condiții, pretenția formulată pe calea recursului de către recurenta - reclamantă, de a i se acorda contravaloarea prejudiciului rezultat urmare a exproprierii constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea reclamantei, excede obiectului cererii de chemare în judecată cu care partea a învestit instanța de fond.

De vreme ce o asemenea pretenție nu a constituit obiectul acțiunii reclamantei, nu i se poate imputa instanței că nu a stabilit contravaloarea prejudiciului reprezentând scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa, întrucât, așa cum s-a arătat, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei vizând legala învestire a instanței cu pretenția de acordare a prejudiciului rezultat din scăderea valorii terenurilor rămase în proprietate după expropriere, raportat la concluziile scrise depuse în fața primei instanțe la termenul din 09 noiembrie 2012.

Într-adevăr, la data de 9 noiembrie 2012, reclamanta a depus la dosarul de fond concluzii scrise, care, la același termen, au fost calificate de instanță drept cerere precizatoare comunicată părților adverse, însă contrar susținerilor recurentei - reclamante, prin această cerere, prin care s-a majorat cuantumul pretențiilor, nu s-a solicitat și acordarea despăgubirilor reprezentând prejudiciul cauzat prin expropriere constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa.

Astfel, din cuprinsul concluziilor scrise calificate de prima instanță cerere precizatoare, rezultă ca reclamanta a solicitat ca prejudiciu cauzat prin expropriere: diferența de valoare dintre prețul terenului Ia data exproprierii și prețul terenului la data efectuării expertizei; dobânda legală aferentă sumei reprezentând diferența neachitată de expropriator din prețul terenului expropriat, respectiv diferența dintre valoarea terenului la data expertizei și valoarea despăgubirilor acordate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România; dobânda legală aferentă diferenței de valoare dintre prețul terenului la data exproprierii și prețul terenului la data efectuării expertizei; cheltuielile efectuate de reclamantă pentru terenul expropriat.

Ca atare, chiar dacă cererea depusă de reclamantă la termenul din 9 noiembrie 2012 ar avea natura unei cereri modificatoare a cererii inițiale, care ar fi învestit în mod legal instanța, raportat la dispozițiile art. 108 alin. (3) cu referire la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cum se susține în recurs, cât timp prin aceasta nu s-a solicitat și prejudiciul constând în scăderea valorii terenului rămas în proprietatea reclamantei după expropriere, nu se poate considera că instanța ar fi fost legal învestită cu o asemenea pretenție.

Totodată, împrejurarea că reclamanta a formulat, ca obiectiv al raportului de expertiză, stabilirea contravalorii prejudiciuiui constând în scăderea vaiorii terenurilor rămase în proprietatea sa nu prezintă relevanță sub aspectul analizat, întrucât nu probele trasează limitele învestirii instanței, ci cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Cadrul în care trebuie să se desfășoare activitatea judiciară în materie civilă, cu privire la obiect (pretenția concretă dedusă judecății), este dat de cererea părții interesate, judecătorul soluționând procesul numai în limitele sesizării.

Potrivit principiului disponibilității, instanța este ținută să se pronunțe, în limiteie învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată și asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziție legală nu prevede posibilitatea instanței de a se pronunța asupra vreunei chestiuni necerută de niciuna dintre părți prin cererea dedusă judecății.

Aplicarea principiului disponibilității în procesul civil nu se referă Ia temeiurile de drept ale cererilor, ci exclusiv la obiectul acestora, deci la pretențiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată inițială sau astfel cum a fost modificată, în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Or, în speță, nici prin cererea inițială de chemare în judecată, nici prin cererea depusă ulterior la termenul din 9 noiembrie 2012, intitulată de parte "concluzii scrise" și calificată de prima instanță drept cerere precizatoare, reclamanta nu a solicitat prejudiciul constând în scăderea valorii terenurilor rămase în proprietatea sa după expropriere, astfel că în mod corect curtea de apel a constatat că acesta nu a format obiectul învestirii instanței, neputând fi acordat reclamantei.

Ca atare, constatând că decizia recurată este corectă sub acest aspect, primul motiv de recurs apare ca fiind nefondat și nu poate fi primit.

Nu pot fi primite nici susținerile formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta critică înlăturarea din calculul valorii terenului expropriat a actului de alipire și validarea concluziei separate a expertului - consilier propus de Statul Român, prin CNAIR, susținând că aceasta constituie o încălcare a normelor procedurale reglementate de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. privind principiul contradictorialitații și al aflării adevărului, precum și a formelor procedurale stabilite prin art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 instituie drept criteriu de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială", deci prețul de tranzacționare pentru imobile similare celui expropriat.

În considerarea acestor dispoziții legale, în mod corect instanța de apei a înlăturat actul de alipire dintre comparabilele în raport de care a fost stabilit cuantumul despăgubirii, cu motivarea că acesta, nu constituie prin el însuși o tranzacție de transmitere a dreptului de proprietate, valoarea actului fiind indicata numai în vederea stabilirii taxei notariale, iar nu ca preț al unei tranzacții, nefiind astfel relevant pentru îndeplinirea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială".

Contrar susținerilor recurentei, înlăturarea unui act din probațiune intră în competența instanței de apreciere a probelor și se reflectă în motivarea hotărârii pronunțate, neputându-se imputa instanței de apel ca nu a pus în discuție acest aspect, în condițiile în care părților li s-a acordat cuvântul în dezbaterea pe fond a apelurilor, asigurându-li-se astfel dreptul la apărare pe toate aspectele cauzei, inclusiv asupra probelor.

Rolul activ al instanței de judecată trebuie manifestat atât în administrarea probelor, dar mai ales în aprecierea lor. Libertatea și intima convingere a judecătorului sunt limitate doar în cazul în care legea stabilește forța probantă a unor mijloace de probă, instanța fiind suverană în aprecierea probelor propuse și administrate de părți, putând să le înlăture pe cele ce nu le consideră utile, cu obligația de a motiva această măsură.

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, nu au fost nesocotite principiile contradictorialității și dreptului la apărare, părțile nefiind private de posibilitatea de a-și susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de probele administrate în cauză.

Respectarea principiului contradictorialității trebuie să se reflecte în întreaga desfășurare a procesului civil, în faza procesuală respectivă, de la prima zi de înfățișare și până la finalizarea dezbaterilor.

Or, din această perspectivă, nu se poate susține cu temei că instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității, întrucât părțile au luat la cunoștință reciproc de pretențiile și apărările lor, probele au fost încuviințate în contradictoriu, iar administrarea probelor s-a făcut, de asemenea, cu respectarea acestui principiu; totodată, prin acordarea cuvântului în dezbaterea pe fond a apelurilor, părților li s-a asigurat posibilitatea de a formula apărări cu privire la orice probă administrată, deci și cu privire la opinia separată la raportul de expertiză, care a exclus actul de alipire din cadrul comparabilelor avute în vedere la evaluarea despăgubirilor pentru expropriere.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentei, potrivit căreia, înlăturarea de către instanța de apel a actului de alipire dintre comparabilele avute în vedere în stabilirea despăgubirii pentru expropriere, cu consecința neluării în considerare a opiniei majoritare a raportului de expertiză și însușirii opiniei separate la raportul de expertiză, ar fi contrară principiului contradictorialității și al aflării adevărului.

Tot astfel, împrejurarea că instanța de apel nu și-a însușit opinia majoritară a experților, ci pe cea separată a unuia dintre experți nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, astfel cum susține recurenta.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, care se referă la compunerea comisiei de experți dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanei supuse exproprierii, au fost respectate în cauză, instanța de apel procedând la constituirea comisiei de experți în sensul normei legale menționate.

Faptul că raportul de expertiză s-a întocmit cu opinia separată a unuia dintre membrii comisiei de experți, iar instanța de apel și-a întemeiat soluția pronunțată pe opinia separată nu pune în discuție încălcarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, ci modul în care instanța a interpretat probele administrate.

Instanța nu este legată de rezultatul raportului de expertiză întocmit în majoritate, aceasta constituind numai un mijloc de probă lăsat la aprecierea judecătorului, de altfel ca toate celelalte mijloace de probă.

Instanța apreciază probele potrivit convingerii sale, în vederea stabilirii situației de fapt pentru a cărei dovedire au fost încuviințate, modul de apreciere a probelor constituind manifestarea rolului activ al instanței de judecată.

Așa fiind, împrejurarea că instanța de apel și-a însușit opinia minoritară exprimată în raportul de expertiză, apreciind că aceasta respectă criteriile legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, cum neîntemeiat pretinde recurenta.

Ca atare, față de considerentele expuse, nu pot fi primite nici susținerile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs.

Cu privire la criticile formulate în cel de-al treilea motiv de recurs, care vizează stabilirea cuantumului despăgubirii reprezentând valoarea terenului expropriat, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece expertiza pe care și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat Ia criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, instanța înlăturând din comparabilele avute în vedere actul de alipire, însușindu-și astfel opinia separată a expertului E.

Legea prevede care sunt criteriile în raport cu care instanțele au a stabili cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.

Anume, dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

Sintagma "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale, rezultă cele două aspecte esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată, respectiv prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă și, eventual, din oferte de tranzacționare, iar în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

În consecință, cât timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel a aplicat și respectat aceste criterii, stabilind o despăgubire proporțională, ca urmare a măsurii exproprierii suportată de reclamantă, hotărârea astfel pronunțată satisface, în opinia instanței de recurs, exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale legislației interne și nu poate reprezenta o încălcare a normelor naționale sau convenționale.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, constatând că raportul de evaluare efectuat la fond s-a bazat pe oferte imobiliare și nu pe tranzacții efective, a dispus efectuarea unei noi expertize, în baza căreia a stabilit cuantumul despăgubirilor, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ținând seama de prețul cu care s-au vândut, în mod obișnuit, terenurile de același fel, situate în aceeași unitate adrninistrativ-teritorială la data exproprierii, august 2008, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015.

Analizând actul de alipire depus la dosar ca și comparabilă pentru stabilirea "prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială", în mod corect instanța de apel a constatat că acesta nu constituie prin el însuși o tranzacție de transmitere a dreptului de proprietate, valoarea actului fiind indicată nu ca preț al unei tranzacții, ci numai în vederea stabilirii taxei notariale, astfel că a dispus înlăturarea acestuia din cuprinsul comparabilelor de raportare, cu consecința însușirii opiniei separate a expertului E., care a calculat cuantumul despăgubirii prin raportare la tranzacții efectuate într-o perioadă apropiată exproprierii, privind imobile similare celui expropriat, cu excluderea din rândul comparabilelor a actului de alipire.

Ca atare, se constată că la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța de apel a ținut seama de toate criteriile de evaluare menționate în art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind valoarea despăgubirii prin raportare la tranzacții efectuate la momentul exproprierii, astfel că apar ca fiind nefondate susținerile privind nelegala stabilire a cuantumului despăgubirii reprezentând valoarea imobilului expropriat.

Cât privește aserțiunile recurentei referitoare la metoda de expertizare în ipoteza înlăturării actului de alipire din rândul comparabilelor, prin raportare Ia o altă comparabilă decât cea reținută în opinia separată la raportul de expertiză, acestea pun în discuție chestiuni de apreciere a probatoriilor administrate, ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, întrucât sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, care exced cadrului verificărilor pe care le presupune soluționarea recursului, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Critica privind respingerea cererii de acordare a dobânzii aferente sumelor stabilite cu titlu de despăgubire este nefondată.

Astfel, în legătură cu dobânda solicitată, în mod corect au apreciat instanțele de fond că pârâtul și-a executat obligația de plată a despăgubirii la momentul exproprierii și la nivelul pe care l-a apreciat a fi just, îndeplinindu-și astfel obligația de consemnare a sumei prevăzute de art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Împrejurarea că instanța de judecată stabilește un cuantum al despăgubirilor superior celui stabilit în procedura administrativă nu presupune o culpă din partea expropriatorului, asttel cum susține recurenta, care să determine obligarea sa la plata dobânzilor.

Sumele stabilite cu titlu de despăgubiri de către instanța de judecată devin exigibile la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, astfel că nu se poate imputa expropriatorului neexecutarea obligației de plată a acestor sume și, corelativ, obligarea sa la plata dobânzii legale, astfel cum pretinde recurenta.

Numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantei, acestea se transformă Intr-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ., dobânzi legale până la completa ei achitare.

Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care sa stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de dobânzi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge