ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1231/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1231/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 148 A din 23 aprilie 2013, a admis

apelul formulat de reclamantă B.M., împotriva sentinței civile nr. 236 din 4

februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

București, pe care a anulat-o, acordând termen pentru evocarea fondului la data

de 11.06.2013, cu citarea părților.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 22

septembrie 2011, reclamanta a chemat în judecată pârâtul Statul Român solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 551.001 RON, reprezentând prejudiciul cauzat

cu ocazia încasării creanței garantate asupra statului în cuantum de 1.143.611 RON

conferită de titlul de despăgubire din 4 decembrie 2008 emis de Guvernul României,

Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; precum și la plata sumei de 200

RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30

de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa

prezenta cauza.

Tribunalul București

a respins ca inadmisibila cererea precizată după ce în prealabil a pus în discuția

părților admisibilitatea acțiunii dar și fondul cauzei, astfel cum rezultă din încheierea

de ședință din data de 28 ianuarie 2013, iar critica privind pronunțarea instanței

pe excepție fără a fi fost supusa dezbaterilor părților în contradictoriu în prealabil

este nefondată.

Nemulțumirea părții

cu privire la nesoluționarea acestei excepții de la primul termen de judecată și

invocarea ei de către instanță după administrarea tuturor probelor nu poate fi reținută

ca un motiv de nelegalitate sau de netemeinicie ci dimpotrivă instanța dând posibilitatea

părților ca în primă instanță să administreze probele solicitate a dat acestora

posibilitatea să le valorifice în căile de atac.

În ceea ce privește

critica referitoare la modul de soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii,

curtea a constatat-o întemeiată fiind admisă pentru considerentele ce urmează:

Invocarea de către

reclamant a răspunderii civile delictuale a Statului român drept temei de drept

al acțiunii impune examinarea pe fond a pretențiilor reclamantului și, prin urmare,

respingând excepția inadmisibilității în temeiul art. 297 C. proc. civ., curtea

a admis apelul și, anulând sentința apelantă, a acordat termen pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă

nr. 213/ A din 11 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând

fondul, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu

cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Că, reclamanta

ca urmare a opțiunii sale formulată potrivit dispozițiilor art. 18

2

lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea titlului de despăgubiri

prin conversia acestuia cu acțiuni emise de Fondul Proprietatea, se plânge în fața

instanței de nelistarea la bursă a Fondului Proprietatea, ca urmare a neîndeplinirii

de către Statul român a operațiunilor premergătoare așa cum s-a obligat prin dispozițiile

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007. Prin nerespectarea

termenelor pe care statul și Ie-a asumat, reclamanta arată că este în imposibilitate

de a-și valorifica dreptul de creanță pe care îl are asupra statului, încălcându-se

de către statul român atât dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cât și art. 6, art. 13 și art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile dreptului intern comun, respectiv

art. 998, art. 999, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091, art. 1101 C. civ.

În raport de problema

de drept dedusă judecății, curtea a analizat posibilitatea de a solicita despăgubiri

în justiție invocând încălcarea drepturilor recunoscute prin Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, cât și nerespectarea prevederilor dreptului comun.

Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 privind despăgubirile prin Fondul Proprietatea dispune, la

art. 2 și art. 6, că Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv

în valori mobiliare (O.P.C.V.M.) constituit sub forma societății de investiții (societate

pe acțiuni), ca vehicul unic pentru acordarea de către stat a despăgubirilor pentru

imobilele naționalizate care nu mai pot fi restituite în natură. Fiind un O.P.C.V.M.,

Fondul Proprietatea nu se poate transforma în alt organism de plasament colectiv

(A.O.P.C.), așa cum dispune art. 77 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.

Conform art. 10

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, capitalul social al Fondului Proprietatea

este dimensionat conform „valorii estimate a despăgubirilor”; deci, capitalul social

nu este evaluat după valoarea activelor, ci după valoarea estimată a despăgubirilor.

Despăgubirile

aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se vor acorda exclusiv după

regulile instituite de acest Titlu VII din Legea nr. 247/2005. Foștii proprietari

de imobile naționalizate cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură

nu pot obține aceste despăgubiri decât prin mecanismul imaginat de Titlul VII.

Ideea de baza

a acestui mecanism este „circularizarea” prin piața de capital.

Pentru asigurarea

resurselor financiare necesare acordării acestor despăgubiri, legea declară că se

înființează Fondul Proprietatea, ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare,

organizat sub forma de societate de investiții financiare. Fondul este o societate

comercială pe acțiuni, așa cum rezultă din art. 6, la care titularii dreptului la

despăgubire devin acționari, prin conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni

emise de fond. Titlurile de despăgubire nu pot fi valorificate altfel decât prin

conversie în acțiuni (vânzarea sau cumpărarea lor înainte de conversia lor în acțiuni

emise de fond, precum și orice alte tranzacții cu acestea, sunt interzise), de unde

concluzia ca titularii sunt obligați să devină acționari la fond.

Este evident că

în acest mecanism inițiat de legea amintită foștilor proprietari li se oferă un

risc, în locul unei compensări reale a prejudiciului suferit prin imposibilitatea

restituirii în natură, dar în același timp și posibilitatea unui câștig peste valoarea

despăgubirilor cuprinse în titlu.

Calitatea de acționar

într-o societate comercială, calitate dobândită fie ca fondator al societății, fie

ca cesionar ulterior de acțiuni, presupune asocierea la risc cu ceilalți acționari,

chiar dacă, acționarii fiind foarte mulți, nici măcar nu se cunosc între ei și întrucât

societatea pe acțiuni este un contract, în care asociații (denumiți acționari în

cazul societății pe acțiuni) pun în comun niște bunuri sau bani, în vederea desfășurării

în colectiv a unei activități, împărțind eventualul câștig sau suportând împreună

o eventuală pierdere. O societate nu există fără acest risc de pierdere.

Despăgubirile

se acordă sub formă de acțiuni, aceasta modalitate de reparație se adresează foștilor

acționari ai societăților naționalizate în 1948 și persoanelor îndreptățite care

nu-și pot vedea bunul restituit în natură pentru că el a fost inclus în patrimoniul

unei societăți privatizate, de titluri cu valoare nominală, garantate de stat, utilizabile

doar în procesul de privatizare, prin preschimbare în acțiuni sau dare în plată

pentru active la societățile privatizabile; aceste titluri pot circula pe piață,

de despăgubiri bănești.

În legătură cu

această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate

în mod abuziv, Curtea Constituțională a statuat, prin Deciziile nr. 5/2009 și

nr. 1241/2009, că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului

de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de

lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin.

(1) teza a II-a, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate

sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol

adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea

bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor

legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în

natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.

Împotriva deciziei

civile nr. 213/ A din 11 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta B.M., întemeiat pe art. 304 pct. 5,

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În criticile formulate,

recurenta reclamantă după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență

următoarele:

- Invocând motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut

că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a aplicat

greșit dispozițiile legale în cauză.

În acest sens

a susținut că instanța a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat

la art. 44 alin. (1) din Constituție și a ignorat cadrul legal intern referitor

la stingerea creanțelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii introductive,

art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 și art. 1101 C. civ., din care reiese

că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent

a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1954-22

decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul

restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât privește vădita

discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra

debitorului lor, statul, instanța de apel nu a făcut nici un fel de referire, nesocotind

dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 16 din

Constituție.

- Că este greșită

reținerea instanței, cum că foștilor proprietari li s-a oferit și posibilitatea

unui câștig peste valoarea despăgubirilor cuprinse în titlu, în raport de concluziile

raportului de expertiză administrat în cauză, în care se arată în mod clar că acțiunile

emitentului Fondul Proprietatea nu se vor tranzactiona nicicum peste valoarea nominală

de 1 RON/acțiune, ci doar sub această valoare, fapt ce rezultă și din cotația maximă

a acestor acțiuni de la momentul listării fondului 25 ianuarie 2011 și până în prezent

de doar 0,66 RON/actiune, cotatia minimă fiind de 0,37 RON/actiune.

Recurenta a susținut

că reținerea instanței de apel în sensul că este opțiunea exclusivă a legiuitorului

de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislația trecută și că

limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege este greșită, în raport

de cererea sa prin care a solicitat numai restituirea integrală a sumei de 1.143.611

RON conferită de titlul de despăgubiri pe care îl deține, fără nici o despăgubire

suplimentară.

- Recurenta a

susținut că decizia pronunțată de instanța de apel nu este motivată în conformitate

cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile sale reținând o stare de fapt greșită, urmare a aprecierii

deficitare a probelor administrate în cauză, cu referire expresă la concluziile

raportului de expertiză, creanța garantată asupra statului, discriminarea, dreptul

intern aferent stingerii creanțelor, dreptul de proprietate asupra creanței, jurisprudența

C.E.D.O., principiul restituirii integrale prevăzut de legislația specială de reparație,

etc.

Analizând recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 213/ A din 11 iunie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de

legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere

următoarele considerente:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui

motiv de recurs s-a pus în discuție aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii

nr. 247/2005, aspect în raport de care depinde posibilitatea restituirii recurentei

a sumei de 1.143.611 RON conferită de titlul de despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor

art. 2, art. 3 și art. 6 cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea

este o entitate juridică, un organism de plasament colectiv în valori mobiliare,

constituit sub forma societății de investiții pe acțiuni, având ca scop realizarea

plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor naționalizate care nu

mai pot fi restituite în natură, preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință

prevăzută de art. 1 alin. (1) din lege, iar titularii dreptului la despăgubiri devin

acționari prin conversia acțiunilor.

Capitalul social

inițial al Fondului Proprietatea, la înființare, este constituit din activele prevăzute

la art. 9 alin. (1) lit. a)-lit. e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, coroborat

cu pct. 1.1 din anexa la același Titlu VII.

Potrivit art.

10 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, capitalul social al Fondului Proprietatea

este dimensionat conform valorii estimate a despăgubirilor, deci, capitalul social

nu este evaluat după valoarea activelor, ci după valoarea estimată a despăgubirilor.

Așa după cum corect

a constatat și instanța de apel, despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură se vor acorda exclusiv după regulile instituite de acest Titlu

VII din Legea nr. 247/2005, astfel că foștii proprietari de imobile naționalizate

cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură nu pot obține aceste despăgubiri

decât prin mecanismul prevăzut de Titlul VII.

Fondul Proprietatea

este un organism de plasament colectiv în valori mobiliare, el nu se poate transforma

în alt organism de plasament colectiv, așa cum prevede art. 77 din Legea nr. 297/2004

privind piața de capital.

Cum despăgubirile

se acordă sub formă de acțiuni, materializate sub forma unor titluri cu valoare

nominală, garantate de stat, iar această modalitate de reparație se adresează foștilor

acționari ai societăților naționalizate în 1948 și persoanelor îndreptățite care

nu-și pot vedea bunul restituit în natură pentru că el a fost inclus în patrimoniul

unei societăți privatizate, este de reținut că aceste titluri sunt utilizabile doar

în procesul de privatizare, prin preschimbare în acțiuni sau dare în plată pentru

active la societățile privatizabile, aceste titluri circulând pe piață.

Or, este știut

că, calitatea de acționar într-o societate comercială, indiferent de modul în care

a fost dobândită, fie ca fondator al societății, sau ca cesionar ulterior de acțiuni,

presupune asocierea la risc cu ceilalți acționari, după cum în mod just a reținut

și instanța de apel.

Curtea Constituțională

însăși, prin Deciziile nr. 5/2009 și nr. 1241/2009, a statuat în legătură cu această

procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod

abuziv, că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de

reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege

criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza

a II-a, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite

de lege.

Aceasta deoarece

prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementează

dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența

statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a

procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate

de stat sau acordării de despăgubiri.

Recurenta a încadrat

al doilea motiv de recurs în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. însă prin

această critică a vizat de fapt, greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr.

297/2004 privind piața de capital, prin raportare la titlurile nominale obținute

în realizarea plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor naționalizate

care nu mai pot fi restituite în natură, preluate în mod abuziv de stat în perioada

de referință prevăzută de art. 1 alin. (1) din lege.

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută

atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte,

constată că această critică este nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei,

motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea

este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care

au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile

părților.

De altfel, se

poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată,

în concordanță cu textele de lege incidente cauzei.

Totodată, se reține

că, recurenta a subsumat acestui motiv de recurs critici de netemeinicie, referitoare

la interpretarea greșită a probelor administrate în cauză, cu referire expresă la

concluziile raportului de expertiză, reținând o stare de fapt greșită, ce nu pot

fi analizate.

Argumentele aduse

în sprijinul acestei critici demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanță

cu cerințele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidențiază nemulțumirea recurentei

sub aspectul în care instanța a înțeles să interpreteze materialul probator administrat

în cauză, care excede competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea

de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de

art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie

un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Față de această

situație nu se mai justifică analiza celorlalte critici formulate în recurs.

În consecință,

pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă

cu textele de lege incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită,

context în care motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7, pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ nu pot fi reținute, Înalta Curte, conform dispozițiilor at.

312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 213/ A din 11

iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 martie 2014.