ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 04 ianuarie 2010, reclamanții P.D.V. și P.R.

au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București prin Primarul General și F.R.D.,

solicitând obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Primăria Municipiului București la restituirea contravalorii, stabilită pentru

imobilul situat în București, strada Povernei, la valoarea de circulație a

pieței libere în funcție de standardele internaționale de evaluare în vigoare,

valoare estimată provizoriu de reclamanți la suma de 200.000 euro, echivalent a

860.000 lei.

De asemenea, au

solicitat obligarea pârâtei F.R.D. la restituirea contravalorii lucrărilor de

renovare, necesare și utile, efectuate la imobilul menționat, evaluate

provizoriu la suma de 25.000 euro, echivalent a 107.500 lei, enumerate în

tabelul anexat cererii de chemare în judecată.

Totodată, reclamanții

au solicitat stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului, în favoarea

lor, până la achitarea sumelor menționate.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 545/ A din 03 aprilie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin

respingerea recursului, au fost obligați să lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul x, ai cărui proprietari au devenit prin contractul de

vânzare cumpărare din 31 ianuarie 1997, încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995.

Au mai precizat că,

în raport de prevederile Legii nr. 1/2009 cât și de completările aduse Legii nr.

10/2001 prin art. 50

1

, sunt îndreptățiți la restituirea prețului de

circulație al pieței libere, stabilit conform standardelor de evaluare

internaționale. Reclamanții au mai menționat că au renovat acest imobil.

La data de 31 mai 2010,

pârâta F.R.D., a depus întâmpinare, prin care a arătat, în esență, că

solicitarea reclamanților de obligare a sa la plata contravalorii lucrărilor de

renovare este neîntemeiată, deoarece aceștia cunoșteau demersurile sale de

revendicare a imobilului, fiind avertizați să nu cumpere. Pârâta a menționat

că, față de alegerea acestora de a ignora cu bună-știință situația juridică a

imobilului, cererea de a li se restitui contravaloarea lucrărilor efectuate la

imobilul în discuție pentru uzul și confortul de care s-au bucurat exclusiv,

este neîntemeiată.

Pârâta a susținut că

îmbunătățirile a căror contravaloare este pretinsă depășesc caracterul unor

îmbunătățiri necesare și utile, fiind adevărate cheltuieli voluptorii,

executate pentru luxul personal al reclamanților. A mai menționat că nu îi pot

fi imputate cheltuielile efectuate de reclamanți în scopul întreținerii

curățeniei spațiului în care au locuit, iar în ceea ce privește cheltuielile

pentru reparațiile la spațiile comune au fost efectuate de asociația de proprietari,

neavând legătură cu apartamentul în cauză.

Prin sentința civilă nr.

1705 din 26 septembrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a luat act

de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere având ca obiect

recunoașterea dreptului de retenție, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamanți,

a fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice la plata către reclamanți a sumei de 426.000 lei reprezentând prețul de piață al imobilului - apartamentul x, situat în

București, strada Povernei, a obligat pârâta F.R.D. la plata către reclamanți a

sumei de 36.368 lei cu titlu despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilului. Pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de

judecată către reclamantă corespunzător pretențiilor admise și cu aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ., astfel, pârâta F.R.D. 885,07 lei și pârâtul Statul

Român la 7.965,7 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță, a respins, cu prioritate, excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, în raport de temeiurile de drept invocate

de reclamanți, respectiv dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit

in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, aceste prevederi legale

reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înțeles

să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru

evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane

decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în

prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului

vânzării.

Deși textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, tribunalul a reținut reglementarea

defectuoasă a normei menționate, apreciind că s-a avut în vedere ipoteza în

care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași

proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și

liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat

preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, acesta fiind

singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat pentru a produce efecte

juridice.

Reținând, prin

urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare

procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, precum și faptul că este

excesiv de formalist a se pretinde, în privința obligației de reparație asumată

de statul român prin edictarea Legii nr. 1/2009, o distincție între stat și

reprezentantul său - Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 545/ A din 03 aprilie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă și rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanții din prezenta

cauză, prin decizia civilă nr. 1761 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III a civilă, și pentru cauze de minori și familie,

reclamanții, P.D.V. și P.R. au fost obligați să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie pârâtei din prezenta cauză, F.R.D., imobilul – apartament x

situat în București, strada Povernei, dobândit de aceștia în temeiul

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Așa cum s-a arătat cu

ocazia examinării excepției lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a

apreciat că ipoteza art. 50 alin. (1

1

) din Legea nr. 10/2001 vizează

situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină

proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă

fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale

părților.

Verificând

considerentele hotărârii judecătorești menționate, tribunalul a reținut că, în

analiza comparată a celor două titluri de proprietate impusă de soluționarea

acțiunii în revendicare, s-a precizat că nu poate fi reținută în favoarea

reclamanților Popa (pârâți în acea cauză) preferința titlului lor, întrucât la

încheierea acestuia nu au fost întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995,

respectiv art. 1, deoarece imobilul nu fusese preluat cu titlu valabil și 9 din

Legea nr. 112/1995, fiindcă perfectarea contractului de vânzare-cumpărare s-a

făcut anterior soluționării cererii de restituire formulată de fostul

proprietar și clarificării situației juridice a imobilului, concluzionându-se

că nu a existat buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii

contractului. Totodată, s-a apreciat că, deși aceste motive sunt specifice

examinării unei acțiuni în constatarea nulității, ele se impun a fi cercetate

și în condițiile neformulării unei acțiuni prealabile de anulare a titlului

foștilor chiriași. Cu toate acestea, în analiza sa, instanța a statuat cu

putere de lucru judecat că reclamanții din prezenta cauză nu sunt ținuți să

suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a

imobilului întrucât legea le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri

corespunzătoare pentru imobil, în condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, deși în

considerentele hotărârii judecătorești prin care reclamanții Popa au fost

obligați să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, s-a reținut că

titlul acestora a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, situație în

raport de care aceștia ar fi fost îndreptățiți la acordarea doar a prețului

actualizat, față de aprecierile instanței reținute anterior, în sensul că legea

le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, în

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și care se impun cu putere

de lucru judecat, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 426.000 lei

reprezentând prețul de piață al imobilului - apartamentul x, situat în

București, strada Povernei.

În privința

cuantumului prețului de piață, tribunalul a reținut concluziile celui de al

doilea raport de expertiză, întocmit de expert C.F. (fila 57-74 vol. II), fiind

înlăturat raportul de expertiză efectuat de expert C.V. Sub acest aspect,

tribunalul a avut în vedere caracterul argumentat și actual al expertizei precum

și împrejurarea că prețul de piață a fost determinat de expert prin două metode

tehnice, acestea ținând seama și de vechimea imobilului precum și de starea sa

actuală. Spre deosebire de această evaluare, tribunalul a constatat că aceea

realizată de expert C.V., nu răspunde exigențelor menționate, expertul având în

vedere o singură metodă de evaluare iar în stabilirea valorii de piață, acesta

s-a raportat la anunțuri postate pe site-uri de specialitate, pentru imobile ce

nu prezintă elemente de similaritate cu cel supus analizei, referitoare la

vechime, suprafață și amplasare în zonă.

Tribunalul a avut în

vedere, la stabilirea cuantumului, caracterul reparatoriu al sumei acordate și

care nu se poate transforma într-o îmbogățire fără justă cauză, această

despăgubire trebuind să fie justă și să acopere prejudiciul generat de

pierderea imobilului.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus

imobilului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 48 din legea nr. 10/2001

și ale art. 481 din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Raportând aceste

dispoziții legale situației de fapt dedusă judecății, astfel cum aceasta a

rezultat din probatoriul administrat, tribunalul a constatat că sporul de

valoare adus imobilului prin îmbunătățirile aduse imobilului este de 36.368

lei.

Tribunalul a avut în

vedere cuantumul total al lucrărilor identificate prin raportul de expertiză

efectuat de expert C.F., apreciind că acestea reprezintă îmbunătățiri în sensul

art. 48 anterior menționat.

În consecință, văzând

disp. alin. (2) al art. 48, conform cu care obligația despăgubirii revine

persoanei îndreptățite, tribunalul a obligat pe pârâta F.R.D. la plata către

reclamanți a sumei de 36.368 lei cu titlu despăgubire pentru sporul de valoare

adus imobilului.

Sub aspectul cererii

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanții P., tribunalul

a reținut că onorariul în cuantum de 6000 lei achitat prin chitanțele nr. 86

din 06 ianuarie 2010 și nr. 99 din 20 martie 2010 (fila 117 vol. II), vizează

contractul de asistență juridică din 30 decembrie 2009 încheiat cu avocat A.D.,

ulterior, la data de 20 septembrie 2010, reclamanții încheind un alt contract

de asistență, nr. 78375 cu o altă societate de avocatură care, prin

reprezentanții săi, le-au asigurat acestora asistența și reprezentarea pe

durata desfășurării procesului în fața primei instanțe.

Așa fiind, a apreciat

că, față de activitățile îndeplinite de primul avocat, respectiv, redactarea

cererii de chemare în judecată și asigurarea reprezentării reclamanților la un

singur termen de judecată, cel din 02 aprilie  2010, întrucât la termenul din

04 iunie 2010, aceasta a fost substituită de un alt avocat, nu se justifică

acordarea unui onorariu de 6.000 lei, acesta fiind evident disproporționat cu

munca efectivă.

În consecință,

tribunalul a făcut aplicația disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând

reducerea onorariului la suma de 300 lei.

De asemenea, a inclus

în cuantumul cheltuielilor de judecată, suma de 7950,77 lei, reprezentând

onorariul de avocat achitat pentru serviciile de asistență juridică, către

Societatea de avocatură „Boștină și Asociații SPRL”, precum și suma de 600 lei

reprezentând partea din onorariu achitată de reclamanți aferentă celui de al

doilea raport de expertiză.

Tribunalul nu a

acordat reclamanților suma achitată cu titlu de onorariu de expert pentru prima

expertiză efectuată, față de împrejurarea că aceasta nu a fost apreciată ca

având valoare probatorie, fiind înlăturată, pentru considerentele ce au fost pe

larg expuse.

Împotriva acestei sentințe

civile au declarat apel pârâții F.R.D. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pârâta F.R.D. a

solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării sale la

plata sumei de 19.492 lei despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului.

Susține că, în mod greșit instanța de fond a avut în vedere suma totală de

36.368 lei (care include reparațiile curente și cheltuielile voluptorii) pentru

lucrările identificate prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni

efectuat de expert C.F., reținând că acestea reprezintă îmbunătățiri în sensul art.

48 din Legea nr. 10/2001, în loc să rețină cuantumul îmbunătățirilor reale de

19.492 lei.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în apelul declarat că, în mod

eronat, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fond este

criticată soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală în raport de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât nu au fost

respectate cele două condiții, respectiv contractul de vânzare cumpărare al imobilului

în cauză să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile și să fi fost valabil încheiat conform Legii nr. 112/1995.

A fost criticată

sentința de fond și pentru omologarea raportului de expertiză întocmit în

cauză, care nu reflectă prețul real al imobilului și nu ține cont de faptul că,

în urma obiecțiunilor formulate, expertul judiciar a scăzut cuantumul valorii

de piață a imobilului de la 426.000 lei la 397.000 lei.

Ultima critică se

referă la  greșita sa obligare la cheltuieli de judecată deși nu se poate

reține culpa procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

La termenul din 31

mai 2013, față de valoarea obiectului litigiului mai mare de 100.000 lei, în

raport de dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ. s-a calificat calea

de atac exercitată în cauză ca fiind apel.

Prin decizia civilă nr.

216/ R din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost admis apelul declarat de apelanta - pârâtă F.R.D., schimbată în parte

sentința apelată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 19.492 lei

îmbunătățiri, în loc de suma totală de 36.368 lei acordată de prima instanță. A

fost respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

ca nefondat.

În ceea ce privește apelul

declarat de apelanta - pârâtă F.R.D., Curtea de apel a reținut că este fondată

critica vizând greșita obligare a pârâtei la suma de 36.368 lei, reprezentând

îmbunătățiri, astfel cum au fost individualizate în raportul de expertiză

tehnică întocmit de expert C.F., fără a se aplica dispozițiile  art. 48 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001.

Conform acestor

dispoziții legale „valoarea despăgubirilor se stabilește pe bază de expertiză”,

în cauză, în faza fondului, fiind efectuat raportul de expertiză tehnică

construcții efectuat de către expert C.F. care, pronunțându-se în legătură cu

obiectivul - constatarea îmbunătățirilor efectuate la apartamentul x și

stabilirea contravalorii în echivalent bănesc al acestora, a calculat valoarea totală

a lucrărilor reprezentând îmbunătățiri la 5.984 lei.

Răspunzând la

obiecțiunile depuse de reclamanți la 05 iunie 2012 expertul C.F. conchide că

lucrările executate la apartament în perioada 1997 - 2007, inclusiv lucrările

comune pentru bloc în aceeași perioadă, sunt în cuantum de 36.368 lei, din care

îmbunătățiri 19.492 lei. La termenul din 05 septembrie 2012, cu ocazia

dezbaterii în fond a cauzei, instanța a respins obiecțiunile formulate de părți

la raportul de expertiză.

Rezultă că, în lipsa

criticilor reclamanților, care au achiesat la  sentința civilă pronunțată în

primă instanță, conform concluziilor expertului tehnic C.F. privind cuantumul

final al îmbunătățirilor, acestea sunt în sumă de 19.492 lei, sumă la plata

căreia a fost obligată pârâta, prin admiterea apelului declarat de aceasta, în

loc de suma totală de 36.368 lei acordată de prima instanță.

Curtea de apel a avut

în vedere la pronunțarea acestei soluții, devizul și concluziile raportului de

expertiză precum și răspunsul expertului tehnic construcții la raportul de

expertiză în acord cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 48.1 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și dispozițiile

Normativului privind executarea lucrărilor de întreținere și reparații la

clădiri și construcții speciale nr. x.

S-a apreciat ca nerelevante,

în susținerea criticilor, aserțiunile apelantei pârâte privind materialele

folosite la executarea acestor lucrări, față de critica invocată în recurs și

limitele investirii instanței.

Apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat,

considerându-se că partea are calitate procesuală pasivă în cauză, conferită de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care

restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

modificată și completată.

Au fost respinse ca nefondate

și criticile ce vizează nerespectarea de către prima instanță a cerințelor art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 în pronunțarea sentinței civile apelate,

având în vedere că, deși contractul de vânzare - cumpărare al imobilului nu a

fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

potrivit jurisprudenței au fost asimilate sintagmei  „contracte desființate” și

hotărârile judecătorești în care chiriașii proprietari au fost evinși prin

admiterea acțiunilor în revendicare promovate de reclamanții - proprietari. În

cauză, prin decizia civilă nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 a Tribunalului

București Secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă, reclamanții P.D.V. și

P.R. au fost obligați să lase pârâtei F.R.D. în deplină proprietate și posesie apartamentul

dobândit de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ce privește

critica referitoare la valoarea reală de circulație a imobilului, contestată în

apel de către pârât, Curtea a avut în vedere că raportul de expertiză tehnică

construcții a fost contestat inițial de către reclamanți, iar la termenul din

05 septembrie 2012 pârâtul prin consilier juridic a solicitat respingerea

obiecțiunilor formulate de către reclamanți, precizând că răspunsul expertului este

clar, nefiind utilă refacerea raportului de expertiză. Din această perspectivă s-a

considerat că apelantul pârât nu mai poate invoca, în condițiile art. 108 alin.

(3) C. proc. civ., neregularitatea actului de procedură ce nu a fost invocat la

prima zi de înfățișare și înainte de a pune concluzii pe fond.

Cu privire la

obligarea apelantului - pârât la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a

constatat că, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pârâta F.R.D. a

fost obligată la 885,07 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, corespunzător

pretențiilor admise, iar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a fost obligat la 7.965,7 lei cu același titlu către reclamanți,

cuantum ce a fost apreciat ca reprezentând cheltuieli de judecată corelative

pretențiilor admise prin acțiune doar parțial.

Prin decizia civilă nr.

294/ A din 18 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 216/ R din 14 iunie

2013, în sensul că a obligat pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor la

plata sumei de 1.722,62 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva deciziei 216/

R din 14 iunie 2013 au declarat recurs reclamanții P.R. și P.D.V. și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În recursul declarat

la 1 august 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 304 punctele 7, 9 C.

proc. civ., reclamanții solicită modificarea în parte a deciziei civile atacate

în sensul respingerii apelului declarat de F.R.D. ca fiind nefondat; în

subsidiar, în cazul respingerii cererii de completare cu privire la

cheltuielile de judecată, arată că formulează recurs și cu privire la hotărârea

de respingere a cererii de completare dispozitiv având ca obiect cheltuielile

de judecată ocazionate de soluționarea căii de atac a apelului.

În motivarea

recursului, reclamanții au susținut următoarele:

motivele  pe  care  se  sprijină, cazul de recurs prevăzut de art. 304 punctul

7 C. proc. civ.

Se critică motivarea

contradictorie a instanței de apel care, atunci când a admis critica apelantei F.R.D.

vizând greșita sa obligare, de către instanța de fond, la plata sumei de 36.000

de lei, a precizat, pe de o parte, că nu se aplică prevederile art. 48 alin. 4

din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, a reținut că valoarea

despăgubirilor se stabilește pe bază de expertiză și prin urmare se aplică

prevederile art. 48 alin. (4). Se contestă și precizarea instanței în sensul că

reclamanții au achiesat la soluția primei instanțe, arătând că nici nu aveau

posibilitatea atacării unei soluții care le este favorabilă.

Susțin recurenții că,

admițând apelul declarat de F.R.D. în baza Legii nr. 10/2001, a normelor

metodologice și a normativului GE032/1.997, instanța de apel nu a motivat clar

soluția adoptată (întrucât și îmbunătățirile sunt necesare și utile) și nu a

ținut cont de argumentele pertinente, bazate pe dispozițiile legii și pe

situația de fapt, argumente inserate în întâmpinarea și concluziile depuse la

dosarul cauzei.

2.Hotărârea este

lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

În primul rând,

instanța s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiză care a

evidențiat, conform normativului 032/1997, îmbunătățirile în valoare totală de

19.492 lei, deși ei îi revenea obligația de a stabili dacă o cheltuială este

necesară și utilă, expertul fiind solicitat pentru a ajuta instanța în decizia

sa. În acest sens, instanța a omis să ia în considerare și obiectivul nr. 4, în

care expertul menționează dacă lucrările efectuate la apartamentul nr. 6 sunt

necesare și utile sau sunt voluptorii.

Recurenții arată că au

făcut doar cheltuieli necesare și utile, prin urmare, instanța ar fi trebuit să

aplice normele metodologice ale legii la situația de fapt dedusă judecății.

Chiar dacă este vorba

de o expertiză invalidată, cea efectuată de către expertul C.V., având în

vedere faptul că doi experți au ajuns la aceeași concluzie, hotărârea ar fi

trebuit să fie total favorabilă recurenților. Însă instanța, nu a ținut cont de

faptul că Legea 10 și normele de aplicare sunt relevante la situația de fapt,

iar normativul este un act special care vine în ajutorul experților.

Invocând aplicarea

greșită a disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 și Hotărârii nr. 250/2007, recurenții

reclamanți arată că legea este clară, stabilind atât definiția îmbunătățirilor

- cheltuielile necesare și utile, cât și exemplificând aceste cheltuieli pentru

a nu exista niciun dubiu referitor la acordarea lor. Este adevărat că în norme

se precizează îmbunătățiri necesare și utile, înlocuindu-se practic

„cheltuielile” cu „îmbunătățirile”, însă aceasta nu afectează sensul legii.

Cu toate acestea,

instanța de apel a considerat că îmbunătățirile nu se acordă, motiv de recurs

prevăzut atât de art. 304 pct. 7 cât și de 304 pct. 9, întrucât instanța nici

nu motivează nici nu aplică în mod corect legea.

Susțin că instanța se

afla de fapt într-o confuzie totală punând semnul egal între îmbunătățiri și

cheltuieli voluptorii și nu motivează în niciun fel de ce anumite cheltuieli,

cum sunt parchetarea, schimbarea unei instalații, punerea unei gresii sau

parchetului nu ar fi cheltuieli necesare și utile iar nu voluptorii.

De asemenea, instanța

de apel ar fi trebuit să țină cont și de faptul că Normativul GE 032/2007, este

un act juridic cu o putere inferioară legii. Chiar normativul împarte lucrările

în 3 grupe: lucrări de întreținere; lucrări de reparații; reabilitare -

echivalente cu lucrările de îmbunătățire, iar devizul împarte lucrările în

voluptorii, reparații și îmbunătățiri, fără ca lucrările de reparații să nu

poată reprezenta cheltuieli necesare și utile conform Legii nr. 10/2001,

instanța de apel neaplicând în mod corect nici aceste dispoziții legale.

Invocă Buletinul

Construcțiilor volumul 11/1999, depus la dosar în recurs, unde de la pagina 119

apare normativul privind executarea lucrărilor de întreținere și reparații la

clădiri și construcții special GE 032/1997.

În subsidiar, în

cazul respingerii cererii de completare dispozitiv, solicită admiterea

recursului și cu privire la cheltuielile de judecată din faza procesuală a

apelului în baza articolului 304 pct. 9, întrucât instanța de apel trebuia să

țină cont și de dispozițiile art. 276 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile

de judecată.

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, arată, prin motivele de recurs, că hotărârea

pronunțată de Curtea de Apel este netemeinică și nelegală, (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), pentru următoarele considerente:

În mod greșit s-a

menținut obligarea sa la plata sumei de 426.000 lei reprezentând prețul de

piață al imobilului din București, str. Povernei, motiv pentru care reiterează excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului

Finanțelor Publice.

Susține că, în mod

greșit, instanța de fond a legitimat procesual Statul Român, considerând că

acesta este una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice, făcând o

gravă confuzie între cele două instituții și obligând la plată, în nume propriu,

Statul Român pentru obligațiile personale ale reprezentantului.

În prezenta cauză,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală

întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din

raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului intimatei-reclamante

la obținerea de despăgubiri și cel care a stat in judecată în calitate de pârât

și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Susține și că, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț

față de acest contract.

În situația evingerii

cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, in

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept

comun, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, nu poate fi înlăturată prin

nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între

părțile din prezentul litigiu. De asemenea, solicită a fi avute în vedere și

dispozițiile art. 1344 C. civ.

Arată că dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a devenit

astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea

prețului la valoarea de circulație al imobilului.

Arată că dispozițiile

Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul

Finanțelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, poate

fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin urmare cel care

poate fi obligat eventual la restituirea prețului actualizat la valoarea de

piață, numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50

din Legea nr. 10/2001, este Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar în

eventualitatea în care s-ar impune restituirea prețului de către Ministerul

Finanțelor Publice, arată că dispozițiile normative invocate anterior nu sunt

aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă

prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 31

ianuarie 1997 încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București.

De altfel, instanța

de fond, obligând Statul Român la plata prețului la valoarea de circulație,

încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care

se fac plăți pentru obligațiile Statului Român nu este identic cu cel

constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În consecință, solicită

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește

restituirea prețului la valoarea de piață cu privire la imobilul situat in

București, str. Povernei.

În subsidiar,

pe fondul cauzei, solicită

admiterea recursului susținând că hotărârea instanței de apel este criticabilă în

ceea ce privește menținerea obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere

dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile

în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului

de piață plătit de către chiriași.

Pentru a fi

aplicabile modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 în art. 50

alin. (3) și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la

restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare

având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, cumulativ două

condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție, prevăzută

imperativ de lege, este ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost

desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Arată că prima

condiție impusă de lege, anume aceea ca încheierea contractului de vânzare

cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu

este îndeplinită, având în vedere că, urmărind să încheie un contract de

vânzare cumpărare, reclamanții aveau obligația de a cunoaște care este titlul de

proprietate al vânzătorului. Faptul că reclamanții nu au depus minime

diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru

cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului,

echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea

cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție

intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub

imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua credință

determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenta unei cauze ilicite

este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât,

existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie

unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995

pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare.

Preluarea imobilului în

litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995

nu sunt incidente in prezenta cauza si prin urmare, rezultă fără putință de

tăgadă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu

nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având

în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea

dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pentru a

obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia nu pot

beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În

ceea ce privește cea

de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, arată că deposedarea

reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în

urma unei acțiuni in revendicare contractul de vânzare cumpărare din 31

ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți

și Primăria Municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, atâta

timp cât, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consideră că,

admițând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond cât și cea de apel au pronunțat

o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât recurenta nu poate fi obligată la

restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți în baza

contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit.

În ceea ce privește raportul

de expertiză, consideră că, în mod eronat, a fost omologat de către instanța de

apel, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Suma stabilită în

raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții

achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții.

Apreciază o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul, nu a

introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la

ponderea dintre cerere și ofertă aferentă actualului blocaj al pieței

imobiliare, apreciată la 30%.

Obligația de garanție

pentru evicțiune nu presupune, în nici un caz, valoarea de piață a imobilului,

cu atât mai mult în

situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a

dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a

stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a valorii de

piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și

nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); a valorii de piață la momentul

evicțiunii; a diferenței între valoarea de piață a imobilului la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului

la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare

reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Având

în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial

diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât

în condițiile arătate mai sus.

În spiritul

protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995,

și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să

primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție

de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995,

a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la

momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii

actuale de piață a unui astfel de imobil.

Invocă jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului care nu impune indemnizarea cumpărătorului

evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o

indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikovi c.

Bulgariei, cauză pe care recurentul citează in extenso), ori contravaloarea

prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Apreciază că

indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor

constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care

încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Pentru motivele

arătate, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea refacerii raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost

supraevaluat.

Critică hotărârea și

în ceea ce privește

obligarea

sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.965,7 lei către intimați,

solicitând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu

motivarea că suma stabilită de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată,

este nejustificat de mare în raport de obiectul dosarului.

Învederează instanței

că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință

sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și prin urmare nu

poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

Recurenții reclamanți

au formulat întâmpinare la recursul Statului Român solicitând respingerea

acestuia, iar intimata pârâtă F.R.D. a formulat întâmpinare la recursul

reclamanților cu solicitarea de respingere a acestuia ca nefondat.

La termenul de

judecată a recursului, intimata pârâtă a invocat nulitatea recursului

reclamanților pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurenților

reclamanți vizează două aspecte. În primul rând, se invocă nemotivarea sau

motivarea contradictorie a hotărârii, referitor la aplicarea disp. art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește categoriile de îmbunătățiri ce

constituie obiect al reglementării acestei norme. În al doilea rând, se critică

modul în care instanța de apel a calificat natura juridică a îmbunătățirilor

aduse imobilului retrocedat, excluzând, din obligația de plată a fostului

proprietar, nu doar cheltuielile voluptorii, ci și pe cele care reprezintă cheltuieli

cu caracter necesar și util.

Din această

perspectivă, criticile formulate se încadrează în motivele de recurs indicate

în cererea reclamanților, respectiv art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Critica recurentului

pârât se referă la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului român în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice a

stat în proces ca reprezentant al acestuia și nu în nume propriu și nu poate

răspunde pentru evicțiune. A fost criticată și acordarea prețului de piață și

nu a celui actualizat de vânzare a imobilului, dat fiind situația juridică a

reclamanților despre care se susține că nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare cumpărare. De asemenea recurentul a contestat

valoarea de piață stabilită pentru imobil, ca fiind excesivă în raport de

criteriile legale de stabilire a acesteia, precum și obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește recursul

reclamanților, criticile formulate sunt întemeiate.

Astfel se observă că

aceștia au solicitat obligarea proprietarului imobilului la contravaloarea

lucrărilor de renovare necesare și utile, stabilită de instanța de fond la suma

de 36.368 lei, conform raportului de expertiză C.F. omologat în cauză, ca fiind

întocmit cu respectarea art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

admis apelul pârâtei și a redus cuantumul despăgubirilor la 19.492 lei, reprezentând

valoarea îmbunătățirilor efective, având în vedere că reclamanții nu au

formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, asupra acestui calcul.

Înalta Curte

apreciază ca neîntemeiată teza recurenților reclamanți cu privire la existența

în considerente a unor afirmații contradictorii referitoare la aplicabilitatea

disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța de apel a

reținut, fără echivoc, incidența acestei norme, în funcție de care a motivat

hotărârea, constatând aplicarea greșită a acestui text de lege, de către prima

instanță, la calculul despăgubirilor.

Este fondată însă

critica recurenților reclamanți referitoare la nemotivarea soluției instanței

de apel, prin care a înlăturat contravaloarea unor lucrări aduse imobilului, din

suma la care pârâta a fost obligată.

Astfel, potrivit art.

48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin îmbunătățiri, în sensul prezentei

legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se

stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură

al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se

suportă de chiriași.

Criterii suplimentare

pentru stabilirea naturii îmbunătățirilor sunt aduse prin art. 48.1 din H.G. nr.

250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, care stipulează că, prin îmbunătățiri necesare și utile se înțelege

acele dotări încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin

care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de

chiriaș (introducerea sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare,

electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianță, geamuri

termopan, uși și altele asemenea). Nu se includ în categoria cheltuielilor

necesare și utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte

scumpe, de exemplu: uși de mahon, instalații sanitare sofisticate, de lux,

materiale de construcții încadrate în categoria celor de lux). În aceste cazuri

despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere prețurile medii actuale de pe

piață.

Verificând modul în

care acest capăt de cerere a fost soluționat, se constată că instanțele de fond

nu au pornit de la analiza, în concret, a fiecărei categorii de îmbunătățiri,

detaliate în raportul de expertiză, pentru a stabili, în concordanță cu

criteriile legale aplicabile în cauză, care dintre cheltuieli sunt acelea ce

intră în sfera celor restituibile (necesare și utile), respectiv care sunt cele

care au vizat strict reparațiile curente generate de uzura bunului, pe de o

parte, și cele voluptorii, pe de altă parte, ce se impunea a fi înlăturate.

Atât la judecata în

fond cât și în apel, instanțele au validat, generic, un cuantum al

despăgubirilor, fără însă a cenzura componentele sumei finale (lucrări de

reparații pentru locuință și părți comune, îmbunătățiri propriu-zise ce sporesc

valoarea fondului locativ sau voluptorii), raportat la criticile concrete ale

părților și normativele în vigoare și fără a argumenta care dintre ele se

încadrează în criteriile orientative stabilite în normele metodologice pentru a

fi restituite. Instanța de apel a preluat, din raportul de expertiză efectuat

la judecata în fond, suma ce cuantifica cheltuielile încadrate de expert la

categoria îmbunătățiri de 19.492 lei, fără a justifica de ce a înlăturat

diferența până la concurența sumei de 36.368 lei, dată în primă instanță,

respectiv de ce acele cheltuieli nu se încadrau în categoriile prevăzute de

lege.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte reține că prin nemotivarea soluției pronunțată cu privire

la acest capăt de cerere, situația de fapt nu a fost corect și complet

stabilită, iar modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001

nu poate fi cenzurată de instanța de control judiciar.

În ceea ce privește

recursul pârâtului, aceasta a invocat, în prima critică formulată, greșita

respingere de către instanțele de fond a excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte

apreciază că această excepție a fost corect soluționată, deoarece, în cauză,

distincția făcută între Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și ca

reprezentant al statului, este pur formală, obligația de restituire a sumelor

de bani revenind Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă statul,

reprezentat de acesta, figurează ca parte în proces.

De altfel,

finalitatea demersului reclamanților ar avea același rezultat, în situația în

care ar fi chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceasta

este instituția, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea

judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărâre

judecătorească iar plata datorată, potrivit acestor dispoziții legale, nu se

poate face decât din contul a cărui funcționare este reglementată de art. 42 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 cu raportare la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

A respinge acțiunea

pe excepția formală invocată de pârât și a obliga reclamanții să reia procesul,

este o sarcină disproporționată pentru aceștia, care ar prelungi durata

litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în

situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat

ca și în cauza de față.

În ceea ce privește

critica referitoare la incidența în cauză a mecanismului de garanție pentru

evicțiune, întemeiat pe dispozițiile codului civil, în care calitatea de debitor

ar reveni Municipiului București, Înalta Curte apreciază că limitele cadrului

procesual al litigiului de față nu sunt fixate de instituția răspunderii pentru

evicțiune, aplicabilă potrivit dreptului comun, raportului între vânzător și

cumpărătorul evins, ci de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit acestora,

legea specială derogă de la dreptul comun, instituind, o subrogație legală a

persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

În acest caz, dreptul

cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a cere restituirea

prețului, în situația în care au fost evinși în cadrul acțiunii în revendicare

formulate de foștii proprietari, este un drept subiectiv nou, creat prin actul

normativ special, care stabilește atât modalități de determinare a prețului ce

urmează a fi restituit cât și persoana obligată la plata despăgubirilor, cauza

soluționându-se cu un cadru procesual diferit de cel al angajării răspunderii

contractuale pentru evicțiune reglementat de dreptul comun.

Printr-o altă

critică, formulată în căile de atac promovate, pârâtul a contestat și acordarea,

de către prima instanță, a prețului de piață, soluție menținută în apel, susținând

că au fost încălcate de către reclamanți ambele condiții prevăzute de lege

pentru recunoașterea dreptului pretins, respectiv ca actul reclamanților să fi

fost desființat și să nu se fi constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În atare condiții,

instanța de apel trebuia să răspundă motivat acestei critici formulate sau să

argumenteze însușirea, în tot sau în parte, a considerentelor de fapt ori de

drept reținute de prima instanță.

Înalta Curte constată

că instanța de apel s-a rezumat să analizeze doar prima condiție, afirmând că este

aplicabil art. 50

1

prin asimilarea sintagmei „contracte desființate”

cu hotărârile judecătorești în care chiriașii cumpărători au fost evinși.

În condițiile în care,

prin apel, s-a contestat și îndeplinirea condiției referitoare la respectarea de

către chiriași a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, Curtea nu a răspuns acestei critici,

încălcând, prin

motivarea sumară a hotărârii din acest punct de vedere, dispozițiile art. 261 pct.

5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că, astfel nu au fost examinate, în totalitate, mijloacele de apărare formulate

de pârât în apel, în combaterea acțiunii reclamanților, iar în absența

motivării, nu este posibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

acestei soluții, nemotivarea hotărârii împiedicând exercitarea controlului

judiciar.

Toate aceste lipsuri

și inadvertențe fac, pe de o parte, ca situația de fapt să nu fie pe deplin

lămurită, iar pe de altă parte, cauzează recurenților o vătămare procesuală ce

nu poate fi înlăturată în recurs, Înalta Curte fiind în imposibilitate de a

aplica, ea însăși, dispozițiile legale, întrucât ar lipsi părțile de un grad de

jurisdicție.

Pentru aceste

considerente, având în vedere prevederile art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Soluția de casare cu

trimitere face de prisos analiza motivelor de recurs ale ambelor părți vizând

cheltuielile de judecată acordate în apel, precum și cel al pârâtului referitor

supraevaluarea imobilului prin aplicarea greșită a criteriilor prevăzute de

lege la stabilirea prețului de piață.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de către reclamanții P.R. și P.D.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 216/ R din 14 iunie 2013

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite ca