ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 04 ianuarie 2010, reclamanții P.D.V. și P.R. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București prin Primarul General și F.R.D., solicitând obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București la restituirea contravalorii, stabilită pentru imobilul situat în București, strada Povernei, la valoarea de circulație a pieței libere în funcție de standardele internaționale de evaluare în vigoare, valoare estimată provizoriu de reclamanți la suma de 200.000 euro, echivalent a 860.000 lei.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei F.R.D. la restituirea contravalorii lucrărilor de renovare, necesare și utile, efectuate la imobilul menționat, evaluate provizoriu la suma de 25.000 euro, echivalent a 107.500 lei, enumerate în tabelul anexat cererii de chemare în judecată. Totodată, reclamanții au solicitat stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului, în favoarea lor, până la achitarea sumelor menționate. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul x, ai cărui proprietari au devenit prin contractul de vânzare cumpărare din 31 ianuarie 1997, încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995.

Au mai precizat că, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009 cât și de completările aduse Legii nr. 10/2001 prin art. 50 1 , sunt îndreptățiți la restituirea prețului de circulație al pieței libere, stabilit conform standardelor de evaluare internaționale. Reclamanții au mai menționat că au renovat acest imobil. La data de 31 mai 2010, pârâta F.R.D., a depus întâmpinare, prin care a arătat, în esență, că solicitarea reclamanților de obligare a sa la plata contravalorii lucrărilor de renovare este neîntemeiată, deoarece aceștia cunoșteau demersurile sale de revendicare a imobilului, fiind avertizați să nu cumpere. Pârâta a menționat că, față de alegerea acestora de a ignora cu bună-știință situația juridică a imobilului, cererea de a li se restitui contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul în discuție pentru uzul și confortul de care s-au bucurat exclusiv, este neîntemeiată.

Pârâta a susținut că îmbunătățirile a căror contravaloare este pretinsă depășesc caracterul unor îmbunătățiri necesare și utile, fiind adevărate cheltuieli voluptorii, executate pentru luxul personal al reclamanților. A mai menționat că nu îi pot fi imputate cheltuielile efectuate de reclamanți în scopul întreținerii curățeniei spațiului în care au locuit, iar în ceea ce privește cheltuielile pentru reparațiile la spațiile comune au fost efectuate de asociația de proprietari, neavând legătură cu apartamentul în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1705 din 26 septembrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere având ca obiect recunoașterea dreptului de retenție, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamanți, a fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 426.000 lei reprezentând prețul de piață al imobilului - apartamentul x, situat în București, strada Povernei, a obligat pârâta F.R.D. la plata către reclamanți a sumei de 36.368 lei cu titlu despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului.

Pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă corespunzător pretențiilor admise și cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., astfel, pârâta F.R.D. 885,07 lei și pârâtul Statul Român la 7.965,7 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, a respins, cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, în raport de temeiurile de drept invocate de reclamanți, respectiv dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, aceste prevederi legale reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului vânzării.

Deși textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, tribunalul a reținut reglementarea defectuoasă a normei menționate, apreciind că s-a avut în vedere ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, acesta fiind singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat pentru a produce efecte juridice.

Reținând, prin urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, precum și faptul că este excesiv de formalist a se pretinde, în privința obligației de reparație asumată de statul român prin edictarea Legii nr. 1/2009, o distincție între stat și reprezentantul său - Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă și rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanții din prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 1761 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, și pentru cauze de minori și familie, reclamanții, P.D.V.

și P.R. au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie pârâtei din prezenta cauză, F.R.D., imobilul – apartament x situat în București, strada Povernei, dobândit de aceștia în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995. Așa cum s-a arătat cu ocazia examinării excepției lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat că ipoteza art. 50 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Verificând considerentele hotărârii judecătorești menționate, tribunalul a reținut că, în analiza comparată a celor două titluri de proprietate impusă de soluționarea acțiunii în revendicare, s-a precizat că nu poate fi reținută în favoarea reclamanților Popa (pârâți în acea cauză) preferința titlului lor, întrucât la încheierea acestuia nu au fost întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv art. 1, deoarece imobilul nu fusese preluat cu titlu valabil și 9 din Legea nr. 112/1995, fiindcă perfectarea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut anterior soluționării cererii de restituire formulată de fostul proprietar și clarificării situației juridice a imobilului, concluzionându-se că nu a existat buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului.

Totodată, s-a apreciat că, deși aceste motive sunt specifice examinării unei acțiuni în constatarea nulității, ele se impun a fi cercetate și în condițiile neformulării unei acțiuni prealabile de anulare a titlului foștilor chiriași. Cu toate acestea, în analiza sa, instanța a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanții din prezenta cauză nu sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului întrucât legea le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, deși în considerentele hotărârii judecătorești prin care reclamanții Popa au fost obligați să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, s-a reținut că titlul acestora a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, situație în raport de care aceștia ar fi fost îndreptățiți la acordarea doar a prețului actualizat, față de aprecierile instanței reținute anterior, în sensul că legea le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și care se impun cu putere de lucru judecat, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 426.000 lei reprezentând prețul de piață al imobilului - apartamentul x, situat în București, strada Povernei.

În privința cuantumului prețului de piață, tribunalul a reținut concluziile celui de al doilea raport de expertiză, întocmit de expert C.F. (fila 57-74 vol. II), fiind înlăturat raportul de expertiză efectuat de expert C.V. Sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere caracterul argumentat și actual al expertizei precum și împrejurarea că prețul de piață a fost determinat de expert prin două metode tehnice, acestea ținând seama și de vechimea imobilului precum și de starea sa actuală. Spre deosebire de această evaluare, tribunalul a constatat că aceea realizată de expert C.V., nu răspunde exigențelor menționate, expertul având în vedere o singură metodă de evaluare iar în stabilirea valorii de piață, acesta s-a raportat la anunțuri postate pe site-uri de specialitate, pentru imobile ce nu prezintă elemente de similaritate cu cel supus analizei, referitoare la vechime, suprafață și amplasare în zonă.

Tribunalul a avut în vedere, la stabilirea cuantumului, caracterul reparatoriu al sumei acordate și care nu se poate transforma într-o îmbogățire fără justă cauză, această despăgubire trebuind să fie justă și să acopere prejudiciul generat de pierderea imobilului. În ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 48 din legea nr. 10/2001 și ale art. 481 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Raportând aceste dispoziții legale situației de fapt dedusă judecății, astfel cum aceasta a rezultat din probatoriul administrat, tribunalul a constatat că sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile aduse imobilului este de 36.368 lei.

Tribunalul a avut în vedere cuantumul total al lucrărilor identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert C.F., apreciind că acestea reprezintă îmbunătățiri în sensul art. 48 anterior menționat. În consecință, văzând disp. alin. (2) al art. 48, conform cu care obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite, tribunalul a obligat pe pârâta F.R.D. la plata către reclamanți a sumei de 36.368 lei cu titlu despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului.

Sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanții P., tribunalul a reținut că onorariul în cuantum de 6000 lei achitat prin chitanțele nr. 86 din 06 ianuarie 2010 și nr. 99 din 20 martie 2010 (fila 117 vol. II), vizează contractul de asistență juridică din 30 decembrie 2009 încheiat cu avocat A.D., ulterior, la data de 20 septembrie 2010, reclamanții încheind un alt contract de asistență, nr. 78375 cu o altă societate de avocatură care, prin reprezentanții săi, le-au asigurat acestora asistența și reprezentarea pe durata desfășurării procesului în fața primei instanțe.

Așa fiind, a apreciat că, față de activitățile îndeplinite de primul avocat, respectiv, redactarea cererii de chemare în judecată și asigurarea reprezentării reclamanților la un singur termen de judecată, cel din 02 aprilie 2010, întrucât la termenul din 04 iunie 2010, aceasta a fost substituită de un alt avocat, nu se justifică acordarea unui onorariu de 6.000 lei, acesta fiind evident disproporționat cu munca efectivă. În consecință, tribunalul a făcut aplicația disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând reducerea onorariului la suma de 300 lei. De asemenea, a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată, suma de 7950,77 lei, reprezentând onorariul de avocat achitat pentru serviciile de asistență juridică, către Societatea de avocatură „Boștină și Asociații SPRL”, precum și suma de 600 lei reprezentând partea din onorariu achitată de reclamanți aferentă celui de al doilea raport de expertiză.

Tribunalul nu a acordat reclamanților suma achitată cu titlu de onorariu de expert pentru prima expertiză efectuată, față de împrejurarea că aceasta nu a fost apreciată ca având valoare probatorie, fiind înlăturată, pentru considerentele ce au fost pe larg expuse. Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel pârâții F.R.D. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pârâta F.R.D. a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării sale la plata sumei de 19.492 lei despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului. Susține că, în mod greșit instanța de fond a avut în vedere suma totală de 36.368 lei (care include reparațiile curente și cheltuielile voluptorii) pentru lucrările identificate prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni efectuat de expert C.F., reținând că acestea reprezintă îmbunătățiri în sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001, în loc să rețină cuantumul îmbunătățirilor reale de 19.492 lei.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în apelul declarat că, în mod eronat, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fond este criticată soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală în raport de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu au fost respectate cele două condiții, respectiv contractul de vânzare cumpărare al imobilului în cauză să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și să fi fost valabil încheiat conform Legii nr. 112/1995. A fost criticată sentința de fond și pentru omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză, care nu reflectă prețul real al imobilului și nu ține cont de faptul că, în urma obiecțiunilor formulate, expertul judiciar a scăzut cuantumul valorii de piață a imobilului de la 426.000 lei la 397.000 lei.

Ultima critică se referă la greșita sa obligare la cheltuieli de judecată deși nu se poate reține culpa procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. La termenul din 31 mai 2013, față de valoarea obiectului litigiului mai mare de 100.000 lei, în raport de dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. s-a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apel. Prin decizia civilă nr. 216/ R din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta - pârâtă F.R.D., schimbată în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 19.492 lei îmbunătățiri, în loc de suma totală de 36.368 lei acordată de prima instanță.

A fost respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat. În ceea ce privește apelul declarat de apelanta - pârâtă F.R.D., Curtea de apel a reținut că este fondată critica vizând greșita obligare a pârâtei la suma de 36.368 lei, reprezentând îmbunătățiri, astfel cum au fost individualizate în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.F., fără a se aplica dispozițiile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Conform acestor dispoziții legale „valoarea despăgubirilor se stabilește pe bază de expertiză”, în cauză, în faza fondului, fiind efectuat raportul de expertiză tehnică construcții efectuat de către expert C.F. care, pronunțându-se în legătură cu obiectivul - constatarea îmbunătățirilor efectuate la apartamentul x și stabilirea contravalorii în echivalent bănesc al acestora, a calculat valoarea totală a lucrărilor reprezentând îmbunătățiri la 5.984 lei.

Răspunzând la obiecțiunile depuse de reclamanți la 05 iunie 2012 expertul C.F. conchide că lucrările executate la apartament în perioada 1997 - 2007, inclusiv lucrările comune pentru bloc în aceeași perioadă, sunt în cuantum de 36.368 lei, din care îmbunătățiri 19.492 lei. La termenul din 05 septembrie 2012, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, instanța a respins obiecțiunile formulate de părți la raportul de expertiză. Rezultă că, în lipsa criticilor reclamanților, care au achiesat la sentința civilă pronunțată în primă instanță, conform concluziilor expertului tehnic C.F. privind cuantumul final al îmbunătățirilor, acestea sunt în sumă de 19.492 lei, sumă la plata căreia a fost obligată pârâta, prin admiterea apelului declarat de aceasta, în loc de suma totală de 36.368 lei acordată de prima instanță.

Curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea acestei soluții, devizul și concluziile raportului de expertiză precum și răspunsul expertului tehnic construcții la raportul de expertiză în acord cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 48.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Normativului privind executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădiri și construcții speciale nr. x. S-a apreciat ca nerelevante, în susținerea criticilor, aserțiunile apelantei pârâte privind materialele folosite la executarea acestor lucrări, față de critica invocată în recurs și limitele investirii instanței.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat, considerându-se că partea are calitate procesuală pasivă în cauză, conferită de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 modificată și completată.

Au fost respinse ca nefondate și criticile ce vizează nerespectarea de către prima instanță a cerințelor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în pronunțarea sentinței civile apelate, având în vedere că, deși contractul de vânzare - cumpărare al imobilului nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, potrivit jurisprudenței au fost asimilate sintagmei „contracte desființate” și hotărârile judecătorești în care chiriașii proprietari au fost evinși prin admiterea acțiunilor în revendicare promovate de reclamanții - proprietari. În cauză, prin decizia civilă nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 a Tribunalului București Secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă, reclamanții P.D.V.

și P.R. au fost obligați să lase pârâtei F.R.D. în deplină proprietate și posesie apartamentul dobândit de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995. În ce privește critica referitoare la valoarea reală de circulație a imobilului, contestată în apel de către pârât, Curtea a avut în vedere că raportul de expertiză tehnică construcții a fost contestat inițial de către reclamanți, iar la termenul din 05 septembrie 2012 pârâtul prin consilier juridic a solicitat respingerea obiecțiunilor formulate de către reclamanți, precizând că răspunsul expertului este clar, nefiind utilă refacerea raportului de expertiză. Din această perspectivă s-a considerat că apelantul pârât nu mai poate invoca, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., neregularitatea actului de procedură ce nu a fost invocat la prima zi de înfățișare și înainte de a pune concluzii pe fond. Cu privire la obligarea apelantului - pârât la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pârâta F.R.D. a fost obligată la 885,07 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, corespunzător pretențiilor admise, iar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la 7.965,7 lei cu același titlu către reclamanți, cuantum ce a fost apreciat ca reprezentând cheltuieli de judecată corelative pretențiilor admise prin acțiune doar parțial. Prin decizia civilă nr. 294/ A din 18 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 216/ R din 14 iunie 2013, în sensul că a obligat pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 1.722,62 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva deciziei 216/ R din 14 iunie 2013 au declarat recurs reclamanții P.R. și P.D.V. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În recursul declarat la 1 august 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 304 punctele 7, 9 C. proc. civ., reclamanții solicită modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului declarat de F.R.D. ca fiind nefondat; în subsidiar, în cazul respingerii cererii de completare cu privire la cheltuielile de judecată, arată că formulează recurs și cu privire la hotărârea de respingere a cererii de completare dispozitiv având ca obiect cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea căii de atac a apelului. În motivarea recursului, reclamanții au susținut următoarele: 1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cazul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc.

civ. Se critică motivarea contradictorie a instanței de apel care, atunci când a admis critica apelantei F.R.D. vizând greșita sa obligare, de către instanța de fond, la plata sumei de 36.000 de lei, a precizat, pe de o parte, că nu se aplică prevederile art. 48 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, a reținut că valoarea despăgubirilor se stabilește pe bază de expertiză și prin urmare se aplică prevederile art. 48 alin. (4). Se contestă și precizarea instanței în sensul că reclamanții au achiesat la soluția primei instanțe, arătând că nici nu aveau posibilitatea atacării unei soluții care le este favorabilă. Susțin recurenții că, admițând apelul declarat de F.R.D.

în baza Legii nr. 10/2001, a normelor metodologice și a normativului GE032/1.997, instanța de apel nu a motivat clar soluția adoptată (întrucât și îmbunătățirile sunt necesare și utile) și nu a ținut cont de argumentele pertinente, bazate pe dispozițiile legii și pe situația de fapt, argumente inserate în întâmpinarea și concluziile depuse la dosarul cauzei. 2.Hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: În primul rând, instanța s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiză care a evidențiat, conform normativului 032/1997, îmbunătățirile în valoare totală de 19.492 lei, deși ei îi revenea obligația de a stabili dacă o cheltuială este necesară și utilă, expertul fiind solicitat pentru a ajuta instanța în decizia sa.

În acest sens, instanța a omis să ia în considerare și obiectivul nr. 4, în care expertul menționează dacă lucrările efectuate la apartamentul nr. 6 sunt necesare și utile sau sunt voluptorii. Recurenții arată că au făcut doar cheltuieli necesare și utile, prin urmare, instanța ar fi trebuit să aplice normele metodologice ale legii la situația de fapt dedusă judecății. Chiar dacă este vorba de o expertiză invalidată, cea efectuată de către expertul C.V., având în vedere faptul că doi experți au ajuns la aceeași concluzie, hotărârea ar fi trebuit să fie total favorabilă recurenților. Însă instanța, nu a ținut cont de faptul că Legea 10 și normele de aplicare sunt relevante la situația de fapt, iar normativul este un act special care vine în ajutorul experților.

Invocând aplicarea greșită a disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 și Hotărârii nr. 250/2007, recurenții reclamanți arată că legea este clară, stabilind atât definiția îmbunătățirilor - cheltuielile necesare și utile, cât și exemplificând aceste cheltuieli pentru a nu exista niciun dubiu referitor la acordarea lor. Este adevărat că în norme se precizează îmbunătățiri necesare și utile, înlocuindu-se practic „cheltuielile” cu „îmbunătățirile”, însă aceasta nu afectează sensul legii. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că îmbunătățirile nu se acordă, motiv de recurs prevăzut atât de art. 304 pct. 7 cât și de 304 pct. 9, întrucât instanța nici nu motivează nici nu aplică în mod corect legea.

Susțin că instanța se afla de fapt într-o confuzie totală punând semnul egal între îmbunătățiri și cheltuieli voluptorii și nu motivează în niciun fel de ce anumite cheltuieli, cum sunt parchetarea, schimbarea unei instalații, punerea unei gresii sau parchetului nu ar fi cheltuieli necesare și utile iar nu voluptorii. De asemenea, instanța de apel ar fi trebuit să țină cont și de faptul că Normativul GE 032/2007, este un act juridic cu o putere inferioară legii. Chiar normativul împarte lucrările în 3 grupe: lucrări de întreținere; lucrări de reparații; reabilitare - echivalente cu lucrările de îmbunătățire, iar devizul împarte lucrările în voluptorii, reparații și îmbunătățiri, fără ca lucrările de reparații să nu poată reprezenta cheltuieli necesare și utile conform Legii nr. 10/2001, instanța de apel neaplicând în mod corect nici aceste dispoziții legale.

Invocă Buletinul Construcțiilor volumul 11/1999, depus la dosar în recurs, unde de la pagina 119 apare normativul privind executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădiri și construcții special GE 032/1997. În subsidiar, în cazul respingerii cererii de completare dispozitiv, solicită admiterea recursului și cu privire la cheltuielile de judecată din faza procesuală a apelului în baza articolului 304 pct. 9, întrucât instanța de apel trebuia să țină cont și de dispozițiile art. 276 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arată, prin motivele de recurs, că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel este netemeinică și nelegală, (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), pentru următoarele considerente: În mod greșit s-a menținut obligarea sa la plata sumei de 426.000 lei reprezentând prețul de piață al imobilului din București, str. Povernei, motiv pentru care reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice. Susține că, în mod greșit, instanța de fond a legitimat procesual Statul Român, considerând că acesta este una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice, făcând o gravă confuzie între cele două instituții și obligând la plată, în nume propriu, Statul Român pentru obligațiile personale ale reprezentantului.

În prezenta cauză, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului intimatei-reclamante la obținerea de despăgubiri și cel care a stat in judecată în calitate de pârât și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Susține și că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract.

În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, in conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. De asemenea, solicită a fi avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ. Arată că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea prețului la valoarea de circulație al imobilului.

Arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin urmare cel care poate fi obligat eventual la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață, numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001, este Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Chiar în eventualitatea în care s-ar impune restituirea prețului de către Ministerul Finanțelor Publice, arată că dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 31 ianuarie 1997 încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București. De altfel, instanța de fond, obligând Statul Român la plata prețului la valoarea de circulație, încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile Statului Român nu este identic cu cel constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În consecință, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește restituirea prețului la valoarea de piață cu privire la imobilul situat in București, str. Povernei. În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului susținând că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Pentru a fi aplicabile modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 în art. 50 alin. (3) și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, cumulativ două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție, prevăzută imperativ de lege, este ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Arată că prima condiție impusă de lege, anume aceea ca încheierea contractului de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu este îndeplinită, având în vedere că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, reclamanții aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului. Faptul că reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenta unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare. Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente in prezenta cauza si prin urmare, rezultă fără putință de tăgadă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, arată că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni in revendicare contractul de vânzare cumpărare din 31 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, atâta timp cât, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consideră că, admițând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond cât și cea de apel au pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât recurenta nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit. În ceea ce privește raportul de expertiză, consideră că, în mod eronat, a fost omologat de către instanța de apel, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții. Apreciază o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală. Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și ofertă aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la 30%. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune, în nici un caz, valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); a valorii de piață la momentul evicțiunii; a diferenței între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikovi c. Bulgariei, cauză pe care recurentul citează in extenso), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Apreciază că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat. Critică hotărârea și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.965,7 lei către intimați, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu motivarea că suma stabilită de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, este nejustificat de mare în raport de obiectul dosarului.

Învederează instanței că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții reclamanți au formulat întâmpinare la recursul Statului Român solicitând respingerea acestuia, iar intimata pârâtă F.R.D. a formulat întâmpinare la recursul reclamanților cu solicitarea de respingere a acestuia ca nefondat. La termenul de judecată a recursului, intimata pârâtă a invocat nulitatea recursului reclamanților pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurenților reclamanți vizează două aspecte.

În primul rând, se invocă nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii, referitor la aplicarea disp. art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește categoriile de îmbunătățiri ce constituie obiect al reglementării acestei norme. În al doilea rând, se critică modul în care instanța de apel a calificat natura juridică a îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat, excluzând, din obligația de plată a fostului proprietar, nu doar cheltuielile voluptorii, ci și pe cele care reprezintă cheltuieli cu caracter necesar și util. Din această perspectivă, criticile formulate se încadrează în motivele de recurs indicate în cererea reclamanților, respectiv art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. Critica recurentului pârât se referă la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces ca reprezentant al acestuia și nu în nume propriu și nu poate răspunde pentru evicțiune. A fost criticată și acordarea prețului de piață și nu a celui actualizat de vânzare a imobilului, dat fiind situația juridică a reclamanților despre care se susține că nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare. De asemenea recurentul a contestat valoarea de piață stabilită pentru imobil, ca fiind excesivă în raport de criteriile legale de stabilire a acesteia, precum și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește recursul reclamanților, criticile formulate sunt întemeiate. Astfel se observă că aceștia au solicitat obligarea proprietarului imobilului la contravaloarea lucrărilor de renovare necesare și utile, stabilită de instanța de fond la suma de 36.368 lei, conform raportului de expertiză C.F. omologat în cauză, ca fiind întocmit cu respectarea art. 48 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a admis apelul pârâtei și a redus cuantumul despăgubirilor la 19.492 lei, reprezentând valoarea îmbunătățirilor efective, având în vedere că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, asupra acestui calcul. Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată teza recurenților reclamanți cu privire la existența în considerente a unor afirmații contradictorii referitoare la aplicabilitatea disp.

art. 48 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța de apel a reținut, fără echivoc, incidența acestei norme, în funcție de care a motivat hotărârea, constatând aplicarea greșită a acestui text de lege, de către prima instanță, la calculul despăgubirilor. Este fondată însă critica recurenților reclamanți referitoare la nemotivarea soluției instanței de apel, prin care a înlăturat contravaloarea unor lucrări aduse imobilului, din suma la care pârâta a fost obligată. Astfel, potrivit art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași.

Criterii suplimentare pentru stabilirea naturii îmbunătățirilor sunt aduse prin art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stipulează că, prin îmbunătățiri necesare și utile se înțelege acele dotări încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș (introducerea sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianță, geamuri termopan, uși și altele asemenea). Nu se includ în categoria cheltuielilor necesare și utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte scumpe, de exemplu: uși de mahon, instalații sanitare sofisticate, de lux, materiale de construcții încadrate în categoria celor de lux).

În aceste cazuri despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere prețurile medii actuale de pe piață. Verificând modul în care acest capăt de cerere a fost soluționat, se constată că instanțele de fond nu au pornit de la analiza, în concret, a fiecărei categorii de îmbunătățiri, detaliate în raportul de expertiză, pentru a stabili, în concordanță cu criteriile legale aplicabile în cauză, care dintre cheltuieli sunt acelea ce intră în sfera celor restituibile (necesare și utile), respectiv care sunt cele care au vizat strict reparațiile curente generate de uzura bunului, pe de o parte, și cele voluptorii, pe de altă parte, ce se impunea a fi înlăturate.

Atât la judecata în fond cât și în apel, instanțele au validat, generic, un cuantum al despăgubirilor, fără însă a cenzura componentele sumei finale (lucrări de reparații pentru locuință și părți comune, îmbunătățiri propriu-zise ce sporesc valoarea fondului locativ sau voluptorii), raportat la criticile concrete ale părților și normativele în vigoare și fără a argumenta care dintre ele se încadrează în criteriile orientative stabilite în normele metodologice pentru a fi restituite. Instanța de apel a preluat, din raportul de expertiză efectuat la judecata în fond, suma ce cuantifica cheltuielile încadrate de expert la categoria îmbunătățiri de 19.492 lei, fără a justifica de ce a înlăturat diferența până la concurența sumei de 36.368 lei, dată în primă instanță, respectiv de ce acele cheltuieli nu se încadrau în categoriile prevăzute de lege.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că prin nemotivarea soluției pronunțată cu privire la acest capăt de cerere, situația de fapt nu a fost corect și complet stabilită, iar modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi cenzurată de instanța de control judiciar. În ceea ce privește recursul pârâtului, aceasta a invocat, în prima critică formulată, greșita respingere de către instanțele de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Înalta Curte apreciază că această excepție a fost corect soluționată, deoarece, în cauză, distincția făcută între Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și ca reprezentant al statului, este pur formală, obligația de restituire a sumelor de bani revenind Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă statul, reprezentat de acesta, figurează ca parte în proces.

De altfel, finalitatea demersului reclamanților ar avea același rezultat, în situația în care ar fi chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceasta este instituția, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărâre judecătorească iar plata datorată, potrivit acestor dispoziții legale, nu se poate face decât din contul a cărui funcționare este reglementată de art. 42 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu raportare la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. A respinge acțiunea pe excepția formală invocată de pârât și a obliga reclamanții să reia procesul, este o sarcină disproporționată pentru aceștia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat ca și în cauza de față.

În ceea ce privește critica referitoare la incidența în cauză a mecanismului de garanție pentru evicțiune, întemeiat pe dispozițiile codului civil, în care calitatea de debitor ar reveni Municipiului București, Înalta Curte apreciază că limitele cadrului procesual al litigiului de față nu sunt fixate de instituția răspunderii pentru evicțiune, aplicabilă potrivit dreptului comun, raportului între vânzător și cumpărătorul evins, ci de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Potrivit acestora, legea specială derogă de la dreptul comun, instituind, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

În acest caz, dreptul cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a cere restituirea prețului, în situația în care au fost evinși în cadrul acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari, este un drept subiectiv nou, creat prin actul normativ special, care stabilește atât modalități de determinare a prețului ce urmează a fi restituit cât și persoana obligată la plata despăgubirilor, cauza soluționându-se cu un cadru procesual diferit de cel al angajării răspunderii contractuale pentru evicțiune reglementat de dreptul comun. Printr-o altă critică, formulată în căile de atac promovate, pârâtul a contestat și acordarea, de către prima instanță, a prețului de piață, soluție menținută în apel, susținând că au fost încălcate de către reclamanți ambele condiții prevăzute de lege pentru recunoașterea dreptului pretins, respectiv ca actul reclamanților să fi fost desființat și să nu se fi constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În atare condiții, instanța de apel trebuia să răspundă motivat acestei critici formulate sau să argumenteze însușirea, în tot sau în parte, a considerentelor de fapt ori de drept reținute de prima instanță. Înalta Curte constată că instanța de apel s-a rezumat să analizeze doar prima condiție, afirmând că este aplicabil art. 50 1 prin asimilarea sintagmei „contracte desființate” cu hotărârile judecătorești în care chiriașii cumpărători au fost evinși. În condițiile în care, prin apel, s-a contestat și îndeplinirea condiției referitoare la respectarea de către chiriași a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea nu a răspuns acestei critici, încălcând, prin motivarea sumară a hotărârii din acest punct de vedere, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că, astfel nu au fost examinate, în totalitate, mijloacele de apărare formulate de pârât în apel, în combaterea acțiunii reclamanților, iar în absența motivării, nu este posibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității acestei soluții, nemotivarea hotărârii împiedicând exercitarea controlului judiciar. Toate aceste lipsuri și inadvertențe fac, pe de o parte, ca situația de fapt să nu fie pe deplin lămurită, iar pe de altă parte, cauzează recurenților o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată în recurs, Înalta Curte fiind în imposibilitate de a aplica, ea însăși, dispozițiile legale, întrucât ar lipsi părțile de un grad de jurisdicție. Pentru aceste considerente, având în vedere prevederile art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Soluția de casare cu trimitere face de prisos analiza motivelor de recurs ale ambelor părți vizând cheltuielile de judecată acordate în apel, precum și cel al pârâtului referitor supraevaluarea imobilului prin aplicarea greșită a criteriilor prevăzute de lege la stabilirea prețului de piață.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de către reclamanții P.R. și P.D.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 216/ R din 14 iunie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite ca