ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3824/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3824/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 14 martie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamantele D.A.C.D. și I.A.V. au chemat în judecată pe pârâții U.M., D.D. și Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, și au solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate că statul nu a avut niciodată un titlu

valabil asupra imobilului situat în București, str. M.V., iar, în urma comparării

titlului de proprietate al reclamantelor și al pârâților, să fie obligați aceștia

din urmă să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus-menționat,

compus din teren în suprafață de 251,58 m.p. și construcție în suprafață de 164,23

m.p., cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională

formulată, pârâtul U.M. a solicitat, în eventualitatea în care cererea reclamantelor

este admisă, acestea să fie obligate la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse

imobilului pe perioada cât l-a avut în proprietate.

Totodată, pârâtul reclamant

U.M. a formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București,

prin Primarul General, SC R. SA și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

solicitând obligarea acestora la restituirea prețului actualizat și la contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului de la data cumpărării până în prezent.

Ulterior, la data de 23

octombrie 2007, pârâtul-reclamant U.M. a precizat cererea reconvențională, indicând

în ce constau îmbunătățirile pe care le-a făcut imobilului și valoarea estimată

a acestora.

Tribunalul, prin încheierea

din 25 septembrie 2007, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată.

Chematele în garanție

SC R. SA și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, au invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive. De asemenea, Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, a formulat o cerere de chemare în garanție a SC R. SA, solicitând

ca, în măsura în care s-ar aprecia că are calitate procesuală în cauză, să fie obligată

la restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 1996.

Prin sentința civilă

nr. 295 din 08 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

situat în București, str. M.V., a obligat pe pârâții U.M. și D.D. să lase reclamantelor

în deplină proprietate și posesie imobilul sus-menționat, a respins cererea reconvențională

formulată de pârâtul-reclamant U.M. și a disjuns judecarea cererilor de chemare

în garanție a Primăriei Municipiului București, prin Primarul General, SC R. SA,

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 28 septembrie 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, imobilul

situat în București, str. A., a fost dobândit de către C.P.Ș. Acest imobil figurează

în prezent pe str. M.V., potrivit relațiilor obținute de la Primăria Municipiului

București - Serviciul Nomenclatură Urbană.

C.P.Ș. a decedat în anul

1968, moștenitorul său fiind P.Ș., decedat în anul 1980, iar succesoarele acestuia

au fost reclamantele (certificatul de calitate de moștenitor eliberat de B.N.P.

I.L.M.).

Prin hotărârea nr. 2/1945

pronunțată de Tribunalul Poporului, P.Ș. a fost condamnat, dispunându-se și confiscarea

întregii averi „cu titlu de despăgubiri în folosul statului, considerându-se în

patrimoniul său și toate bunurile înstrăinate după 22 august 1944, precum și dobândite

pe numele soției sale sau al descendenților săi după data de 06 septembrie 1940,

cu excepția acelora ce aceștia au dobândit prin succesiune”.

Prin decizia civilă

nr. 17/1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite, în urma admiterii

recursului în anulare, P.Ș. a fost achitat, înlăturându-se și pedeapsa complementară

a confiscării dispusă prin hotărârea menționată.

În aceste condiții, Tribunalul

a constatat că titlul statului asupra imobilului nu este valabil, întrucât, pe de

o parte, sentința prin care se dispusese confiscarea averii numitului P.Ș. a fost

desființată, iar, pe de altă parte, titlurile ulterioare invocate de stat (Decretul

nr. 92/1950) sunt oricum fără obiect, avându-se în vedere că imobilul fusese deja

confiscat. Mai mult, chiar dacă s-ar considera că actul de preluare a fost decretul

de naționalizare din anul 1950, trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut

pe numele altor proprietari. Așadar, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul

în litigiu a trecut în patrimoniul statului fără un titlu valabil.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 1997, apartamentul nr. x de la etajul xx al imobilului în litigiu a fost înstrăinat

către D.D.

Pârâtul U.M.a dobândit

apartamentul situat la parter și etajul xx al imobilului în cauză prin contractul

de vânzare-cumpărare din 1996, după care imobilul i-a fost atribuit în întregime

în urma ieșirii din indiviziune cu statul, prin sentința civilă nr. 5261/1998 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 1 București. Prin titlul de proprietate din 27

aprilie 1999 emis de Prefectura Municipiului București, imobilul situat în București,

str. M.V., în suprafață de 248 m.p., a fost trecut în proprietatea pârâtului U.M.

Comparând titlurile de

proprietate invocate de părți, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare

din anul 1934 - titlul reclamantelor - nu a fost contestat, provine de la un proprietar

real și a fost apt să transmită în patrimoniul cumpărătoarei de la acel moment dreptul

de proprietate asupra imobilului. De asemenea, dreptul de proprietate dobândit prin

cumpărare în anul 1934 nu a ieșit niciodată, în mod valabil, din patrimoniul proprietarului

de drept, statul având doar o posesie de fapt fondată și conservată pe violență,

inaptă să transmită dreptul de proprietate în mod legal.

Titlul pârâților U.M.

și D.D. provine de la un neproprietar, întrucât statul nu putea înstrăina un imobil

pe care nu l-a deținut în mod valabil.

Ca atare, titlul invocat

de reclamante este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic și mai eficient

din punct de vedere al efectelor pe care le produce în raport de titlul pârâților.

Tribunalul a înlăturat

susținerea pârâtului U.M., în sensul că Legea nr. 10/2001 ar stabili un criteriu

legal de preferință în favoarea dobânditorilor de bună-credință, întrucât acest

act normativ nu reglementează acțiunea în revendicare, ci o procedură administrativă

de restituire a imobilelor care intră în sfera ei de reglementare. Nereglementând

acțiunea în revendicare, dispozițiile ei nu pot aduce modificări ale regimului juridic

al acestei cereri prin introducerea unor criterii de preferință noi. A accepta susținerea

pârâtului în sensul că dispozițiile art. 45 din lege conferă preferabilitate legală

titlului cumpărătorilor de bună-credință, înseamnă a accepta că Legea nr. 10/2001,

deși califică abuzivă preluarea de către stat imobilelor, tot ea validează acest

abuz și conferă preferabilitate unor titluri ce provin de la un neproprietar.

Cât privește cererea reconvențională,

tribunalul a constatat că pârâtul U.M. nu a probat realizarea vreunor îmbunătățiri

și, pe de altă parte, că, prin art. 48 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, care

se aplică în cauză datorită identității de situație în care se află pârâtul, se

stabilește obligația de restituire a contravalorii îmbunătățirilor în sarcina altor

persoane decât a reclamantelor din prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii

au declarat apel pârâții U.M., D.D. și Primăria Municipiului București, prin Primarul

General, precum și chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, iar prin decizia civilă nr. 622A din 09 septembrie 2008, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Apelanții-pârâți U.M.

și D.D. nu au formulat motive de apel, astfel încât Curtea de apel a analizat calea

de atac exercitată în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Situația de fapt reținută

de tribunal nu a fost contestată de părțile litigiu. Astfel, s-a reținut că prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1934 de Tribunalul Ilfov,

secția notarială, imobilul situat în București, str. M.V., a fost dobândit de C.P.Ș.,

autoarea defunctului P.Ș., decedat în anul 1980; reclamantele D.A.C.D. și I.A.V.

sunt moștenitoarele acesteia din urmă, conform certificatului de calitate de moștenitor

din 2006 eliberat de B.N.P. I.L.M.

Imobilul în litigiu a

fost confiscat de Statul Român prin hotărârea nr. 2/1945 pronunțată de Tribunalul

Poporului, fiind preluat de la P.Ș. Prin decizia civilă nr. 17/1995 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite, inculpatul P.Ș. a fost achitat, dispunându-se

înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii. Cu toate acestea, din adresa

din 19 octombrie 2006 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1 București,

rezultă că imobilul din București, fost proprietatea C.P.Ș., a intrat în patrimoniul

Primăriei Municipiului București prin Legea nr. 6/1948. Alte relații sunt în sensul

că acest bun a făcut obiectul decretului de naționalizare din 1950.

Având în vedere aceste

condiții, instanța de apel a apreciat că tribunalul era abilitat să se pronunțe

asupra valabilității titlului statului înainte de a proceda la compararea titlurilor

opuse de părți. În chestiunea calificării titlului statului trebuie să se aibă în

vedere dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform cărora instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

În speță, interesul reclamantelor

în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

în litigiu este justificat de cererea acestora legată de revendicarea bunului litigios,

spre a se verifica în cauză în ce măsură titlul invocat în susținerea acțiunii a

fost sau nu contestat, a ieșit sau nu în mod valabil din patrimoniul proprietarului

de drept.

Legea specială, la care

face trimitere apelanta-pârâtă Primăria Municipiului București, menționează imobilele

supuse reglementărilor acestui act normativ, făcând vorbire de imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și de modalitățile

de reparație acordate foștilor proprietari. Chiar dacă prin lege se definește noțiunea

de „imobile preluate în mod abuziv”, aceasta nu înseamnă că instanța nu poate să

constate, analizând valabilitatea titlului statului asupra unui imobil, dacă măsura

dispusă în favoarea statului s-a realizat în temeiul unui titlu legal constituit.

O interpretare contrară ar însemna a accepta că toate imobilele din perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, ceea ce contravine realității

de fapt și de drept existente.

Analizând valabilitatea

titlului statului în conformitate cu dispozițiile legale invocate [art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia],

Curtea de apel a constatat pe de o parte, astfel cum a reținut și instanța de fond,

că hotărârea penală prin care s-a dispus confiscarea imobilului de la autorul reclamantelor

- P.Ș. - a fost desființată, iar pedeapsa confiscării averii înlăturată, iar, pe

de altă parte, că orice alt titlu ce ar fi putut fi invocat de stat ar fi fost fără

obiect cât timp exista o preluare deja dispusă.

De altfel, chiar trecând

peste aceste aspecte, în măsura în care se apreciază că imobilul în litigiu fusese

naționalizat, prevederile decretului de preluare contravin Constituției din 1948

privitoare la proprietate, dispozițiilor legale cuprinse în art. 480 C. civ., precum

și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998

trasează clar problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres

că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea

statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de

către stat.

De altfel, legiuitorul

a statuat că, în sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se

înțelege și imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 [art. 2

lit. a)] din Legea nr. 10/2001, republicată). Față de aceste prevederi legale, reclamantele,

în calitate de moștenitoare ale unei persoane al cărei imobil a fost preluat fără

titlu valabil, își păstrează astfel calitatea de proprietar avută la momentul preluării.

Plecând de la premisa

nevalabilității titlului statului și comparând, mai departe, titlurile de proprietate

invocate de reclamantele D.A.C.D. și I.A.V. și de pârâții U.M. și D.D., instanța

a constatat că titlul invocat de primele este preferabil, fiind mai caracterizat

decât al terților cumpărători.

Pe de o parte, împrejurarea

că actul vânzare-cumpărare încheiat de pârâta D.D. nu a fost desființat nu semnifică

faptul că aceasta are vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului

x de la etajul xx al imobilului în litigiu, neputându-se concepe situații în care

asupra unui bun există doi adevărați proprietari, ci doar situația în care asupra

unui bun există două titluri de proprietate. Titlul pârâtei D.D. provine de la un

neproprietar, întrucât statul nu putea înstrăina în mod valabil acest imobil. Așadar,

pârâta D.D. a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație

care, fără să determine nulitatea contractului, face însă ca titlul pretins de aceasta

să nu fie preferabil celui invocat de reclamantele D.A.C.D. și I.A.V., din patrimoniul

cărora imobilul în cauză nu a ieșit niciodată în mod valabil.

Titlul pârâtului U.M.,

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1996 are aceleași

caracteristici ca și ale contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei D.D. Sentința

nr. 5261/1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care s-a dispus

ieșirea din indiviziune față de un neproprietar, nu poate constitui, de asemenea,

un titlu preferabil în comparație cu cel al reclamantelor, întrucât cel ce a dobândit

imobilul în întregime, în natură, nu a putut primi mai mult decât avea proprietarul

aparent. Mai mult, statul, nefiind proprietar cu titlu valabil asupra terenului,

nu putea emite, în condițiile Legii nr. 18/1990, un titlu de proprietate care să

poată fi opus proprietarilor de drept ai imobilului.

Prin urmare, în mod corect

instanța de fond a apelat la regulile de drept comun consacrate în jurisprudență

și doctrina de specialitate pentru justa soluționare a acțiunii în revendicare,

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., fără a da prevalentă dispozițiilor din

Legea nr. 10/2001, care, potrivit susținerii pârâtului U.M., ar stabili un criteriu

legal de preferință în favoarea dobânditorilor de bună credință. Buna sau reaua

credință a pârâtului U.M., cu prilejul cumpărării imobilului din București, parter

și etajul xx, are relevanță mai ales în raporturile dintre acesta și vânzător; în

speță, trebuie să se aibă în vedere și efectele produse prin sentința civilă

nr. 5261 din 09 aprilie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune în raport cu statul pentru întregul

imobil în litigiu, deși la acea dată era perfectat contractul de vânzare-cumpărare

din 1997 în favoarea pârâtei D.D., cea care nu a înțeles să-și formuleze apărări

în cauza sentintei.

Curtea de apel a apreciat,

de asemenea, ca fiind total nefundamentată juridic teoria conform căreia dispozițiile

Legii nr. 10/2001 ar institui o protecție specială a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și ar exclude revendicarea de drept comun,

întrucât aceste dispoziții prevăd doar că nu se va constata nulitatea actelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință de părțile contractante.

Referitor la apelul exercitat

de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

instanța de apel a constatat, de asemenea, că nu este fondat.

Astfel, potrivit art.

63 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate dispune despărțirea acțiunii principale

de cererea de chemare în garanție, când judecarea cererii principale ar fi întârziată

prin cerere de chemare în garanție.

În speță, Tribunalul a

dispus în mod corect disjungerea cererilor de chemare în garanție formulate în cauză,

întrucât acțiunea reclamantelor era în stare de judecată, iar administrarea probelor

pe cererile întemeiate pe art. 60 și urm. C. proc. civ. ar fi prelungit nepermis

judecata acțiunii principale, cu riscul de a se depăși durata rezonabilă a procesului.

Chiar dacă există o strânsă legătură între soluția dată cererii principale și cea

care urma a se pronunța asupra cererilor de chemare în garanție, aceasta nu înseamnă

că ele nu pot fi judecate separat.

Măsura disjungerii a fost

motivată de instanța de apel prin chiar indicarea temeiului juridic - art. 63

alin. (2) C. proc. civ. Împrejurarea că soluția adoptată de instanța de fond nu

a fost pusă în discuția părților încalcă principiul contradictorialității și este

de natură să provoace apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Totuși, această

vătămare nu atrage în mod necesar desființarea hotărârii pronunțate de tribunal,

întrucât posibilitatea de a se discuta legalitatea măsurii a fost asigurată prin

exercitarea apelului.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat și motivat recurs Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, Municipiul București, prin Primarul General, și pârâtul

U.M.

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, formulează următoarele critici

de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În mod greșit instanța

de apel a menținut disjungerea cererilor de chemare în garanție formulate în cauză

împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, SC R.V. SA și

Primăriei Municipiului București având în vedere următoarele considerente:

În primul rând, instanța

de fond nu a pus în discuția părților disjungerea și prevederile art. 63 alin.

(2) C. proc. civ., iar acest aspect încalcă principiul contradictorialității și

provoacă Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, o vătămare în

sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Totuși, instanța de apel

a considerat, în mod nelegal, că această vătămare poate fi înlăturată prin exercitarea

căii de atac a apelului, privând astfel părțile de un grad de jurisdicție.

În al doilea rând, nu

sunt incidente dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. deoarece cererile de

chemare în garanție din prezenta cauză nu au întârziat în nici un fel soluționarea

cererii principale, și, atât timp cât instanța de fond s-a pronunțat pe cererea

principală, era obligată să se pronunțe și pe aceste cereri de chemare în garanție.

Motivul reținut de instanța

de apel, respectiv faptul că pe cererile de chemare în garanție trebuia administrat

probatoriul și acesta ar fi întârziat cauza principală, este neîntemeiat, întrucât

singura probă care poate dovedi cererea de garanție este cea cu înscrisuri, iar

acestea coincid cu cele ce susțin cererea introductivă și erau deja depuse la dosarul

cauzei.

Mai mult, soluția din

cererea principală are strânsă legătură cu cererile de chemare în garanție formulate,

acestea neputând fi judecate separat având în vedere faptul că, în funcție de temeiul

de drept, invocat de reclamante - revendicare imobiliară (reglementată de art. 480

C. civ. prin comparare de titluri - se putea stabili cu exactitate titularul obligației

de despăgubire).

reprezentat legal de către Primarul General, susține nelegalitatea deciziei recurate

pentru următoarele motive, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.:

În mod greșit Curtea de

apel a reținut că prima instanță era abilitată să se pronunțe asupra valabilității

titlului statului înainte de a proceda compararea titlurilor opuse de către părți,

prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform

căruia instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

statului.

La momentul preluării

efective a imobilului titlului Statului Român îl reprezenta hotărârea penală

nr. 2/1945 pronunțată de Tribunalul Poporului, ori această hotărâre fiind desființată

ulterior printr-un recurs în anulare nu se mai justifică un interes legitim în a

se solicita constatarea nevalabilității titlului statului.

decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente:

a) Instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.)

Instanța a trecut în sfera

atribuțiilor puterii executive și a celei legislative, astfel cum aceste atribuiții

sunt prevăzute prin Constituție și prin legile organice ale acestor puteri.

b) Decizia recurată este

dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Reclamantele nu au calitatea

procesuală activă în prezenta cauză, având în vedere faptul că titlul de moștenitoare

al fostului proprietar al imobilului este lovit de nulitate absolută, acestea acceptând

moștenirea după defunctul P.Ș. cu mult peste termenul de 6 luni de acceptare a moștenirii,

termen prevăzut în mod imperativ de C. civ.

Acțiunea, astfel cum aceasta

a fost formulată, este inadmisibilă.

Primul capăt de cerere

al acțiunii reclamantelor prin care acestea solicită să se constate că statul nu

a avut niciodată un titlu valabil (adică un drept de proprietate) asupra imobilului,

este o cerere în constatare care, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., este inadmisibilă.

În raport de cadrul legal

în vigoare, cererea de revendicare prin compararea titlurilor nu poate fi admisă,

având în vedere dispozițiile derogatorii de la dreptul comun prevăzute de Legea

specială nr. 10/2001.

Recurentul arată că beneficiază

de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 și că p

rincipiul respectării

stabilității raporturilor de proprietate în concordanta cu art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, impune soluționarea cererii de revendicare

prin preferabilitatea legală specială a titlului său de proprietate.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 acțiunea in revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu

valabil in condițiile dreptului comun [art. 480-481 C. civ.; art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998] nu mai poate fi primită, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Se arată că titlul recurentului

este preferabil celui opus de reclamante, invocându-se buna credință, dispozițiile

Legii nr. 10/2001, principiile referitoare la „aparența în drept”, „eroarea comună

și invincibilă”, precum și acela al „proprietarului aparent”.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

recurentul-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

este nefondat.

Instanța de apel a făcut

o corectă interpretare în cauză a prevederilor art. 60 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit

acestor dispoziții legale, „când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin

chemarea în garanție, instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate deosebit.”

Prin cererea de chemare

în garanție a Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pârâtul U.M.

a solicitat obligarea la restituirea prețului plătit de pârât pentru imobilul în

litigiu, actualizat, și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de la data cumpărării

imobilului. În dovedirea cererii a fost solicitată administrarea probelor cu înscrisuri,

interogatoriu și martori.

La rândul său, chematul

în garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a formulat o

cerere de chemare în garanție a SC R. SA pentru restituirea comisionului încasat

de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În condițiile în care,

la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2008, în soluționarea cererii principale,

părțile au declarat că nu mai au alte cereri de formulat, excepții de invocat sau

probe de administrat, în mod corect instanța a constatat că cererea principală era

în stare de judecată, că administrarea probelor pe cererea de chemare în garanție

ar fi întârziat soluționarea nejustificată a cererii principale, și a făcut aplicarea

prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ.

Susținerea formulată prin

motivele de recurs în sensul că, în soluționarea cererii de chemare în garanție,

probatoriul era deja administrat, nu poate fi primită. Cererea de probatorii pe

aspectul pretențiilor formulate prin cererea de chemare în garanție nu a fost pusă

de instanță în discuția părților până la data judecării cereri principale, fiind

posibil ca în dovedirea și combaterea acestor pretenții, părțile să solicite și

instanța să încuviințeze administrarea unor dovezi suplimentare în afara celor câștigate

deja în cauză, formulate în legătură cu cererea principală.

Nu există, așa cum se

susține prin motivele de recurs, obligația pentru instanță de a soluționa concomitent

cererea principală și cererea de chemare în garanție, posibilitatea disjungerii

și judecării separate a celor două cereri fiind, în mod expres, admisă de legiuitor

prin dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea că tribunalul

nu a pus în discuția părților disjungerea și prevederile art. 63 alin. (2) C. proc.

civ. a fost în mod corect interpretată de instanța de apel ca producând o vătămare

în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care însă nu atrage anularea hotărârii.

Posibilitatea pe care apelantul a avut-o de a discuta legalitatea măsurii disjungerii

în calea de atac exercitată acoperă vătămarea produsă și înlătură sancțiunea nulității

hotărârii pronunțate.

Municipiul București, prin Primarul General, este, de asemenea, nefondat.

Competența instanțelor

în analiza valabilității titlului statului este expres recunoscută de legiuitor

prin dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În cauză, reclamantele

justifică un interes în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului

statului. Datele furnizate de autorități în legătură cu modalitatea de preluare

a bunului în litigiu, sunt contradictorii. Pe lângă hotărârea nr. 2/1945 pronunțată

de Tribunalul Poporului, care înlătură măsura confiscării anterior dispuse, există

adresa din 19 octombrie 2006 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1

București din care rezultă că imobilul din București str. A., fost proprietatea

C.P.Ș., a intrat în patrimoniul Primăriei Municipiului București prin Legea nr.

6/1948, dar și alte relații în sensul că bunul în litigiu a făcut obiectul Decretului

de naționalizare nr. 92/1950.

Pe lângă necesitatea clarificării

acestor aspecte, interesul reclamantelor în constatarea modalității de trecere a

bunului în proprietatea statului și verificarea legalității acestei preluări este

dat de specificul cererii cu soluționarea căreia au învestit instanțele de judecată.

Pretinzând că sunt titularele

dreptului de proprietate asupra imobilului și solicitând instanței să compare titlul

lor de proprietate cu cel opus de pârâți, reclamantele au interesul să solicite

instanței să constate că bunul în litigiu nu a ieșit niciodată în mod valabil din

patrimoniul lor, că statul nu a avut un titlu legal de proprietate asupra imobilului

și, pe cale de consecință, nu putea să-l înstrăineze către pârâți.

recursul declarat de reclamantul U.M., Înalta Curte reține următoarele:

Nu poate fi primită excepția

de inadmisibilitate a acestui recurs, invocată de reclamante și susținută prin argumentul

că pârâtul U.M. nu a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

U.M. a formulat apel împotriva

sentinței pronunțate de tribunal, cererea de apel aflându-se la dosarul Curții de

apel. Împrejurarea că partea nu a motivat calea de atac existentă nu stinge dreptul

său la promovarea prezentului recurs pentru exercitarea omissio medio a căii extraordinare

de atac, ci atrage pentru instanță obligația de a face aplicarea prevederilor

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., obligație pe care Curtea de apel a respectat-o

în cauză.

a) Critica întemeiată

pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondată.

Instanța exercită atribuțiile

puterii judecătorești atunci când interpretează legea, fără ca prin aceasta să încalce

atribuțiile recunoscute altei autorități statale sau să îndeplinească un act pe

care numai un organ al puterii executive ori legislative îl putea face pentru a

fi incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

b) Susținerea privind

lipsa calității procesual active a reclamantelor nu este, de asemenea, fondată.

Potrivit certificatului

de moștenitor din 14 iunie 2006, reclamantele sunt moștenitoarele legale ale defunctului

P.Ș., care, potrivit aceluiași certificat de moștenitor, a fost unicul succesor

legal al soției sale, Ș.C.

Or, conform art. 88

alin. (1) din Legea nr. 36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească,

certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor

și a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Este admisibilă, pentru

considerentele expuse în analiza recursului anterior, cererea reclamantelor de constatare

a nevalabilității titlului statului în legătură cu imobilul în litigiu.

În ceea ce privește celelalte

critici formulate de recurentul pârât, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele au fost învestite

cu o cerere în revendicare, formulată la data de 14 martie 2007, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. prin care reclamantele au solicitat compararea titlului lor de

proprietate cu cel opus de pârâți.

Reclamantele au susținut

că titlul lor de proprietate este preferabil celui opus de pârâți întrucât bunul

nu a fost preluat de stat cu titlu valabil și, pe cale de consecință, nu a ieșit

niciodată din patrimoniul lor și nu putea fi înstrăinat, legal, către pârâți; la

rândul său, pârâtul U.M. susține că este titularul unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția europeană și că, principiul securității raporturilor

juridice acordă preferabilitate titlului său de proprietate.

Prin decizia nr. 33

din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv

in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea in vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești că, în concursul

dintre legea specială și legea generală, prioritate are legea specială, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În considerentele deciziei

se arată că, în urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul

nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în

cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca

urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Raportat la aceeași jurisprudență

europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr.

10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă

a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin.

(1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20

alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește

prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește problema

dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui

un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit

că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și părătul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Înalta Curte constată

că, în cauză, nu a existat o analiză în sensul celor reținute prin decizia în interesul

legii menționată și care este obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Deși ambele părți au invocat

existența unui drept de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene în legătură cu

aplicarea acestei norme convenționale, aplicarea principiului securității raportului

juridic și prioritatea legii speciale pe de o parte și contradicția între legea

internă și legislația europeană pe de altă parte, și deși aceste aspecte au constituit

obiectul unui recurs în interesul legii soluționat, instanța de apel nu le-a analizat

prin hotărârea recurată.

De aceea, Înalta Curte

apreciază că, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se impune admiterea recursului

declarat de pârâtul U.M., casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecarea apelului declarat de această parte, menținându-se celelalte dispoziții

ale deciziei recurate.

Cu ocazia rejudecării

pricinii, instanța de apel va analiza susținerile și apărările formulate de părți

în legătură cu prioritatea ce trebuie dată legii speciale în raport cu cea generală

și Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul neconcordanțelor invocate între

legea internă și norma europeană în raport de dezlegările stabilite prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008, urmând ca instanța de trimitere să aibă în vedere

și susținerile formulate prin motivele de recurs și prin întâmpinare legate de aspectele

menționate.

Limitele rejudecării sunt

fixate la cererea de apel declarată de pârâtul U.M. față de împrejurarea că pârâta

D.D. nu a înțeles să declare recurs în cauză, în privința sa hotărârea rămânând

irevocabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și

de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor București împotriva deciziei nr. 622/A din 09 septembrie 2008

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Admite recursul declarat

de pârâtul U.M. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia

și trimite cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea apelului declarat de

U.M. împotriva sentinței civile nr. 295 din 08 februarie 2008 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.