ÎCCJ, decizie (scj.ro #128098)

Privatizare. Actio de in rem verso formulată de societatea privatizată. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic : actio de in rem verso

-privatizare

O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

4

Incidența art. 32

4

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997 are ca premisă existența unui prejudiciu produs prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari, în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Această premisă nu există în cazul în care societatea a demolat construcția, după declanșarea de către persoana îndreptățită a litigiului judiciar având ca obiect revendicarea acesteia, cunoscând această situație, fapt care a condus la imposibilitatea restituirii imobilului în natură și la plasarea societății, prin propria faptă, în afara cadrului legal prevăzut de art. 32

4

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997 care i-ar fi conferit posibilitatea de a solicita și primi despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului.

Prin urmare, societatea privatizată care a fost obligată să plătească persoanei îndreptățite valoarea bunului pierit în aceste circumstanțe nu are deschisă împotriva Autorității pentru Administrarea Activelor Statului calea acțiunii în îmbogățire fără just temei, nefiind îndeplinite, în această situație, condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii pe temeiul specific și subsidiar al actio de in rem verso.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185 din 27 ianuarie 2015

Prin sentința civilă nr. 4708 din data de 7 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.). A fost obligată pârâta AAAS la plata către reclamantă a sumei de 5.003.123 lei, reprezentând despăgubiri. Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate. A fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta AAAS la plata către reclamantă a sumei de 62.899,04 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea, față de pârâtul Statul român prin Ministerul de Finanțe, pe prevederile art. 32

4

alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 raportat la prevederile art. 34

4

alin. (3) și (5) din O.U.G. nr. 88/1997 susținând că în sarcina Statului român a fost reglementată o obligație de garanție (fidejusiune legală) pentru îndeplinirea obligațiilor de plată a despăgubirilor de către instituțiile publice.

Prin aceste susțineri, reclamanta a dovedit îndeplinirea condiției de exercițiu a acțiunii civile referitoare la calitatea procesuală pasivă, existența sau inexistența unei obligații de garanție fiind o problemă de fond.

În conformitate cu prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999: „(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. (3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție”. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii.

Prin decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 16/2011, a fost admis recursul în interesul legii stabilindu-se că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii.

Astfel cum rezultă din înscrisurile înfățișate de reclamantă, la data de 24 iulie 1995, între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător, și Asociația C., în calitate de cumpărător, s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 387, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 343.162 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 8.579.050.000 lei reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C. SA. Întrucât acest contract de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat la 24 iulie 1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, sunt incidente prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, în ceea ce privește despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a terenului în suprafață de 788,47 mp situat în municipiul Constanța, B-dul F. nr. 20, județul Constanța.

Prin sentința civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. și cererea de intervenție, a constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social terenul în suprafață de 1265,60 m.p. situat în Municipiul Constanța, B-dul F. nr. 20, a constatat că reclamanta și intervenientele Ș.A.S. și Ș.L.V. sunt proprietarele imobilelor, în cote de 5/6 și respectiv 1/6.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C.H. SA București, iar prin decizia civilă nr. 1295/21 iunie 1996, Tribunalul Municipiului București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul, reținând că reclamanta M.S.M. a formulat o acțiune în constatare provocatorie, iar instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii sale, constatând că SC C.H. SA București a inclus fără bază legală imobilul în litigiu în capitalul social, precum și calitatea de proprietar a reclamantei și intervenientelor, în cote de 5/6 și respectiv 1/6.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SA. Investită cu soluționarea recursului, la termenul de judecată din data de 6 noiembrie 1996, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanțelor din București pentru soluționarea cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis recursul declarat de pârâta SC C.H. SA, a casat decizia civilă nr. 1295/21 iunie 1996 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă și sentința civilă nr. 12077/16 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. xx71/1997.

Prin încheierea nr. 1246 din 4 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea judecării dosarului de la Judecătoria Constanța la Judecătoria Buzău. În consecință, prin încheierea din 10 aprilie 1997, Judecătoria Constanța a dispus scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea la Judecătoria Buzău. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. xx99/R/1997. Prin sentința civilă nr. 5132/19 iunie 1997, Judecătoria Buzău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Pe parcursul soluționării cauzei, la termenul de judecată din data de 3 noiembrie 1997, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat restituirea în natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcție rămasă în urma demolații ilegale a hotelului și obligarea pârâtei SC C.H. SA la plata integrală a contravalorii hotelului.

Prin sentința civilă nr. 143/15 iunie 1998, Tribunalul Buzău a respins acțiunea principală formulata de reclamanta M.S.M., cât și cererile de chemare în garanție și de intervenție.

Prin decizia civilă nr. 62/20 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta Asociația C., a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității apelului, excepții invocate de intervenienta A.I.M., a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M., s-a luat act că, prin declarația autentificată sub nr. 1026/4 aprilie 2006, intervenientele B.M., moștenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. și P.D.R., moștenitoarele lui P.G.C.N., au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii lor, P.C.T. și P.G.C.N., s-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva sentinței civile nr. 143/15 iunie 1998 pronunțate de Tribunalul Buzău, s-a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Ș.A.S., a fost obligată pârâta SC C.H. SA să restituie reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847 m.p., amplasat în intravilanul Municipiului Constanța, B-dul F. nr. 20 și poziționat pe „Planul de situație Anexa 5” în raportul de expertiză topo P.D., teren aflat pe conturul punctelor 1 - 2 - 18 - 12 - 13 - 14 - 15-17-1, să plătească reclamantei M.S.M. și intervenientei Ș.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii H.C. demolată, care s-a aflat pe terenul în suprafață de 788, 847 m.p., conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I., să plătească reclamantei M.S.M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 lei. Totodată, s-au respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de chemata în garanție A.V.A.S. și excepția lipsei calității procesuale active a SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanție, invocată de A.V.A.S., s-a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta Asociația C., în cadrul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., succesor legal al Fondului Proprietății de Stat, formulată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta accesorie Asociația C. și a fost obligată chemata în garanție A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA și pe intervenienta Asociația C. cu sumele de 11.138.271 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii demolate - H.C. din Municipiul Constanța - și 12.200 lei cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă și intervenienta pe tot parcursul procesului.

Prin decizia nr. 9787 din 2 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de SC C.H. SA, M.S.M., Asociația C. și A.V.A.S., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 263/16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocată de intimații A.V.A.S. București și A.I.M., excepția  inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, invocată de pârâta SC C.H. SA, a respins cererea de chemare în garanție a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice formulată de pârâta SC C.H. SA, a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a judecății apelului formulată de pârâta SC C.H. SA și intervenienta Asociația C., a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, invocată de intervenienta A.I.M. și excepția inadmisibilității apelului invocată de intervenienta A.I.M., a respins ca lipsită de interes cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.I.M., a luat act că prin declarația autentificată sub nr. 1026/4 aprilie 2006, intervenientele B.M., moștenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. și P.D.R., moștenitoarele intervenientului defunct P.G.C.N., au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A.,   considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii lor, P.C.T. și P.G.C.N., a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva sentinței civile nr. 143/15 iunie 1998 pronunțată de Tribunalul Buzău, a schimbat, în tot, sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantă și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei formulată de intervenienta Ș.A.S. și a obligat pârâta SC C.H. SA să restituie reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847 m.p. stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanța, B-dul F. nr. 20 și poziționat pe planul de situație - anexa 5 din raportul de expertiză topo P.D., teren definit pe conturul punctelor 1-2-18-12-13-14-15-17-1, a obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei și intervenientei Ș.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii H.C., demolată, care s-a aflat pe terenul de 788,847 mp., conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I. și cheltuieli de judecată în sumă totală de 8.700 lei. Totodată, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de chemata în garanție A.V.A.S. și excepția lipsei calității procesuale active, a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanție, invocată de pârâta A.V.A.S., a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei, SC C.H. SA, formulată de intervenienta Asociația C. în cadrul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., a admis cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta accesorie Asociația C., a obligat chemata în garanție A.V.A.S., să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA și pe intervenienta Asociația C. cu următoarele sume: 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii demolate - H.C., 2.209.200 lei reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 788,847 m.p., calculată conform raportului de expertiză topo P.D. și 12.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă și intervenientă înainte de casare, a admis cererea intimatei pârâte SC C.H. SA și a dispus obligarea intimatei chemate în garanție A.V.A.S. la plata către intimata-pârâtă SC C.H. SA a 500 lei, cheltuieli de judecată ocazionate de rejudecarea cauzei după casare.

Prin decizia nr. 8576/6 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă în dosarul nr. xx41/42/1998* au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.S.M. și pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 263 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost admis recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S. și modificată, în parte, decizia recurată în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a SC C.H. SA în cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta Asociația C. PAS, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. și înlăturată obligarea acesteia la plata sumelor de 11.138.275 lei, 12.200 lei și 2.209.200 lei, precum și obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 500 lei și au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, sub aspectul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. formulate de pârâta SC C.H. SA că, în speța dedusă judecății în acel litigiu, cauza cererii de chemare în garanție a constituit-o contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 387/24 iulie 1995 și că, în acest context, pârâta SC C.H. SA nu putea fi titular al cererii de chemare în garanție și deci, nu are calitate procesuală activă în promovarea unei astfel de cereri cât timp nu a fost parte în actul juridic care a reprezentat cauza juridică a cererii de chemare în garanție.

Imobilul teren vizat de decizia civilă nr. 263/16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, astfel cum a fost modificată, în parte, prin decizia civilă nr. 8576/6 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a fost restituit în fapt creditoarei M.S.M. și M.A.S. de către reclamanta SC C.H. SA la data de 27 ianuarie 2012, conform procesului-verbal de predare-primire autentificat sub nr. 115/27 ianuarie 2012 la BNP C.I.A. Deși societatea reclamantă a făcut demersuri în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, acestea au rămas fără rezultat, pârâta neprezentându-se la data fixată pentru conciliere.

În considerarea cadrului legal și a celui factual expuse anterior, în opinia tribunalului, erau îndeplinite cerințele speciale prevăzute de lege în vederea acordării de despăgubiri în ceea ce privește restituirea în natură a terenului, respectiv: 1) producerea unui prejudiciu cauzat prin restituirea în natură a imobilului-teren deținut de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; 2) inexistența unui acord între instituția publică implicată și societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare cu privire la stabilirea despăgubirii.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8927/16 decembrie 2011, la care s-a făcut referire anterior, în respectarea dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. conform cărora dezlegarea problemelor de drept judecate ca urmare a exercitării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul B.M. s-a stabilit valoarea contabilă a imobilului la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, pentru suma de 5.003.123,43 lei.

Criticile aduse de pârâtul Statul român cu privire la valoarea contabilă a imobilului teren stabilită prin expertiză sunt neîntemeiate, în măsura în care expertul a verificat documentele relevante aferente evidențelor contabile ale reclamantei din care a rezultat că prin nota contabilă din 6 decembrie 2011 și conform fișei contului 2111 terenuri, terenul în cauză a fost scăzut din contabilitatea SC C.H. SA cu suma de 5.003.123,43 lei, anterior reevaluării care a fost realizată la data de 31 decembrie 2011. Acest aspect rezultă din balanța contabilă aferentă lunii decembrie 2011.

Tribunalul a considerat neîntemeiate apărările promovate de pârâta AAAS cu privire la acest capăt de cerere. Astfel, obligația instituției implicate de a acorda despăgubiri rezultă în mod deslușit din art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel încât nu putea fi acordată relevanță apărărilor pârâtei referitoare la faptul că pachetul de acțiuni vândut de AVAS ar fi reprezentat o reflecție fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării sau a celor privind obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni care ar consta în acțiuni și nu în bunuri imobile.

Acordarea despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile legale speciale regăsite în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, și nu pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 387/24 iulie 1995 în cadrul căruia, de altfel, SC C.H. SA nu a fost parte pentru a se pune în discuție analizarea condițiilor privind activarea obligației de garanție împotriva evicțiunii. S-a subliniat și voința legiuitorului de acordare a despăgubirilor fără a face vreo referire la limitarea acestora în funcție de valoarea capitalului social deținut de stat în cadrul societății. În aceste condiții, în raport de regula de interpretare logică a normelor juridice „

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

”, generalitatea formulării textului (art. 34

4

din O.U.G. nr. 88/1997) determină și caracterul universal al aplicării sale, fără distincțiile pe care respectivul text nu le proclamă. Pentru aceleași considerente, în opinia tribunalului, nu prezenta relevanță faptul că pârâta AAAS nu are sau nu a deținut calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC C.H. SA.

Cu privire la celelalte apărări tribunalul a reținut că întinderea maximă a despăgubirilor cuvenite a fost tranșată, în urma interpretării legislației în materia privatizării și a analizării evoluției acestei legislații, prin decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, la care s-a făcut referire anterior, incidentă în cauza de față în raport de temeiul juridic ce stă la baza primului capăt de cerere din acțiunea reclamantei. Totodată, instanța a considerat că prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 privind limitarea despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător nu-și găsesc incidența în speța dedusă judecății, având în vedere ultraactivitatea legii vechi (art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997) consacrată expres prin dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata sumei de 11.138.275 lei reprezentând contravaloarea clădirii care s-a aflat pe terenul de 788,47 mp din Constanța, B-dul F. nr. 20, tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acestuia arătând că alin. (2) și (3) ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 au ca premisă existența unui prejudiciu produs prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile.

Or, o asemenea condiție nu era îndeplinită în cauza de față în măsura în care prin decizia nr. 263/16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 8576/6 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, nu a fost dispusă restituirea în natură a clădirii H.C., ci, reținându-se că această construcție a fost demolată de pârâtă în anul 1996, în timpul soluționării litigiului (în baza unei autorizații de demolare, care însă a fost anulată prin decizia civilă nr. 539/4 septembrie 1997 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. xx10/C/R/1997 motivat de faptul că „SC C. SA a dispus nejustificat de un imobil care era proprietatea reclamantei”), SC C.H. SA a fost obligată la plata unei despăgubiri în valoare de 11.138.275 lei către M.S.M. și Ș.A.S. pentru prejudiciul produs prin refuzul de a restitui imobilul - clădire și prin demolarea acestuia.

Alin. (5) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu putea conferi temeinicie solicitării reclamantei întrucât acesta se referă la situația în care instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre pentru ipoteza în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilului. Textul legal menționat nu reglementează o obligație a instituției publice implicate de a efectua plata unor despăgubiri în favoarea societății comerciale.

Nici instituția îmbogățirii fără justă cauză privită în corelație cu alin. (5) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu era de natură a conduce la soluția admiterii celui de-al doilea capăt de cerere. Condițiile materiale ale intentării acțiunii „

de in rem verso

” se referă la: 1) mărirea unui patrimoniu; 2) micșorarea unui patrimoniu ca o consecință a măririi altuia; 3) existența unei legături de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, iar condițiile juridice ale exercitării acestei acțiuni implică: 1) absența unei cauze legitime a măsurii patrimoniului unei persoane în detrimentul altuia; 2) absența oricărui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite,

Or, în cauza dedusă judecății nu era vorba de o mărire a patrimoniului AVAS și de o eventuală legătură de cauzalitate între presupusa mărire a patrimoniului AVAS și micșorarea patrimoniului reclamantei prin plata despăgubirilor către foștii proprietari în măsura în care imobilul - clădire a fost demolat pe parcursul soluționării litigiului prin cadrul procesului inițiat de foștii proprietari, despăgubirile achitate de reclamantă echivalente cu valoarea de circulație a imobilului fiind menite să repare, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prejudiciul produs foștilor proprietari prin refuzul de restituire a imobilului și prin demolarea acestuia.

Micșorarea patrimoniului reclamantei din cauza de față a avut o cauză legitimă și anume angajarea răspunderii civile a SC C.H. SA prin repararea pe cale judiciară a prejudiciului produs foștilor proprietari prin fapta personală a societății comerciale care a refuzat restituirea în natură și a demolat clădirea în baza unei autorități de demolare ce a fost ulterior anulată. În aceste condiții, nu se putea susține că pretinsa diminuare a patrimoniului reclamantei s-a produs ca urmare a măririi patrimoniului instituției publice implicate. Totodată, s-a subliniat și împrejurarea că reclamanta își invocă propria culpă (constând în aceea că a demolat clădirea pe parcursul litigiului anterior) pentru a obține protecție judiciară, ceea ce nu poate fi permis în măsura în care restituirea în natură a fost făcută imposibilă prin chiar atitudinea reclamantei.

Acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât prin dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 (conform cărora statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în acest articol) s-a instituit numai o obligație asumată de Statul român de a asigura mijloacele necesare pentru a fi îndeplinită obligația de reparare a prejudiciului cauzat societăților privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Nu s-a dovedit, în cadrul acestui litigiu, împrejurarea că A.A.A.S. nu ar avea capacitatea financiară de a-și executa obligațiile stabilite prin hotărârea de față. De altfel, instituția publică implicată în procesul de privatizare era chiar reprezentantul Statului în raporturile juridice reglementate de legislația în materia privatizării.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta A.A.A.S.  la plata sumei de 62.899,04 lei în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată, constatând culpa sa procesuală corespunzător pretențiilor admise, cheltuielile de judecată constând în: taxă de timbru (54.142,23 lei); timbru judiciar (5 lei); onorariu de expert (1.500 lei) și onorariu avocațial (7.251,81 lei, corespunzător unui procent de 31% de admitere a pretențiilor). Cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial au fost dovedite prin factura și extrasul de cont, depuse în copie la filele 266-267, vol. II. Instanța a considerat neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei referitoare la plata cheltuielilor de judecată, aferente pretențiilor găsite neîntemeiate, în privința cărora pârâtei nu-i poate fi atribuită o culpă procesuală.

Împotriva acestei soluții au declarat apel A.A.A.S. și SC C.H. SA București.

Prin decizia nr. 251 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost respins apelul promovat de apelanta A.A.A.S. ca nefondat. A fost admis apelul promovat de apelanta SC C.H. SA. A fost schimbată, în parte, sentința civilă nr. 4708/7 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. xx883/3/2012 în sensul că a fost obligată pârâta A.A.A.S. și la plata sumei de 11.138.275 lei. A fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 190.421,92 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligată intimata A.A.A.S. la plata către apelanta SC C.H. SA a sumei de 57752 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și contravaloare timbru judiciar.

Analizând sentința atacată cu prioritate prin prisma motivelor invocate de pârâta A.A.A.S. ce tind la înlăturarea sau limitarea răspunderii, Curtea a reținut următoarele:

Asupra excepțiilor reiterate în apel, instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2013 pentru motivele temeinic enunțate în considerentele acestei încheieri. Apelanta nu a oferit nici un argument nou în apel de natură a schimba aspectele reținute în mod corect de prima instanță cu privire la excepția prescripției și a prematurității, iar motivele circumscrise excepției inadmisibilității au fost analizate ca apărări de fond în cuprinsul sentinței atacate.

În ceea ce privește criticile privind valoarea despăgubirilor acordate de prima instanță, astfel cum sunt acestea enunțate de apelanta-pârâtă, Curtea a constatat că din considerentele sentinței atacate rezultă în mod clar că la stabilirea acestora s-a ținut cont de valoarea contabilă a terenului la momentul ieșirii din patrimoniul societății, și nu de valoarea de piață, fiind respectată decizia în interesul Legii nr. 18/2011 care a statuat în acest sens. Pe de altă parte, apărările apelantei-pârâte privind diminuarea despăgubirilor proporțional cu procentul de acțiuni înstrăinat, condiționat de includerea valorii terenului în capitalul social la momentul înstrăinării, ținând cont de amortizare, au fost considerate, în mod corect, de prima instanță ca lipsite de relevanță cât timp dispozițiile legale pe care se întemeia cererea reclamantei de despăgubire (art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997) și decizia în interesul legii pronunțată în interpretarea acestora nu cuprind asemenea distincții și delimitări. Totodată, limitarea despăgubirilor acordate la 50% din prețul încasat potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 a fost considerată în mod justificat ca nefiind aplicabilă în cauză având în vedere normele tranzitorii cuprinse în art. 30 alin. (3) din lege.

Sub aspectul criticilor legate de pretinsa acordare ilegală a unui ajutor de stat, Curtea a subliniat faptul că suma acordată de instanță nu reprezintă un beneficiu pentru reclamantă de natură a distorsiona concurența, ci despăgubiri stabilite de legiuitor și confirmate de decizia în interesul legii ca măsură reparatorie pentru societățile privatizate în situația particulară a restituirii unor imobile aparținând acestora către foștii proprietari.

Analizând criticile apelantei-reclamante privind respingerea capătului de cerere privind plata sumei de 11.138.275 lei, Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 263/16 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. xx41/42/1998, reclamanta a fost obligată la plata către moștenitorii foștilor proprietari a sumei de 11.138.275 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a clădirii demolate - H.C. din Constanța, terenul fiind restituit în natură. Soluția a fost confirmată prin decizia civilă nr. 8576/6 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, care a subliniat și faptul că temeiul juridic al acestei dispoziții îl reprezintă art. 480 C. civ., iar cauza a fost reprezentată de deținerea abuzivă a imobilului de către pârâtă, dispariția bunului făcând imposibilă restituirea în natură, dar neîmpiedicând restituirea prin echivalent bănesc fără schimbarea cererii de chemare în judecată. Contrar celor reținute de prima instanță, Curtea a constatat că hotărârile pronunțate în litigiul anterior nu au analizat și constatat răspunderea civilă delictuală a reclamantei de față pentru demolarea construcției, ci s-au raportat la temeiul juridic inițial al acțiunii și la dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Totodată, înlăturarea obligației AVAS de plată a acestei sume prin decizia civilă nr. 8576/6 decembrie 2011 nu a avut în vedere netemeinicia unor asemenea pretenții, ci inadmisibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție de către intervenientul accesoriu, altă persoană decât reclamanta de față, strict raportat la cadrul procesual din acel dosar.

Într-adevăr, dispozițiile art. 32

4

alin.

.

(2) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie obligația de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acest text neputând constitui temeiul juridic pentru recuperarea sumei plătite în contul construcției demolate, care tocmai din acest motiv nu a mai fost restituită în natură. Deopotrivă însă prevederile art. 32

4

alin

.

(5) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilesc obligația instituției publice implicate de a plăti direct fostului proprietar suma la care societatea comercială a fost obligată ca echivalent bănesc al imobilului fără a face nicio distincție în funcție de perioada privatizării sau dispoziției de plată a echivalentului bănesc.

Cum, în speță, pârâta, instituție implicată în procesul de privatizare, nu a plătit aceste sume, ci ele au fost suportate de reclamantă, Curtea a apreciat că în cauză erau îndeplinite cerințele îmbogățirii fără justă cauză astfel cum au fost deja enunțate de prima instanță. Patrimoniul reclamantei s-a diminuat ca urmare a plății echivalentului bănesc al bunului revendicat, iar cel al pârâtei s-a mărit prin evitarea plății acestei sume, deși obligația îi revenea potrivit art. 32

4

alin

.

(5) din O.U.G. nr. 88/1997, text de lege ce reprezintă în opinia instanței o garanție suplimentară pentru foștii proprietari că își vor încasa aceste sume. Astfel cum s-a reținut deja, micșorarea patrimoniului nu a avut drept cauză fapta ilicită a reclamantei din cauza de față, ci hotărârile judecătorești au fost pronunțate într-o acțiune în revendicare privind bunuri preluate de stat fără titlu.

Pentru aceste motive, apreciind întemeiată și această cerere, în baza art. 296, 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul și a schimbat sentința atacată în sensul obligării pârâtei A.A.A.S. și la plata sumei de 11.138.275 lei.

Consecință a acestei măsuri, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a schimbat și cuantumul cheltuielilor de judecată la care pârâta a fost obligată pentru judecata în fond, permițând recuperarea integrală a sumelor avansate de reclamantă.

Analizând criticile ambelor părți privind răspunderea solidară a Statului român în acțiunea principală, respectiv temeinicia cererii de chemare în garanție a acestuia, Curtea a constatat că prima instanță a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 32

4

alin

.

(6) din O.U.G. nr. 88/1997 care nu fac decât să reitereze obligația Statului de a garanta îndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege în sarcina instituțiilor publice implicate, care acționează ca agenți ai săi în cazul particular al privatizării. Aceasta reprezintă o obligație constituțională și legală, și nu un caz special de fideiusiune ca și garanție personală în materie civilă.

Prin urmare, au fost înlăturate ca neîntemeiate argumentele ambelor apelante privitoare la răspunderea directă a Statului român în această acuză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC C.H. SA și recurenta-pârâtă A.A.A.S. București.

Recurenta-reclamantă SC C.H. SA solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii  cererii de chemare în judecată și în contradictoriu cu  Statul român, prin Ministerul Finanțelor, cu consecința obligării acestuia în solidar cu AAAS la plata sumelor admise de instanță.

În drept sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se susține greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Recurenta-reclamantă susține că în temeiul textelor de lege invocate, instanța trebuia să oblige și Statul român prin Ministerul Finanțelor în solidar cu pârâta AVAS la plata sumelor pretinse cu titlu de despăgubire.

Recurenta arată că textul de lege instituie o obligație legală în sarcina Statului român, de a garanta executarea de către instituțiile publice implicate în privatizare a obligațiilor lor de plată față de societățile privatizate, obligație care îmbracă forma unei fidejusiuni legale. Soluția dată în sens contrar de instanța de apel este rezultatul unei interpretări greșite a legii ce contrazice interpretarea expresă dată de legiuitor. Răspunderea solidară a Statului român este corectă având în vedere că AAAS nu are autonomie financiară pentru a-și executa din proprie inițiativă obligațiile față de C.H.

Recurenta arată că, deși a declanșat procedura executării silite față de AAAS, i s-a adus la cunoștință faptul că  există câteva mii de creditori ce dețin titluri executorii împotriva  AAAS, această instituție fiind în prezent în imposibilitatea financiară de a-și onora obligațiile financiare într-un termen rezonabil.

În pofida obligației sale legale ce îi incumbă conform dispozițiilor art. 34

4

alin. (6) al  O.U.G. nr. 88/1997 Statul român a adoptat, în realitate, doar măsuri necesare pentru a se disocia formal de AVAS, instituție publică aflată în subordinea sa, deși este răspunzător în solidar cu AAAS pentru îndeplinirea de către acesta din urmă a obligațiilor ce-i revin în legătură cu privatizarea. Soluția responsabilității solidare a fost consacrată și prin jurisprudența CEDO, respectiv Cauza Aurelia Popa și Cauza Moldoveanu prin care s-a reținut că statul este răspunzător în mod solidar cu pârâtul dar și prin jurisprudența CJUE, respectiv Cauza Akzo Nobel NV prin care s-a reținut că în pofida personalității juridice distincte, poate fi imputat societății mamă comportamentul nelegal al unor filiale, iar prin Cauza Clubul Lombard  s-a statuat că personalitatea juridică distinctă a filialei nu este un element suficient pentru a înlătura de plano posibilitatea imputării comportamentului  acesteia societății mamă. În acest context recurenta reclamantă susține că în cazul pârâtei este vorba de o aparentă sau falsă personalitate juridică întrucât aceasta nu a beneficiat în cadrul contractului de privatizare în cauză de o veritabilă și suficientă independență instituțională și operațională față de autorități, în speță Statul român, susceptibilă de a-i contura autonomia de voință contractuală.  Or, câtă vreme Statul român a beneficiat, prin instituția publică implicată în privatizare de drepturile decurgând din contractul de privatizare, îngreunarea executării obligațiilor corelative de către AAAS pe motivul insuficienței fondurilor alocate despăgubirilor este un exemplu de abuz de drept.

Recurenta-pârâtă A.A.A.S. București solicită în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și excepțiilor invocate de aceasta, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul de prescripție de o lună), a dispozițiilor art. 32

26

din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul de prescripție de 3 luni) cât și a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aceste texte având aplicabilitate în situația în care se valorifică un  drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării. Arată că față de aceste texte legale dreptul la acțiune dedus judecății este prescris.

Printr-o altă critică se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., coroborat cu alin. (3) ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, întrucât față de natura comercială a litigiului nu s-a făcut dovada efectuării procedurii prealabile a concilierii, prin urmare acțiunea trebuie respinsă ca prematură.

Consideră recurenta că au fost încălcate dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 aceste dispoziții putând fi incidente numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește suma de 11.138.275 lei reprezentând contravaloare imobil demolat, consideră recurenta că în mod nelegal a fost admisă cererea având în vedere că aceasta nu intră sub incidența dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 88/1997 art. 32

4

alin. (1)-(2). În mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că reclamanta nu a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă la restituirea în natură a imobilului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a fi aplicate dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Aceeași instanță de fond a reținut și faptul că nici dispozițiile alin. (5) ale aceluiași text de lege nu pot fi aplicabile în speță deoarece conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite la despăgubiri, iar nu societății privatizate. În respingerea acestui capăt de cerere instanța de fond a reținut ca aspect determinant faptul că reclamanta a fost obligată să plătească foștilor proprietari despăgubiri pentru imobilul demolat în temeiul art. 998 C. civ., iar nu ca aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Alin. (5) nu are aplicabilitate nici pentru faptul că textul de lege nu reglementează o obligație a instituției publice implicate de a efectua plata unor despăgubiri pentru imobilul demolat în favoarea societății comerciale, ci față de foștii proprietari care nu sunt parte procesuală în prezentul proces.

Nici instituția îmbogățirii fără justă cauză, privită în corelație cu alin. (5) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu este de natură a conduce la admiterea pretențiilor întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale, ale intentării

acțiunii de in rem verso,

respectiv nu se poate vorbi de o mărire a patrimoniului AAAS, o micșorare a unui patrimoniu ca o consecință a măririi altuia și de o eventuală legătură de cauzalitate între acestea. Condițiile juridice ale exercitării acțiunii de

in rem verso

implică absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite. În speță nu se poate vorbi de o mărire a patrimoniului AAAS și de micșorarea patrimoniului reclamantei, prin plata despăgubirilor către foștii proprietari în măsura în care imobilul clădire a fost demolat pe parcursul soluționării litigiului prin cadrul procesului inițiat de foștii proprietari, despăgubirile achitate de către intimata-reclamantă echivalente cu valoarea de circulație a imobilului, fiind menite să repare, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prejudiciul produs foștilor proprietari prin refuzul de restituire a imobilului și prin demolarea acestuia.

Nu poate fi obligată AAAS la plata despăgubirilor față de societatea privatizată, pentru că la momentul demolării imobilului pentru care se solicită despăgubiri această societate era integral privatizată, prin urmare AAAS nu mai deținea acțiuni la respectiva societate, neputând astfel răspunde față de faptul că imobilul clădire nu a mai putut fi restituit în natură.

Micșorarea patrimoniului intimatei-reclamante a avut o cauză legitimă și anume angajarea răspunderii acesteia prin repararea pe cale judiciară a prejudiciului foștilor proprietari prin fapta personală a societății comerciale care a refuzat restituirea în natură și a demolat clădirea în baza unei autorizații de demolare ce a fost ulterior anulată.

Arată recurenta că nu există temei juridic în baza căruia să poată fi admisibilă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru un imobil demolat din culpa acesteia.

În ceea ce privește obligarea la plata ambelor sume recurenta arată că nu poate fi reținută vreo obligație pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare era prezentată situația patrimonială a societății atât cu privire la terenuri și clădire care trebuiau incluse în capitalul social cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată. Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilelor, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către intimata reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate.

Recurenta mai arată că nu există nicio mențiune în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor, cum a solicitat reclamanta, ci acesta este limitat la valoarea contabilă astfel cum aceasta rezultă din registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, iar nu la valoarea de circulație. În caz contrar, societatea se va îmbogăți fără justă cauză prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 aplicabil în cauză, prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. În mod greșit nu a reținut instanța valoarea prețului de vânzare al acțiunilor astfel cum acesta rezultă din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni.

Printr-o altă critică se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 93 din Tratatul CE de care este ținută orice instanță în dezlegarea pricinilor pentru a evita declanșarea unei proceduri de infrigement împotriva statului român. Recurenta susține că atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăți. În cauză sumele de bani la care a fost obligată pot fi apreciate ca ajutor de stat, fiind îndeplinite condițiile în acest sens.

Referitor la cererea de chemare în garanție, se arată că acțiunea a fost întemeiată pe art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, prin urmare calitatea procesuală a Statului român prin Ministerul Finanțelor este justificată având în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care atestă calitatea de reprezentant al Statului român a Ministerului Finanțelor.

Înalta Curte, analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate, a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.H. SA București este nefondat, iar recursul recurentei-pârâte A.A.A.S.

București este fondat și a fost admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește recursul recurentei-reclamante SC C.H. SA București,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 32

4

alin. (1) și (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale:

1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

6)Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.”

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă, în primul rând, că obligația de a repara prejudiciile cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, revine instituțiilor publice implicate, respectiv AVAS. Textul de lege instituie apoi în sarcina statului asigurarea îndeplinirii obligațiilor de reparație ce revin instituțiilor implicate în privatizare.

Prevederile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu instituie în favoarea societăților comerciale implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri față de foștii proprietari.

În cauză, statul nu participă nemijlocit în cadrul raportului juridic, ci acest raport juridic s-a creat pe baza legislației în materia privatizării, între AVAS și societatea privatizată, conform contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Între Statul român, prin Ministerul Finanțelor și SC C.H. SA nu există raport juridic obligațional, iar dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mijloacele necesare aducerii la îndeplinire, de către instituțiile publice implicate în privatizare, a obligațiilor de plată reținute în sarcina lor, în temeiul unor hotărâri judecătorești, se reflectă în legile bugetare anuale în care sunt prevăzute și autorizate pentru fiecare an bugetar veniturile, pe capitole și cheltuielile pe destinații și pe ordonatorii principali de credite, pentru bugetul de stat.

O.G. nr. 2