ÎCCJ, decizie (scj.ro #86869)

Naționalizarea acțiunilor deținute la o societate comercială.  Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale.

Index alfabetic :

drept de proprietate

-          societate comercială naționalizată

-          contract de vânzare-cumpărare

-          măsuri reparatorii prin echivalent

Legea nr. 112/1995

Legea nr.10/2001, art. 18 lit. d, art. 45

Legea nr.119/1948, art. 1

Prevederile pct.18.1 din Normelor de aplicare a Legii nr.10/2001  cu referire la art.18 din Legea nr.10/2001 stipulează  „interdicția restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deținătorilor de participații de capital social la societăți comerciale naționalizate”.

În raport de acest text de lege, cum autorilor persoanelor îndreptățite li s-au naționalizat acțiunile pe care le dețineau la o societate comercială, având calitatea de acționari,  pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceste acțiuni și nu la restituirea în natură a imobilelor care se aflau în patrimoniul societății.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7327 din 24 noiembrie 2008

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, reclamanții P.B.G., P.N., P.T.C. și P.C.M. au chemat în judecată Primăria Municipiului București, SC A.V.L. B. SA, D.M., M.D., S.G., R.A., I.E. și S.V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între pârâți în baza Legii nr.112/1995.

Ulterior, s-a învederat că S.V. a decedat la data de 10 martie 1999, având ca moștenitori pe C.V. și S.G., iar P.C., fiica pârâtului S.G. a declarat că tatăl său a decedat.

Prin sentința civilă nr.625 din 5 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor nr.149/1996, reclamanții sunt moștenitorii lui P.N., care a deținut la Tăbăcăria Națională, devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele și Încălțăminte K. un număr de 18.760 de acțiuni, astfel că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul art.3 și art.4 din Legea nr.10/2001.

Reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, iar prin decizia nr.438/A din 21 iunie 2007, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că reclamanții sunt moștenitorii uneia dintre persoanele care avea calitatea de asociat la persoana juridică naționalizată. În acest sens, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001.

Cu privire la apartamentele pentru care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, persoanele fizice au intrat în proprietatea lor, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, iar actele juridice de înstrăinare sunt salvate de la nulitate de buna-credință a părților contractante.

S-a conchis, că singura soluție echitabilă este cea prevăzută de art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, în sensul că reclamanții pot solicita

măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute de

Titlul VII din Legea nr.247/2005.

S-a avut în vedere și faptul că apartamentele existente în activul fostei Tăbăcării Naționale au fost preluate în mod abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, așa cum prevăd dispozițiile HG nr.11/1997.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, care, invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., au arătat că s-au încălcat dispozițiile art.261 C.proc.civ. și art.21 alin.(1)-(2) din Legea nr.10/2001.

Cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se ocolește răspunsul cu privire la vânzarea bunului altuia, menționându-se că înstrăinarea a avut loc cu bună-credință, că preluarea s-a realizat în baza unui titlu, fără a se depune acte cu care să combată aceste susțineri.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea reclamanților s-a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr.112/1995 cu motivarea că la data încheierii chiriașii au fost de rea-credință.

Imobilele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitatea absolută se solicită, nu au aparținut niciodată recurenților sau autorilor lor, astfel că desființarea acestor contracte nu ar aduce nici un avantaj recurenților, deoarece nu există nicio posibilitate reală prin care ele să intre în patrimoniul lor. Terenurile pe care s-au construit locuințele în discuție au aparținut Fabricii B., fosta Fabrică de Pielărie.

Locuințele au fost naționalizate odată cu societatea căreia îi aparțineau, ajungând mai întâi în administrarea Fabricii K., de unde au fost trecute în baza deciziei nr.1659/1956 în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei.

Fără niciun dubiu se reține că, imobilele au trecut în proprietatea

statului prin naționalizare în baza Legii nr.119/1948.

Locuințele au aparținut anterior naționalizării Tăbăcăriei Naționale – Societatea anonimă pe acțiuni, situație în care reclamanții nu au vocația de a obține în natură aceste imobile.

Potrivit certificatului de moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii lui P.N., principalul acționar al Tăbăcăriei Naționale, care deținea 18760 de acțiuni la care se adaugă acțiunile pe care le deținea celalalt personal, având în total 40500 acțiuni din cele 60000 ale societății, ceea ce reprezenta aproximativ 67.50% din capitalul social. Într-o atare situație, este clar că reclamanții nu au în niciun fel posibilitatea reală să pretindă și să obțină în natură imobilele care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut. În acest sens sunt și prevederile Normelor de aplicare a Legii nr.10/2001 care la pct.18.1 cu referire la art.18 din Legea nr.10/2001 stipulează în art.18 lit. a „interdicția restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deținătorilor de participații de capital social la societăți comerciale naționalizate”.

Reclamanții pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent în raport de textul precitat, deoarece nu erau asociați, ci acționari ai societății comerciale naționalizate și nu dețineau 100% din capitalul social.

Susținerea reclamanților potrivit căreia preluarea bunului societății s-a

făcut fără titlu, în raport de dispozițiile Constituției în vigoare la data naționalizării este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Constituția României din anul 1948 prevede în art.11 că, atunci când interesul general o cere, mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare când sunt proprietate particulară a persoanelor fizice și juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiile prevăzute de lege.

S-a creat astfel cadrul juridic necesar naționalizării sau exproprierii mijloacelor de producție aflate în proprietate particulară, precum și a desființării întreprinderilor industriale, comerciale și bancare capitaliste.

În ceea ce privește Legea nr.119/1948, în art.1 se dispune că se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare, bancare, de

asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații.

În cazul naționalizării deveneau inaplicabile orice raționamente legale cu un caracter

in personam

al acestei măsuri.

Autorilor reclamanților li s-au naționalizat acțiunile, astfel că sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru aceste acțiuni și nu la restituirea în natură a imobilelor care se aflau în patrimoniul societății și nu al persoanelor fizice acționare.

În aceste condiții, statul nu a vândut bunul altuia, ci pe acela avut în proprietatea sa în temeiul Legii nr.119/1948, bunul fiind dobândit în modalitatea anterior arătată. În calitatea sa de proprietar, statul avea dreptul să stabilească instituțiile și modalitățile în care aceste vânzări să fie realizate.

Pe de altă parte, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare era în vigoare Legea nr.213/1998, care dădea posibilitatea foștilor proprietari să se adreseze instanțelor judecătorești în situația în care bunurile le-au fost preluate fără titlu valabil. Cu toate acestea, așa cum rezultă din adresa nr.636/2002, emisă de SC AVL B. SA până la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor nu era înregistrat niciun proces de revendicare. În plus, Legea nr.112/1995 permitea vânzarea imobilelor cu destinația de locuințe preluate de stat cu

titlu după 6 martie 1945.

Astfel, nu se poate susține reaua-credință la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare a locuințelor atâta timp cât legea permitea vânzarea acestora, iar reclamanții nu au avut niciodată proprietatea locuințelor.

Cât privește susținerea că statul ar fi vândut lucrul altuia, neavând un titlu valabil asupra locuințelor, se reține că locuințele au aparținut unei societăți comerciale naționalizate prin Legea nr.119/1948, lege care era în

concordanță cu Constituția în vigoare la acea dată.

Se mai susține de către recurenți că pe rolul AVAS există cerere de restituire a Fabricii K. și a Tăbăcăriei, formulată în baza Legii nr.112/1995 și cerere pentru restituirea terenului în baza Legii nr.18/1991.

În primul rând, nu poate exista pe rolul AVAS cerere de restituire în natură a patrimoniului unei societăți comerciale, ci, cel mult pentru despăgubiri, iar în al doilea rând, societatea care deține patrimoniul despre care se face vorbire este Societatea D., privatizată integral, iar eventuala restituire în natură poate fi cerută numai în fața instanțelor de judecată în contradictoriu cu această societate.

În ceea ce privește buna-credință, se reține că aceasta se prezumă și că în cauză o asemenea prezumție nu a fost răsturnată.

Mai trebuie reținut că acțiunea în constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare a fost promovată la data de 14 august 2002, dată față de care recurenții sunt decăzuți din dreptul de a mai promova o acțiune în anulare în temeiul art.45 din Legea nr.10/2001.

În concluzie, corect s-a reținut că apartamentele pentru care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost cumpărate cu respectarea Legii nr.112/1995, în sensul că la data înstrăinării, pârâții aveau calitatea de chiriași, nu posedau o altă locuință, s-au făcut toate diligențele și s-a stabilit că nu exista nicio cerere de restituire în natură sau vreun litigiu pe rolul instanțelor pentru revendicare și nici nu s-au formulat notificări părților contractante cu privire la restituirea în natură, aspect nedovedit în cauză.

Raportat la cele expuse, se reține buna-credință a părților contractante, ceea ce împiedică sancționarea actelor juridice cu nulitatea absolută.

Nu trebuie omis nici faptul că toate apartamentele din activul fostei Tăbăcării Naționale au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, dar cu titlu, conform dispozițiilor H.G. nr.11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995.

În consecință, potrivit art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, reclamanții pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute în Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.