ÎCCJ, decizie (scj.ro #86671)

Cerere

de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în

echivalent pentru un imobil naționalizat în baza Decretului nr.

92/1950. Despăgubiri primite în temeiul unui acord internațional

încheiat de România.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de

proprietate privată.

Index

alfabetic :

imobil naționalizat

-

cetățean străin

-

despăgubiri

-

cerere de restituire

-

acord internațional

Legea

nr. 10/2001, art.5

Textul

art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una din excepțiile

de  la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilele ai căror foști proprietari  sau moștenitorii

acestora au primit ulterior despăgubiri în baza unor acorduri

internaționale încheiate de România, acorduri prevăzute în anexa nr.

1

a

actului normativ menționat.

Urmare excepției peremptorii instituită de legiuitor prin textul

de lege sus menționat, solicitantul nu poate beneficia nici de restituirea

în natură și  nici de  măsuri prin echivalent.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.

77 din 8 ianuarie 2009

La

data de 7 iulie 2005 reclamanta O.J. a chemat în judecată Primăria

Municipiului București solicitând să se dispună anularea

dispoziției nr. 4296/2005 emisă de Primarul General al Municipiului

București, obligarea pârâtei la restituirea în natură a

apartamentelor înstrăinate chiriașilor și la acordarea de

despăgubiri bănești pentru partea din imobil care a fost

înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 conform contractelor de

vânzare-cumpărare către o parte din chiriași.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a

fost proprietatea tatălui său, în prezent decedat și a

cărui moștenitoare este, că imobilul a fost naționalizat în

baza Decretului nr. 92/1950 și că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul

București, Secția a V-a civilă prin sentința nr. 424 din 31

martie 2006 a respins ca nefondată contestația.

Curtea

de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și

familie

prin decizia nr. 775/A din 5 decembrie 2007 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă.

Pentru

a hotărî astfel ambele instanțe au reținut că reclamanta a

beneficiat de despăgubiri  pentru imobilul în litigiu potrivit Acordului

între România și Republica Franceză, încheiat la București la 9

februarie 1959 și ratificat prin

HCM

nr. 363 din 25 martie 1959, că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001

republicată nu sunt îndreptățite la restituirea în natură

sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit

despăgubiri  conform acordurilor internaționale încheiate de România

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în Anexa

nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege, că în cauză

nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din actul normativ menționat

întrucât acest articol se referă la imobilele expropriate și că

atâta timp cât reclamanta a fost  despăgubită în condițiile

prevăzute de acordurile internaționale încheiate de România nu se

poate primi susținerea celor în cauză în sensul că i-ar fi fost

încălcat dreptul său  de proprietate asupra imobilului în litigiu ori

dreptul la judecarea unui proces în mod echitabil și într-un termen

rezonabil de către o instanță independentă și

imparțială.

Împotriva

ultimei hotărâri pronunțată în cauză reclamanta a declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9

C

.proc.civ., în motivarea căruia a arătat că

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt contrare prevederilor art.

6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului,

art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție și art. 20

alin. 2 din Constituția României.

A

mai susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

11 alin. 1 teza II-a din Legea nr. 10/2001 deoarece despăgubirea făcută

efectiv a fost derizorie în raport de valoarea reală a  imobilului de la

acea vreme. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile

numai în situația în care despăgubirile primite potrivit acordurilor

internaționale au fost acordate în întregime potrivit valorii reale a

imobilelor naționalizate, aspect pe care speța de față nu

îl îndeplinește;

Atâta

timp cât despăgubirea pe care a  încasat-o nu a fost echitabilă

dreptul său la reparații din partea statului român este de

necontestat.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta

s-a născut în București la 29 aprilie 1920 și în prezent este

cetățean francez, cererea sa de renunțare la cetățenia

română fiind aprobată prin

HCM

nr. 427 din 31 iulie 1964.

Cea

în cauză a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în mai

multe tranșe, în perioada anilor 1964 – 1980 în baza Acordului încheiat de

România cu Republica Franceză la 9 februarie 1959, acord ratificat prin

HCM

nr. 363 din 25 martie 1959.

Potrivit

art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată nu sunt îndreptățite

la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte

integrantă din prezenta lege.

Acordul

încheiat la 9 februarie 1959 între România și Republica Franceză,

ratificat prin

HCM

nr. 363 din 25 martie

1959 figurează la lit. d a Anexei nr. 1 a Legii nr. 10/2001

republicată.

Primul

motiv de recurs al recurentei-reclamante constituie o excepție de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001,

republicată excepție a cărei rezolvare nu este de

competența instanțelor judecătorești.

Această

excepție de neconstituționalitate a fost de altfel invocată de

recurenta-reclamantă și în fața instanței de apel care prin

încheierea din 17 ianuarie

2007 a

dispus sesizarea Curții Constituționale.

Prin

decizia nr. 594 din 19 iunie 2007 Curtea Constituțională a respins

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr.

10/2001 republicată, invocată de recurenta-reclamantă stabilind

că  acest articol nu contravine dispozițiilor art. 16 alin. 1 din  Constituție,

art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din primul

Protocol adițional la această convenție referitor la

protecția proprietății private.

Susținerile

recurentei reclamante în sensul  că instanța de apel ar fi trebuit

să aplice  în cauză dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001

republicată, nu pot fi primite deoarece acest articol se referă la

imobilele expropriate în perioada  6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și nu

la imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, cum este cazul

imobilului în litigiu și ai căror foști proprietari  sau

moștenitorii acestora au primit ulterior despăgubiri în baza unor

acorduri internaționale încheiate de țara noastră, acorduri

prevăzute în anexa nr.

1 a

actului normativ menționat.

Textul

art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una din excepțiile

de

la

regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii  pentru

imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii.

Ca

atare, urmare excepției peremptorii instituită de legiuitor prin art.

5 din lege, recurenta-reclamantă nu poate beneficia nici de restituirea în

natură și  nici de  măsuri prin echivalent.

Prevederile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu face nici  o distincție

în funcție de cuantumul despăgubirilor acordate, astfel că,

contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, această

distincție nu-i era  permisă nici judecătorului fondului

pricinii.

Pe

de altă parte, potrivit art. 1 din acordul încheiat de cele două

state la 9 februarie 1959 statul român  a  plătit statului francez 21

milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizație globală, forfetară

și diferența pentru bunurile, drepturile sau interesele statului

francez și ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de

naționalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române

de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte  măsuri

restrictive similare. Obligațiile față de statul francez și

de persoanele fizice sau juridice franceze care au incumbat statului român

potrivit art. 23-24 ale Tratatului de pace semnat la 10 februarie 1947 între

România și Puterile aliate și asociate, titlurile împrumuturilor

definitive în art. 1 al protocolului de aplicare nr. 1 care face parte

integrantă din prezentul acord și bonurile de petrol emise de statul

român potrivit  acordurilor din 30 septembrie 1941 și 4 martie 1943.

Plata

integrală a sumei menționate avea, în ceea ce privește pe

titularii intereselor franceze, efect liberatoriu pentru statul român ca

și pentru  toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale

proprietarilor potrivit legislației române. Din momentul aplicării

acordului, statul român  ca și persoanele fizice sau juridice române au

fost eliberate de orice obligație față de statul francez și

de persoanele fizice sau juridice franceze, pentru revendicările

prevăzute la articolul 1 de mai sus (art. 2).

Suma

menționată la articolul 1 al acordului a fost repartizată de

Guvernul francez și nu  a angajat în nici un fel responsabilitatea

Guvernului român (art. 11).

Totodată

în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că despăgubirea

primită de recurenta-reclamantă ar fi fost inferioară

contravalorii imobilului în litigiu de la data acordării acestor

despăgubiri.

Decizia atacată fiind dată cu aplicarea

corectă a legii recursul este nefondat.