ÎCCJ, decizie (scj.ro #86671)

Cerere de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Despăgubiri primite în temeiul unui acord internațional încheiat de România. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată. Index alfabetic : imobil naționalizat - cetățean străin - despăgubiri - cerere de restituire - acord internațional Legea nr. 10/2001, art.5 Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una din excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele ai căror foști proprietari sau moștenitorii acestora au primit ulterior despăgubiri în baza unor acorduri internaționale încheiate de România, acorduri prevăzute în anexa nr. 1 a actului normativ menționat.

Urmare excepției peremptorii instituită de legiuitor prin textul de lege sus menționat, solicitantul nu poate beneficia nici de restituirea în natură și nici de măsuri prin echivalent. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 77 din 8 ianuarie 2009 La data de 7 iulie 2005 reclamanta O.J. a chemat în judecată Primăria Municipiului București solicitând să se dispună anularea dispoziției nr. 4296/2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, obligarea pârâtei la restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate chiriașilor și la acordarea de despăgubiri bănești pentru partea din imobil care a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 conform contractelor de vânzare-cumpărare către o parte din chiriași.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea tatălui său, în prezent decedat și a cărui moștenitoare este, că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul București, Secția a V-a civilă prin sentința nr. 424 din 31 martie 2006 a respins ca nefondată contestația. Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie prin decizia nr. 775/A din 5 decembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel ambele instanțe au reținut că reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul în litigiu potrivit Acordului între România și Republica Franceză, încheiat la București la 9 februarie 1959 și ratificat prin HCM nr. 363 din 25 martie 1959, că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri conform acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în Anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din actul normativ menționat întrucât acest articol se referă la imobilele expropriate și că atâta timp cât reclamanta a fost despăgubită în condițiile prevăzute de acordurile internaționale încheiate de România nu se poate primi susținerea celor în cauză în sensul că i-ar fi fost încălcat dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu ori dreptul la judecarea unui proces în mod echitabil și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială.

Împotriva ultimei hotărâri pronunțată în cauză reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C .proc.civ., în motivarea căruia a arătat că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt contrare prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție și art. 20 alin. 2 din Constituția României. A mai susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. 1 teza II-a din Legea nr. 10/2001 deoarece despăgubirea făcută efectiv a fost derizorie în raport de valoarea reală a imobilului de la acea vreme.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile numai în situația în care despăgubirile primite potrivit acordurilor internaționale au fost acordate în întregime potrivit valorii reale a imobilelor naționalizate, aspect pe care speța de față nu îl îndeplinește; Atâta timp cât despăgubirea pe care a încasat-o nu a fost echitabilă dreptul său la reparații din partea statului român este de necontestat. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta s-a născut în București la 29 aprilie 1920 și în prezent este cetățean francez, cererea sa de renunțare la cetățenia română fiind aprobată prin HCM nr. 427 din 31 iulie 1964. Cea în cauză a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în mai multe tranșe, în perioada anilor 1964 – 1980 în baza Acordului încheiat de România cu Republica Franceză la 9 februarie 1959, acord ratificat prin HCM nr. 363 din 25 martie 1959. Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.

Acordul încheiat la 9 februarie 1959 între România și Republica Franceză, ratificat prin HCM nr. 363 din 25 martie 1959 figurează la lit. d a Anexei nr. 1 a Legii nr. 10/2001 republicată. Primul motiv de recurs al recurentei-reclamante constituie o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată excepție a cărei rezolvare nu este de competența instanțelor judecătorești. Această excepție de neconstituționalitate a fost de altfel invocată de recurenta-reclamantă și în fața instanței de apel care prin încheierea din 17 ianuarie 2007 a dispus sesizarea Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 594 din 19 iunie 2007 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, invocată de recurenta-reclamantă stabilind că acest articol nu contravine dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din primul Protocol adițional la această convenție referitor la protecția proprietății private.

Susținerile recurentei reclamante în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să aplice în cauză dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu pot fi primite deoarece acest articol se referă la imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și nu la imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, cum este cazul imobilului în litigiu și ai căror foști proprietari sau moștenitorii acestora au primit ulterior despăgubiri în baza unor acorduri internaționale încheiate de țara noastră, acorduri prevăzute în anexa nr. 1 a actului normativ menționat. Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una din excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii.

Ca atare, urmare excepției peremptorii instituită de legiuitor prin art. 5 din lege, recurenta-reclamantă nu poate beneficia nici de restituirea în natură și nici de măsuri prin echivalent. Prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu face nici o distincție în funcție de cuantumul despăgubirilor acordate, astfel că, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, această distincție nu-i era permisă nici judecătorului fondului pricinii. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din acordul încheiat de cele două state la 9 februarie 1959 statul român a plătit statului francez 21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizație globală, forfetară și diferența pentru bunurile, drepturile sau interesele statului francez și ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de naționalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte măsuri restrictive similare.

Obligațiile față de statul francez și de persoanele fizice sau juridice franceze care au incumbat statului român potrivit art. 23-24 ale Tratatului de pace semnat la 10 februarie 1947 între România și Puterile aliate și asociate, titlurile împrumuturilor definitive în art. 1 al protocolului de aplicare nr. 1 care face parte integrantă din prezentul acord și bonurile de petrol emise de statul român potrivit acordurilor din 30 septembrie 1941 și 4 martie 1943. Plata integrală a sumei menționate avea, în ceea ce privește pe titularii intereselor franceze, efect liberatoriu pentru statul român ca și pentru toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor potrivit legislației române.

Din momentul aplicării acordului, statul român ca și persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligație față de statul francez și de persoanele fizice sau juridice franceze, pentru revendicările prevăzute la articolul 1 de mai sus (art. 2). Suma menționată la articolul 1 al acordului a fost repartizată de Guvernul francez și nu a angajat în nici un fel responsabilitatea Guvernului român (art. 11). Totodată în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că despăgubirea primită de recurenta-reclamantă ar fi fost inferioară contravalorii imobilului în litigiu de la data acordării acestor despăgubiri. Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii recursul este nefondat.