ÎCCJ, decizie (scj.ro #86674)

Imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995. Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare constatată printr-o hotărâre judecătorească. Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptățite. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Index alfabetic : drept de proprietate - imobil naționalizat - titlu de proprietate - contract de vânzare-cumpărare - despăgubiri Legea nr. 10/2001 Legea nr. 247/2001 Titlul VII Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, art. 1 Protocolul nr. 1 Protecția pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru „bunurile sale” și se referă la proprietar fără să facă distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită.

Singura precizare făcută este în legătură cu legalitatea dobândirii. Cum valabilitatea titlului de proprietate al chiriașilor cumpărători ai unui imobil în baza Legii nr. 112/1995 a fost cercetată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de cumpărare și stabilită printr-o hotărâre judecătorească, persoana îndreptățită beneficiază de măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat, în conformitate cu dispozițiile art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 145 din 13 ianuarie 2009 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul K.N. a formulat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara, contestație împotriva dispoziției nr.1130/2007, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a unui imobil situat în Timișoara și s-au propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 2249/PI din 30 octombrie 2007 a respins contestația și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele N.K. și P.T. în interesul Primarului municipiului Timișoara. Instanța a reținut că imobilul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, iar cele patru apartamente în care a fost împărțit imobilul au fost vândute chiriașilor, în condițiile Legii nr. 112/1995. Valabilitatea contractelor de cumpărare ale chiriașilor a fost confirmată de sentința civilă nr. 22777/2002 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1349/2004 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat buna-credință a cumpărătorilor.

Contestatorul este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de despăgubire a acestuia este aceea prevăzută de art. 9 și art. 18 lit. c din legea specială și anume restituirea prin echivalent, având în vedere că înstrăinarea a fost realizată cu respectarea dispozițiilor legale. Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 96/A din 17 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului, în raport de împrejurarea că imobilul a fost corect considerat ca neputând a fi restituit în natură, față de vânzare lui către chiriași cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, situație stabilită cu autoritate de lucru judecat într-un proces separat.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. S-a criticat soluția dată în apel pentru confuzia pe care instanța o face între protecția de care se bucură (conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO) dreptul de proprietate legitim al reclamantului cu așa zisa protecție pe care aceeași Convenție ar acorda-o chiriașilor cumpărători. Recurentul a arătat că protecția conferită de Convenție și protocoalele sale se referă numai la drepturile întemeiate pe acte juridice, încheiate în mod legal. Or, în cauză, de vreme ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului de către stat nu a fost valabilă, este evident că nici vânzarea unui astfel de bun nu poate fi valabilă când a privit un bun naționalizat iar dobânditorii sunt persoane de rea credință.

S-a mai criticat decizia pentru considerarea modalității de dezdăunare ca fiind acceptată de petent, deși în realitate este vorba de o posibilitate îndepărtată și incertă de despăgubire, Fondul Proprietatea fiind o sursă lipsită total de credibilitate, jurisprudență CEDO considerând acest fond o sursă lipsită de predictibilitatea rezonabilă a unei despăgubiri concrete și pe măsura valorii bunului, într-un termen suficient de apropiat și de natură a acoperi în întregime pierderea economică suferită de foștii proprietari. Recursul este nefondat urmând a se respinge pentru considerentele ce succed : Situația de fapt a fost corect stabilită, nefiind de altfel contestată de reclamantul recurent. Critica se referă la împrejurarea că s-a refuzat în mod nelegal restituirea în natură a imobilului, iar ca argument pentru modalitatea de reparație solicitată, restituirea în natură, a fost invocată iregularitatea vânzării apartamentelor către chiriași.

Motivul de recurs invocat și prevăzut de art. 304 pct. 9 nu a fost detaliat de recurent cât privește textul de lege, norma juridică greșit aplicată sau încălcată. S-a făcut numai o referire generală la confuzia protecției pe care ar acorda-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului atât proprietarului cât și chiriașului și neaplicarea directă de către judecătorul național a dispozițiilor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.” Ca urmare, protecția este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”.

Modul dobândirii dreptului de proprietate este reglementat în dreptul național, care trebuie să conțină și garanțiile efective ale exercitării acestui drept. Din acest punct de vedere protecția pe care o oferă Convenția se referă la proprietar fără să facă distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită. Singura precizare făcută este în legătură cu legalitatea dobândirii. Cumpărarea, în legislația română, este un mod de dobândire al proprietății prevăzut de Codul civil și de legile speciale. O atare analiză au făcut-o instanțele naționale asupra originii proprietății – în mod obiectiv și irevocabil în procedura de restituire inițiată de Legea nr. 10/2001, invocată ca temei al prezentei acțiuni atât în ce-l privește pe reclamant cât și în ce-i privește pe actualii proprietari ai apartamentelor înstrăinate.

S-a constatat astfel că reclamantul este succesorul foștilor proprietari deposedați prin actul abuziv al naționalizării și are calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Îndreptățirea privește, fără îndoială, modalitățile de reparație prevăzute de legea specială. Valabilitatea titlului de proprietate al chiriașilor cumpărători a fost și aceasta cercetată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de cumpărare pe care reclamantul a intentat-o separat și soldată cu o hotărâre definitivă și irevocabilă pe care instanțele în diferitele etape procesuale ale prezentei cauze au luat-o în discuție.

Pe baza acestei hotărâri judecătorești s-a constatat că măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat cu urmarea procedurii prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2001 de modificare a mai multor legi printre care și Legea nr. 10/2001 a fost legală – în conformitate cu soluția prevăzută de art. 9 și art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001 – în raport de situația de fapt constatată. Așadar se constată că nemulțumirile recurentului se referă în mod direct la soluția dată în acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, critici care, în mod evident, exced obiectului prezentului proces.

Sub acest aspect instanțele în mod judicios au constatat că în cauză operează autoritatea de lucru judecat cât privește valabilitatea titlului actualilor proprietari ai apartamentelor, în aprecierea lor nefăcând nici o confuzie cât privește protecția pe care Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului o acordă dreptului de proprietate. În judecata pe care au făcut-o, instanțele au respectat atât normele de drept intern cât și normele prevăzute de Convențiile internaționale la care România este parte fără să se pună problema excluderii normei de drept internațional – cum s-a formulat critica de către recurent sub aspectul neaplicării directe a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană – o atare excludere nefiind cu putință nici în cazul în care norma internă ar fi contrară, prin regula impusă de art. 21 din Constituție.

Cât privește critica pe care recurentul o face propunerilor de dezdăunări care în maniera prevăzută din Fondul Proprietatea, este incertă și lipsită total de credibilitate, nici aceasta nu poate fi primită, neîncadrându-se în criteriile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. În acest sens această modalitate de despăgubire este în mod expres prevăzută de art. 16 Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Ca urmare, făcând trimitere la această dispoziție din legea specială, instanțele au aplicat reglementarea legală incidentă, care a impus anumite rigori în realizarea acestei modalități de reparație.

Sub acest aspect s-a reținut în mod corect de către instanțe că s-a stabilit dreptul la despăgubiri al reclamantului pentru întreg imobilul revendicat alături de dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află imobilul, drept pe care reclamantul l-a obținut deja în același proces în care i s-a invalidat cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare. În acest fel criticile cu privire la injustețea măsurii de propunere de acordare de despăgubiri sub aspectul neacoperirii în întregime a pierderii economice suferite de foștii proprietari, înainte de a se cunoaște în concret întinderea despăgubirii, sunt și acestea neîntemeiate. Pentru considerentele arătate și văzând dispozițiile art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.