ÎCCJ, decizie (scj.ro #86674)

Imobil

vândut în baza Legii nr. 112/1995. Valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare constatată printr-o hotărâre

judecătorească. Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei

îndreptățite.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale.

Index

alfabetic  :

drept de proprietate

-

imobil naționalizat

-

titlu de proprietate

-

contract de vânzare-cumpărare

-

despăgubiri

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 247/2001 Titlul VII

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale, art. 1 Protocolul nr. 1

Protecția pe care o oferă art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru

„bunurile sale” și se referă la proprietar fără să

facă distincție între modul în care proprietatea a fost

dobândită. Singura precizare făcută este în legătură

cu legalitatea dobândirii.

Cum valabilitatea titlului de proprietate al

chiriașilor cumpărători ai unui imobil în baza Legii nr.

112/1995 a fost cercetată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității

contractelor de cumpărare și stabilită printr-o hotărâre

judecătorească, persoana îndreptățită beneficiază

de măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat,

în conformitate cu dispozițiile  art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

civilă nr. 145 din 13 ianuarie 2009

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,

reclamantul K.N. a formulat, în contradictoriu cu Primarul municipiului

Timișoara, contestație împotriva dispoziției nr.1130/2007, prin

care i s-a respins cererea de restituire în natură a unui imobil situat în

Timișoara și s-au propus acordarea de despăgubiri în

condițiile Legii nr. 247/2005.

Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 2249/PI

din 30 octombrie 2007 a respins contestația și a admis cererea de

intervenție accesorie formulată de intervenientele N.K. și P.T.

în interesul Primarului municipiului Timișoara.

Instanța a reținut că imobilul revendicat a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, iar cele patru apartamente în care

a fost împărțit imobilul au fost vândute chiriașilor, în

condițiile Legii nr. 112/1995.

Valabilitatea contractelor de cumpărare ale

chiriașilor a fost confirmată de sentința civilă nr. 22777/2002

a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă

nr. 1349/2004 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat

buna-credință a cumpărătorilor.

Contestatorul este persoană îndreptățită în

sensul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de despăgubire a acestuia este

aceea prevăzută de art. 9 și art. 18 lit. c din legea

specială și anume restituirea prin echivalent, având în vedere

că înstrăinarea a fost realizată cu respectarea

dispozițiilor legale.

Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 96/A

din 17 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului, în raport de

împrejurarea că imobilul a fost corect considerat ca neputând a fi

restituit în natură, față de vânzare lui către

chiriași cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 9 din

Legea nr. 112/1995, situație stabilită cu autoritate de lucru

judecat  într-un proces separat.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs,

invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

S-a criticat soluția dată în apel pentru confuzia pe

care instanța o face între protecția de care se bucură (conform

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO) dreptul de proprietate legitim

al reclamantului cu așa zisa protecție pe care aceeași Convenție

ar acorda-o chiriașilor cumpărători.

Recurentul a arătat că protecția conferită

de Convenție și protocoalele sale se referă numai la drepturile întemeiate

pe acte juridice, încheiate în mod legal. Or, în cauză, de vreme ce s-a

stabilit cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului de către

stat nu a fost valabilă, este evident că nici vânzarea unui astfel de

bun nu poate fi valabilă când a privit un bun naționalizat iar

dobânditorii sunt persoane de rea credință.

S-a mai criticat decizia pentru considerarea

modalității de dezdăunare ca fiind acceptată de petent,

deși în realitate este vorba de o posibilitate îndepărtată

și incertă de despăgubire, Fondul Proprietatea fiind o

sursă lipsită total de credibilitate, jurisprudență CEDO

considerând acest fond o sursă lipsită de predictibilitatea

rezonabilă a unei despăgubiri concrete și pe măsura valorii

bunului, într-un termen suficient de apropiat și de natură a acoperi

în întregime pierderea economică suferită de foștii proprietari.

Recursul este nefondat urmând a se respinge pentru

considerentele ce succed :

Situația de fapt a fost corect stabilită, nefiind de

altfel contestată de reclamantul recurent.

Critica se referă la împrejurarea că s-a refuzat în

mod nelegal restituirea în natură a imobilului, iar ca argument pentru

modalitatea de reparație solicitată, restituirea în natură, a

fost invocată iregularitatea vânzării apartamentelor către

chiriași.

Motivul de recurs invocat și prevăzut de art. 304 pct.

9 nu a fost detaliat de recurent cât privește textul de lege, norma

juridică greșit aplicată sau încălcată. S-a făcut

numai o referire generală la confuzia protecției pe care ar acorda-o Convenția

Europeană a Drepturilor Omului atât proprietarului cât și

chiriașului și neaplicarea directă de către

judecătorul național a dispozițiilor și jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

Ca urmare, protecția este acordată proprietarului

pentru „bunurile sale”.

Modul dobândirii dreptului de proprietate este reglementat în

dreptul național, care trebuie să conțină și

garanțiile efective ale exercitării acestui drept.

Din acest punct de vedere protecția pe care o oferă

Convenția se referă la proprietar fără să facă

distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită. Singura

precizare făcută este în legătură cu legalitatea

dobândirii.

Cumpărarea, în legislația română, este un mod de

dobândire al proprietății prevăzut de Codul civil și de

legile speciale.

O atare analiză au făcut-o instanțele

naționale asupra originii proprietății – în mod obiectiv și

irevocabil în procedura de restituire inițiată de Legea nr. 10/2001,

invocată ca temei al prezentei acțiuni atât în ce-l privește pe

reclamant cât și în ce-i privește pe actualii proprietari ai

apartamentelor înstrăinate.

S-a constatat astfel că reclamantul este succesorul

foștilor proprietari deposedați prin actul abuziv al

naționalizării și are calitate de persoană

îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Îndreptățirea privește, fără

îndoială, modalitățile de reparație prevăzute de legea

specială.

Valabilitatea titlului de proprietate al chiriașilor

cumpărători a fost și aceasta cercetată pe calea unei

acțiuni în constatarea nulității contractelor de cumpărare

pe care reclamantul a intentat-o separat și soldată cu o

hotărâre definitivă și irevocabilă pe care instanțele în

diferitele etape procesuale ale prezentei cauze au luat-o în discuție.

Pe baza acestei hotărâri judecătorești s-a

constatat că măsura acordării de despăgubiri pentru

imobilul revendicat cu urmarea procedurii  prevăzută de art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2001 de modificare a mai multor legi printre care și

Legea nr. 10/2001 a fost legală – în conformitate cu soluția

prevăzută de art. 9 și art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001 – în

raport de situația de fapt constatată.

Așadar se constată că nemulțumirile

recurentului se referă în mod direct la soluția dată în

acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, critici

care, în mod evident, exced obiectului prezentului proces.

Sub acest aspect instanțele în mod judicios au constatat

că în cauză operează autoritatea de lucru judecat cât

privește valabilitatea titlului actualilor proprietari ai apartamentelor,

în aprecierea lor nefăcând nici o confuzie cât privește

protecția pe care Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului o acordă dreptului de proprietate.

În judecata pe care au făcut-o, instanțele au

respectat atât normele de drept intern cât și normele prevăzute de Convențiile

internaționale la care România este parte fără să se

pună problema excluderii normei de drept internațional – cum s-a

formulat critica de către recurent sub aspectul neaplicării directe a

dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

Europeană – o atare excludere nefiind cu putință nici în cazul

în care norma internă ar fi contrară, prin regula impusă de art.

21 din Constituție.

Cât privește critica pe care recurentul o face propunerilor

de dezdăunări care în maniera prevăzută din Fondul

Proprietatea, este incertă și lipsită total de credibilitate,

nici aceasta nu poate fi primită,   neîncadrându-se în criteriile

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În acest sens această modalitate de despăgubire este

în mod expres prevăzută de art. 16 Titlul

VII

al Legii nr. 247/2005. Ca urmare, făcând trimitere la această

dispoziție din legea specială, instanțele au aplicat reglementarea

legală incidentă, care a impus anumite rigori în realizarea acestei

modalități de reparație.

Sub acest aspect s-a reținut în mod corect de către

instanțe că s-a stabilit dreptul la despăgubiri al reclamantului

pentru întreg imobilul revendicat alături de dreptul de proprietate asupra

terenului pe care se află imobilul, drept pe care reclamantul l-a

obținut deja în același proces în care i s-a invalidat cererea de

constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

În acest fel criticile cu privire la injustețea

măsurii de propunere de acordare de despăgubiri sub aspectul

neacoperirii în întregime a pierderii economice suferite de foștii

proprietari, înainte de a se cunoaște în concret întinderea

despăgubirii, sunt și acestea neîntemeiate.

Pentru considerentele arătate și văzând

dispozițiile art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca

nefondat.