ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4971/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4971/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

După mai multe

cicluri procesuale, prin Sentința civilă nr. 348 din 11 martie 2009, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților N.S. și

N.D., ca nefondate, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată

de reclamantul C.E., în contradictoriu cu pârâții N.S., N.D., Primăria Mun.

București și SC R.V. SA, a obligat pârâții N.S. și N.D. să lase reclamantului

în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul, situat în București,

sector 1 și a respins ca nefondată cererea de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare - cumpărare din 6 decembrie 1996 încheiat între părți.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că părțile litigante dețin ambele un titlu

de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în conflictul dintre ele,

recunoscând preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel

originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii inițiali, care

obținuseră bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior

naționalizării sale.

Tribunalul a reținut

că buna-credință a chiriașului cumpărător, la momentul contractării cu

autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea

privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1

din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea

titlului succesorului acestora din urmă, față de titlul subdobânditorilor de

bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a

proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma

procedura anume prevăzută de legea specială.

S-a apreciat că nu se

poate susține, ca un contraargument valid, că reclamantului nu trebuie să i se

restituie imobilul în natură, întrucât acesteia îi este recunoscut dreptul la

despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, dreptul la

despăgubiri, ca drept de creanță fiind un drept distinct de însuși dreptul de

proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea

dreptului de proprietate cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani

sau cu măsuri reparatorii, echivalând cu o expropriere de fapt, în sensul

constituțional al acestei măsuri.

Pe de altă parte, s-a

avut în vedere și faptul că, urmare a adoptării Legii nr. 1/2009, chiriașii

cumpărători beneficiază de măsuri de protecție eficiente, prevăzute de art. 8

din acest act normativ.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel pârâții N., arătând că, deși în cuprinsul hotărârii

judecătorești se menționează că au fost de bună-credință la întocmirea

contractului de vânzare - cumpărare, instanța a reținut reaua-credință a

vânzătorului SC R.V. SA, în mod greșit, întrucât SC R.V. SA nu a fost parte în

dosarul prin care s-a soluționat acțiunea în revendicare promovată de

reclamant. S-a susținut că cererea în revendicare formulată de acesta este

neîntemeiată în condițiile dreptului comun, atâta vreme cât există o legislație

specială care reglementează condițiile în care se acordă măsuri reparatorii

referitor la imobilele care au trecut în proprietatea statului în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea specială

derogatorie de la dreptul comun este obligatorie de la data intrării sale în

vigoare, astfel că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a legii,

reținând că Legea nr. 1/2009 ar stipula, în ceea ce-i privește pe chiriașii

care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau, măsuri de

protecție speciale.

Prin Decizia civilă nr.

346/ A din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de pârâți, a

fost schimbată în parte sentința apelată, fiind respins capătul de cerere având

ca obiect revendicare imobiliară și au fost menținute celelalte dispoziții ale

hotărârii atacate.

Curtea de apel a

reținut că situația de fapt a fost reținută de instanța de fond în mod corect.

Autorii reclamantului au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 25

mai 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, dreptul de proprietate asupra

unui teren în suprafață de 301,758 mp, act transcris în Registrul de

transcripțiuni și inscripțiuni, iar ulterior, aceștia au obținut autorizația de

construire, edificând o construcție compusă din subsol, parter și două etaje,

întregul imobil în litigiu fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

În privința

pârâților, s-a reținut că buna lor credință a fost recunoscută prin Decizia

civilă nr. 2150/2001 pronunțată de Tribunalul București și rămasă irevocabilă.

Din adresa din 19 mai

2010 emisă de Primăria Mun. București rezultă că, în evidențele Comisiei mun.

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nu figurează cerere pentru restituirea în

natură sau acordarea de despăgubiri privind imobilul în speță.

Prin Sentința nr. 6535

din 17 iunie 1994, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a tranșat

irevocabil aspectul preluării abuzive a imobilului, iar dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

fac ca acest imobil să intre în obiectul legii speciale. Potrivit art. 18 din

această lege, imobilul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului

chiriaș, nu poate face obiectul unei cereri de restituire în natură, natura

juridică a prezentei cauze fiind cea a unei acțiuni în revendicare.

Față de aceste

aspecte, s-a constatat a fi incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

pronunțate în recursul în interesul legii în această materie, în sensul că,

prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Față de condiționarea

restituirii în natură, prevăzută de legea specială, de anularea titlului

terțului dobânditor, cum în speță contractul de vânzare - cumpărare încheiat de

pârâți cu statul a fost constatat valabil prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, nefiind anulat, cererea reclamantului s-a constatat a fi

nefondată.

Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, în mod greșit tribunalul a reținut

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu

aceasta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu

valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 1 din lege), precum

și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii

cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.

18 lit. c) din lege).

Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede în articolele menționate mai sus că,

în situația în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren

și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamantul, criticile acestuia fiind încadrate în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Arată că soluția

instanței de apel a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Prin referirile la faptul că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea restituirii în

natură a imobilului, iar pentru imobile vândute în baza Legii nr. 112/1995 se

acordă măsuri reparatorii, se neagă dreptul de proprietate al reclamantului.

Reiterează faptul că

instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, temeiul de drept indicat

prin cererea introductivă fiind art. 480 C. civ., astfel că buna credință nu

putea fi invocată în cadrul acestei acțiuni. În mod corect prima instanță a procedat

la compararea titlurilor provenite de la autori diferiți, din prisma dreptului

preferabil și a titlului mai bine caracterizat.

În cauză nu sunt

întrunite situațiile bunei credințe sau principiile error comunis facit ius, ci

opunerea unui contract de vânzare-cumpărare afirmat inutil preferabil, în mod

eronat, pe dispozițiile Legii nr. 1/2009 și ale Legii nr. 10/2001. Această lege

nu conferă preferabilitate titlului pârâților, ci îl recunoaște ca fiind

autentic, ceea ce reprezintă o condiție de validitate, și nu de

preferabilitate.

Respingerea, într-un

litigiu anterior, a acțiunii privind constatarea nulității absolute a

contractului, nu determina preferința titlului pârâților, câtă vreme chiar

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 145/2004 a reținut că art. 45 din

Legea nr. 10/2001 nu consacră prevalența titlului dobânditorului față de titlul

proprietarului inițial.

Mai susține că titlul

pârâților provine de la un neproprietar, astfel că devine incident principiul

nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Jurisprudența

C.E.D.O. nu dă preferință unui titlu fondat pe nerespectarea dreptului de

proprietate al altei persoane, iar în situația constatării preluării unui

imobil fără titlu valabil, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. se

determină în sensul respectării și restituirii proprietății către reclamantul

din prezenta cauză.

Susține că instanța

de apel face niște ”conexiuni teribile” prin care arată că, neadmiterea unei

cereri privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu statul, determină, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

eficacitatea bunei credințe a achizitorilor.

Critică reținerea

instanței de apel referitoare la faptul că reclamantul nu a formulat cerere în

baza Legii nr. 112/1995 și arată că s-a omis împrejurarea că, o asemenea cerere

nu putea avea ca obiect restituirea în natură, ci numai despăgubiri.

Prezumția de

proprietate a pârâților a fost răsturnată, întrucât aceștia au cumpărat de la

un neproprietar care, la rândul său, deținea imobilul fără titlu valabil.

Reclamantului i-a

fost recunoscut retroactiv dreptul de proprietate, constatându-se că imobilul a

fost preluat fără titlu valabil, astfel că acesta deține un bun, în sensul art.

1 din Primul Protocol la C.E.D.O., iar vânzarea apartamentului către chiriași,

chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a

dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință

in dreptul de proprietate al recurentului.

Legea nr. 112/1995

era aplicabilă doar în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu

valabil de proprietate, iar nicio dispoziție internă nu acorda statului dreptul

de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu

avea nici un titlu.

Face o analiză a

ingerinței în dreptul de proprietate, în sensul C.E.D.O. și concluzionează că,

la momentul ingerinței – 16 decembrie 1996, nu existau dispoziții legale care

să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost

vândute pe nedrept de către stat locuințele, către chiriași, iar Legea nr. 10/2001

a apărut cu mult după intervenția ingerinței.

Arată că, deși a

făcut demersuri în baza legii speciale, acestea nu au avut finalitate, astfel

că Legea nr. 10/2001 nu constituie o modalitate eficientă de compensare a

reclamantului.

Face o analiză a

condițiilor privind eventuala incidență a principiului error comunis facit ius

și arată că pârâții, în lipsa unor minime diligențe, nu pot invoca eroarea

invincibilă, ci neglijența.

Ingerința intervenită

la nivelul anului 1996 a continuat, dobândind un caracter permanent chiar prin

dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au prevăzut că, în

cazurile în care cumpărătorii au fost de bună credință, contractele încheiate

de aceștia nu pot fi lovite de nulitate absolută.

Din coroborarea

dispozițiilor art. 45 alin. (2) cu cele ale art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001,

rezultă că intenția legiuitorului a fost de a proteja cumpărătorii de bună

credință, astfel că foștii proprietari nu mai puteau obține restituirea în

natură a bunului.

Concluzionează prin a

arăta că, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii, dă posibilitatea unei acțiuni în revendicare în

situația în care părțile dețin titluri de proprietate și un bun în sensul

C.E.D.O.

Analizând recursul

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

În drept, recursul

este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul

hotărârii recurate, soarta sa depinzând, în primul rând, de modul cum sunt

formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în

măsura în care a fost dezvoltat în condițiile legii poate fi cercetat de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

La rândul său,

principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu

să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar,

partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o

anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei

instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului.

În speța supusă

judecății, prin hotărârea primei instanțe a fost respins capătul de cerere

referitoar la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, iar

reclamantul nu a declarat apel, criticile de nelegalitate fundamentate pe acest

aspect fiind formulate direct în recurs, caz în care acestea nu pot fi primite

și verificate direct în această fază procesuală.

Atribuțiile instanței

de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de

nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp reclamanta nu a formulat apel,

nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat

această soluție.

Prin Sentința civilă nr.

6535 din 17 iunie 1994 pronunțată de Judecătoria Sect. 1 București s-a statuat

explicit că naționalizarea de la fostul proprietar în baza Dec. nr. 92/1950 nu

poate fi invocată drept un titlu valabil împotriva statului, raționament ce a

condus la soluția de admitere a acțiunii în revendicare formulată de reclamant,

în contradictoriu cu Consiliul local al Mun. București și SC H.N. SA.

Înalta Curte reține

că această hotărâre judecătorească nu a fost transcrisă în Registrul de

transcripțiuni și inscripțiuni, pentru opozabilitate, iar reclamantul a rămas

în pasivitate, nefinalizând acest litigiu, în sensul punerii în executare a

hotărârii judecătorești, astfel că, ulterior, în anul 1996, statul a vândut

bunul chiriașilor aflați în imobil.

Așadar, problema

valabilității titlului în temeiul căruia a fost preluat imobilul în speță a

fost clarificată în mod irevocabil, respectiva hotărâre neputând fi ignorată

sub aspectul acestor constatări și neputând fi lipsită de principalul său

efect, consfințirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.

Însă, Înalta Curte constată că această hotărâre nu este opozabilă și pârâților

persoane fizice din prezenta cauză, aceștia nefiind părți în acel litigiu.

Odată cu apariția

Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, ce a fost soluționată

prin Dispoziția nr. 467/2002, prin care s-a dispus restituirea imobilului, cu

excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, astfel că a inițiat

un nou demers judiciar pentru a obține constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, finalizat prin Decizia civilă nr. 2150/2001 a Tribunalului

București, de respingere a acțiunii, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 144/2002

a Curții de Apel București.

Așa fiind, formularea

prin recurs a unor critici privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare,

chestiune soluționată, în mod irevocabil și intrată în autoritate de lucru

judecat, nu este admisibilă și, pe cale de consecință, nu poate fi primită.

Prin urmare, cum buna

credință a chiriașilor cumpărători și valabilitatea actului de înstrăinare au

fost tranșate irevocabil, se constată că pârâții au încheiat contracte valabile

pentru apartamentul pe care l-au deținut anterior în calitate de chiriași, iar

ulterior în calitate de proprietari, dându-se eficiență principiului

securității-circuitului civil, al siguranței încheierii raporturilor civile,

dar și principiului potrivit căruia, instanțele nu sunt chemate să asigure

îndreptarea unor nedreptăți privitor la foștii proprietari (incontestabile, de

altfel, potrivit reglementărilor legislativ ulterioare), cu consecința

nedreptățirii actualilor proprietari și posesori ai bunurilor, prin lipsirea de

dreptul lor de proprietate, legal dobândit.

Prin art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare

încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat fără titlu

valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credințe,

cel puțin a cumpărătorului, astfel că, a considera, cum susține recurentul, că

din textul de lege nu trebuie să se înțeleagă faptul că actul de

vânzare-cumpărare constituie titlu de proprietate, este greșită și în contra

voinței legiuitorului care l-a adoptat, tocmai în considerarea ocrotirii

bunei-credințe a cumpărătorului și asigurării stabilității circuitului civil,

aceasta fiind și interpretarea constantă a Curții Constituționale în materie.

În reglementarea

internă, pentru ipoteza în care bunul preluat fără titlu a fost înstrăinat,

sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, ce consacră, in terminis, un principiu de drept comun, al

ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros de bună-credință, în ipoteza

vânzării bunului altuia, respectiv principiul validității aparenței de drept.

În plus, în speță,

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 dețin un titlu valabil și actual,

neanulat printr-o hotărâre judecătorească și deci, consolidat, un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și care

are preferabilitate, în raport cu titlu reclamantului.

Prin urmare, se

constată că pârâților li s-a confirmat dreptul de proprietate printr-o hotărâre

irevocabilă, aceștia fiind de altfel, și posesori ai imobilului, pe când

reclamantul nu este deținătorul unui ”bun actual” în sensul C.E.D.O. Astfel, în

cauza A. contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicție sau autoritate

administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept

la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de

reclamante, deși constatau că naționalizarea bunului imobil în ansamblu fusese

ilegală, nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament. În consecință, Curtea a apreciat că apartamentul litigios nu

constituia „un bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, de

care reclamantele să se poată prevala. Totuși, deși constatarea judecătorească

în sensul că naționalizarea imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod

automat un drept la restituirea bunului, ci generează un drept la indemnizare

dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat,

se constată că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de

măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului și proba

calității de moștenitor al proprietarului inițial.

Cum nevalabilitatea

actului de preluare de către stat a imobilului a fost soluționată irevocabil,

iar acțiunea de constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a fost

respinsă într-un litigiu anterior, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză

este ținută de aceste aspecte tranșate irevocabil, neputând repune în discuție

sau analiza chestiunile dezlegate anterior, chiar dacă, asupra valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

există neconcordanțe între situația de fapt și cea juridică reținută la acea

epocă.

Prin urmare, față de

aceste hotărâri judecătorești, Înalta Curte reține că, în mod just s-a reținut

incidența dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborate cu prevederile art. 18

din Legea nr. 10/2001, texte de lege care fac ca acest imobil să intre în sfera

de reglementare a legii speciale.

Având în vedere

dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de

caracterul special al acestei legi, instanța de apel a constatat că, criteriul

de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor

din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea

subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin

voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâților este preferabil,

în considerarea Deciziei civile nr. 2150/2001 a Tribunalului București.

Prin urmare, nici

cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., și nici legea specială nu

garantează restituirea bunului în natură, fiind posibil să existe cauze

obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care,

persoana deținătoare a unui titlu de proprietate, nu poate obține decât

despăgubiri, și nici jurisprudența C.E.D.O. nu garantează restituirea bunului

în natură, în condițiile în care și pârâților care au cumpărat apartamentul în

temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște existența unui bun ce trebuie

protejat de orice ingerință.

Așadar, deși

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, nu

înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul

celei speciale, în considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești,

prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită

problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă

încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile,

nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în

care a procedat instanța de apel, prin constatarea faptului că temeiul de drept

invocat de reclamant nu este corespunzător situației de fapt invocate de către

acesta, ci, trebuie raportat la hotărârea judecătorească prin care s-a respins

acțiunea de constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare,

consfințindu-se astfel dreptul de proprietate al pârâților, este corectă, în

considerarea analizării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, din

perspectiva condiției referitoare la desființarea contractelor de

vânzare-cumpărare.

În mod just instanța

de apel a reținut incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii care este obligatorie

pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în motivarea căreia

s-a arătat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze

această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În consecință,

trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care

a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul

juridic al mobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu

au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14 februarie 2001,

persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost

obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin

acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Prin urmare,

analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța de

apel a considerat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea

regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească

pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de

proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la

posesorul neproprietar, ci a condiționat restituirea în natură de anularea

titlului terțului dobânditor. Or, în prezenta cauză, așa cum am arătat,

contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost anulat, valabilitatea

acestui act fiind tranșată irevocabil, în cadrul unui demers judiciar finalizat

anterior.

Însăși jurisprudența

C.E.D.O. în materie, oglindită în cauze relevante, subliniază importanța

legislației, cu respectarea unui echilibru între interesul general al

comunității și drepturile fundamentale ale individului, respectarea

principiului stabilității circuitului civil și ocrotirea bunei-credințe a

subdobânditorilor, astfel încât aceștia să nu fie puși în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat cândva, imobilele ce au

făcut obiectul vânzării-cumpărării în baza unor dispoziții legale.

Instanța europeană a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare

dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Cu alte cuvinte, cât

privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1

din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii reclamanților nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice, cel al cumpărătorilor de bună credință.

În acest sens este relevantă

decizia C.E.D.O. în cauza P. și P. contra Republicii Cehe, prin care s-a

reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul

legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale

dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri

disproporționate.

În acest scop,

legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor

particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri

cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea

responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58,

citat și în cauza R. contra României).

Altfel spus, trebuie

să se țină cont de faptul că, pentru încălcarea de către stat a obligației

pozitive de a asigura implementarea cu o claritate și o coerență rezonabile, a

măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite (cauza P. contra

României), nu trebuie să suporte consecințele un particular, ceea ce ar

echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâților

cumpărători.

Având în vedere

considerentele enunțate, care vin în complinirea deciziei atacate, Înalta

Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.E. împotriva Deciziei civile nr. 346/ A din 31 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 iunie 2011.