ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4971/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: După mai multe cicluri procesuale, prin Sentința civilă nr. 348 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților N.S. și N.D., ca nefondate, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.E., în contradictoriu cu pârâții N.S., N.D., Primăria Mun. București și SC R.V. SA, a obligat pârâții N.S. și N.D. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul, situat în București, sector 1 și a respins ca nefondată cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 6 decembrie 1996 încheiat între părți.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că părțile litigante dețin ambele un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în conflictul dintre ele, recunoscând preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii inițiali, care obținuseră bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Tribunalul a reținut că buna-credință a chiriașului cumpărător, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului succesorului acestora din urmă, față de titlul subdobânditorilor de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.

S-a apreciat că nu se poate susține, ca un contraargument valid, că reclamantului nu trebuie să i se restituie imobilul în natură, întrucât acesteia îi este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanță fiind un drept distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani sau cu măsuri reparatorii, echivalând cu o expropriere de fapt, în sensul constituțional al acestei măsuri. Pe de altă parte, s-a avut în vedere și faptul că, urmare a adoptării Legii nr. 1/2009, chiriașii cumpărători beneficiază de măsuri de protecție eficiente, prevăzute de art. 8 din acest act normativ.

Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâții N., arătând că, deși în cuprinsul hotărârii judecătorești se menționează că au fost de bună-credință la întocmirea contractului de vânzare - cumpărare, instanța a reținut reaua-credință a vânzătorului SC R.V. SA, în mod greșit, întrucât SC R.V. SA nu a fost parte în dosarul prin care s-a soluționat acțiunea în revendicare promovată de reclamant.

S-a susținut că cererea în revendicare formulată de acesta este neîntemeiată în condițiile dreptului comun, atâta vreme cât există o legislație specială care reglementează condițiile în care se acordă măsuri reparatorii referitor la imobilele care au trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea specială derogatorie de la dreptul comun este obligatorie de la data intrării sale în vigoare, astfel că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a legii, reținând că Legea nr. 1/2009 ar stipula, în ceea ce-i privește pe chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau, măsuri de protecție speciale.

Prin Decizia civilă nr. 346/ A din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de pârâți, a fost schimbată în parte sentința apelată, fiind respins capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară și au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Curtea de apel a reținut că situația de fapt a fost reținută de instanța de fond în mod corect. Autorii reclamantului au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 mai 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 301,758 mp, act transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, iar ulterior, aceștia au obținut autorizația de construire, edificând o construcție compusă din subsol, parter și două etaje, întregul imobil în litigiu fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

În privința pârâților, s-a reținut că buna lor credință a fost recunoscută prin Decizia civilă nr. 2150/2001 pronunțată de Tribunalul București și rămasă irevocabilă. Din adresa din 19 mai 2010 emisă de Primăria Mun. București rezultă că, în evidențele Comisiei mun. pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nu figurează cerere pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri privind imobilul în speță. Prin Sentința nr. 6535 din 17 iunie 1994, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a tranșat irevocabil aspectul preluării abuzive a imobilului, iar dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, fac ca acest imobil să intre în obiectul legii speciale.

Potrivit art. 18 din această lege, imobilul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 fostului chiriaș, nu poate face obiectul unei cereri de restituire în natură, natura juridică a prezentei cauze fiind cea a unei acțiuni în revendicare. Față de aceste aspecte, s-a constatat a fi incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în recursul în interesul legii în această materie, în sensul că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Față de condiționarea restituirii în natură, prevăzută de legea specială, de anularea titlului terțului dobânditor, cum în speță contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți cu statul a fost constatat valabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nefiind anulat, cererea reclamantului s-a constatat a fi nefondată. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, în mod greșit tribunalul a reținut că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu aceasta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 1 din lege), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c) din lege). Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede în articolele menționate mai sus că, în situația în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, criticile acestuia fiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Arată că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Prin referirile la faptul că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea restituirii în natură a imobilului, iar pentru imobile vândute în baza Legii nr. 112/1995 se acordă măsuri reparatorii, se neagă dreptul de proprietate al reclamantului. Reiterează faptul că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, temeiul de drept indicat prin cererea introductivă fiind art. 480 C. civ., astfel că buna credință nu putea fi invocată în cadrul acestei acțiuni.

În mod corect prima instanță a procedat la compararea titlurilor provenite de la autori diferiți, din prisma dreptului preferabil și a titlului mai bine caracterizat. În cauză nu sunt întrunite situațiile bunei credințe sau principiile error comunis facit ius, ci opunerea unui contract de vânzare-cumpărare afirmat inutil preferabil, în mod eronat, pe dispozițiile Legii nr. 1/2009 și ale Legii nr. 10/2001. Această lege nu conferă preferabilitate titlului pârâților, ci îl recunoaște ca fiind autentic, ceea ce reprezintă o condiție de validitate, și nu de preferabilitate. Respingerea, într-un litigiu anterior, a acțiunii privind constatarea nulității absolute a contractului, nu determina preferința titlului pârâților, câtă vreme chiar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 145/2004 a reținut că art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu consacră prevalența titlului dobânditorului față de titlul proprietarului inițial.

Mai susține că titlul pârâților provine de la un neproprietar, astfel că devine incident principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Jurisprudența C.E.D.O. nu dă preferință unui titlu fondat pe nerespectarea dreptului de proprietate al altei persoane, iar în situația constatării preluării unui imobil fără titlu valabil, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. se determină în sensul respectării și restituirii proprietății către reclamantul din prezenta cauză. Susține că instanța de apel face niște ”conexiuni teribile” prin care arată că, neadmiterea unei cereri privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, determină, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, eficacitatea bunei credințe a achizitorilor.

Critică reținerea instanței de apel referitoare la faptul că reclamantul nu a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995 și arată că s-a omis împrejurarea că, o asemenea cerere nu putea avea ca obiect restituirea în natură, ci numai despăgubiri. Prezumția de proprietate a pârâților a fost răsturnată, întrucât aceștia au cumpărat de la un neproprietar care, la rândul său, deținea imobilul fără titlu valabil. Reclamantului i-a fost recunoscut retroactiv dreptul de proprietate, constatându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel că acesta deține un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., iar vânzarea apartamentului către chiriași, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință in dreptul de proprietate al recurentului.

Legea nr. 112/1995 era aplicabilă doar în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu valabil de proprietate, iar nicio dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu. Face o analiză a ingerinței în dreptul de proprietate, în sensul C.E.D.O. și concluzionează că, la momentul ingerinței – 16 decembrie 1996, nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuințele, către chiriași, iar Legea nr. 10/2001 a apărut cu mult după intervenția ingerinței. Arată că, deși a făcut demersuri în baza legii speciale, acestea nu au avut finalitate, astfel că Legea nr. 10/2001 nu constituie o modalitate eficientă de compensare a reclamantului.

Face o analiză a condițiilor privind eventuala incidență a principiului error comunis facit ius și arată că pârâții, în lipsa unor minime diligențe, nu pot invoca eroarea invincibilă, ci neglijența. Ingerința intervenită la nivelul anului 1996 a continuat, dobândind un caracter permanent chiar prin dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au prevăzut că, în cazurile în care cumpărătorii au fost de bună credință, contractele încheiate de aceștia nu pot fi lovite de nulitate absolută. Din coroborarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) cu cele ale art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă că intenția legiuitorului a fost de a proteja cumpărătorii de bună credință, astfel că foștii proprietari nu mai puteau obține restituirea în natură a bunului.

Concluzionează prin a arăta că, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, dă posibilitatea unei acțiuni în revendicare în situația în care părțile dețin titluri de proprietate și un bun în sensul C.E.D.O. Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii recurate, soarta sa depinzând, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat în condițiile legii poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La rândul său, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului. În speța supusă judecății, prin hotărârea primei instanțe a fost respins capătul de cerere referitoar la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, iar reclamantul nu a declarat apel, criticile de nelegalitate fundamentate pe acest aspect fiind formulate direct în recurs, caz în care acestea nu pot fi primite și verificate direct în această fază procesuală.

Atribuțiile instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp reclamanta nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluție. Prin Sentința civilă nr. 6535 din 17 iunie 1994 pronunțată de Judecătoria Sect. 1 București s-a statuat explicit că naționalizarea de la fostul proprietar în baza Dec. nr. 92/1950 nu poate fi invocată drept un titlu valabil împotriva statului, raționament ce a condus la soluția de admitere a acțiunii în revendicare formulată de reclamant, în contradictoriu cu Consiliul local al Mun. București și SC H.N. SA.

Înalta Curte reține că această hotărâre judecătorească nu a fost transcrisă în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, pentru opozabilitate, iar reclamantul a rămas în pasivitate, nefinalizând acest litigiu, în sensul punerii în executare a hotărârii judecătorești, astfel că, ulterior, în anul 1996, statul a vândut bunul chiriașilor aflați în imobil. Așadar, problema valabilității titlului în temeiul căruia a fost preluat imobilul în speță a fost clarificată în mod irevocabil, respectiva hotărâre neputând fi ignorată sub aspectul acestor constatări și neputând fi lipsită de principalul său efect, consfințirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului. Însă, Înalta Curte constată că această hotărâre nu este opozabilă și pârâților persoane fizice din prezenta cauză, aceștia nefiind părți în acel litigiu.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, ce a fost soluționată prin Dispoziția nr. 467/2002, prin care s-a dispus restituirea imobilului, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, astfel că a inițiat un nou demers judiciar pentru a obține constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, finalizat prin Decizia civilă nr. 2150/2001 a Tribunalului București, de respingere a acțiunii, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 144/2002 a Curții de Apel București. Așa fiind, formularea prin recurs a unor critici privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, chestiune soluționată, în mod irevocabil și intrată în autoritate de lucru judecat, nu este admisibilă și, pe cale de consecință, nu poate fi primită.

Prin urmare, cum buna credință a chiriașilor cumpărători și valabilitatea actului de înstrăinare au fost tranșate irevocabil, se constată că pârâții au încheiat contracte valabile pentru apartamentul pe care l-au deținut anterior în calitate de chiriași, iar ulterior în calitate de proprietari, dându-se eficiență principiului securității-circuitului civil, al siguranței încheierii raporturilor civile, dar și principiului potrivit căruia, instanțele nu sunt chemate să asigure îndreptarea unor nedreptăți privitor la foștii proprietari (incontestabile, de altfel, potrivit reglementărilor legislativ ulterioare), cu consecința nedreptățirii actualilor proprietari și posesori ai bunurilor, prin lipsirea de dreptul lor de proprietate, legal dobândit.

Prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credințe, cel puțin a cumpărătorului, astfel că, a considera, cum susține recurentul, că din textul de lege nu trebuie să se înțeleagă faptul că actul de vânzare-cumpărare constituie titlu de proprietate, este greșită și în contra voinței legiuitorului care l-a adoptat, tocmai în considerarea ocrotirii bunei-credințe a cumpărătorului și asigurării stabilității circuitului civil, aceasta fiind și interpretarea constantă a Curții Constituționale în materie.

În reglementarea internă, pentru ipoteza în care bunul preluat fără titlu a fost înstrăinat, sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ce consacră, in terminis, un principiu de drept comun, al ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros de bună-credință, în ipoteza vânzării bunului altuia, respectiv principiul validității aparenței de drept. În plus, în speță, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 dețin un titlu valabil și actual, neanulat printr-o hotărâre judecătorească și deci, consolidat, un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și care are preferabilitate, în raport cu titlu reclamantului. Prin urmare, se constată că pârâților li s-a confirmat dreptul de proprietate printr-o hotărâre irevocabilă, aceștia fiind de altfel, și posesori ai imobilului, pe când reclamantul nu este deținătorul unui ”bun actual” în sensul C.E.D.O.

Astfel, în cauza A. contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea bunului imobil în ansamblu fusese ilegală, nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. În consecință, Curtea a apreciat că apartamentul litigios nu constituia „un bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala.

Totuși, deși constatarea judecătorească în sensul că naționalizarea imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului, ci generează un drept la indemnizare dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, se constată că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului și proba calității de moștenitor al proprietarului inițial.

Cum nevalabilitatea actului de preluare de către stat a imobilului a fost soluționată irevocabil, iar acțiunea de constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a fost respinsă într-un litigiu anterior, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză este ținută de aceste aspecte tranșate irevocabil, neputând repune în discuție sau analiza chestiunile dezlegate anterior, chiar dacă, asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 există neconcordanțe între situația de fapt și cea juridică reținută la acea epocă. Prin urmare, față de aceste hotărâri judecătorești, Înalta Curte reține că, în mod just s-a reținut incidența dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, texte de lege care fac ca acest imobil să intre în sfera de reglementare a legii speciale.

Având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, instanța de apel a constatat că, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâților este preferabil, în considerarea Deciziei civile nr. 2150/2001 a Tribunalului București. Prin urmare, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., și nici legea specială nu garantează restituirea bunului în natură, fiind posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care, persoana deținătoare a unui titlu de proprietate, nu poate obține decât despăgubiri, și nici jurisprudența C.E.D.O.

nu garantează restituirea bunului în natură, în condițiile în care și pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște existența unui bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Așadar, deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, în considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat instanța de apel, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situației de fapt invocate de către acesta, ci, trebuie raportat la hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea de constatare a nulității absolute a actelor de înstrăinare, consfințindu-se astfel dreptul de proprietate al pârâților, este corectă, în considerarea analizării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, din perspectiva condiției referitoare la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare. În mod just instanța de apel a reținut incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., în motivarea căreia s-a arătat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul juridic al mobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța de apel a considerat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a condiționat restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor. Or, în prezenta cauză, așa cum am arătat, contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost anulat, valabilitatea acestui act fiind tranșată irevocabil, în cadrul unui demers judiciar finalizat anterior.

Însăși jurisprudența C.E.D.O. în materie, oglindită în cauze relevante, subliniază importanța legislației, cu respectarea unui echilibru între interesul general al comunității și drepturile fundamentale ale individului, respectarea principiului stabilității circuitului civil și ocrotirea bunei-credințe a subdobânditorilor, astfel încât aceștia să nu fie puși în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat cândva, imobilele ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării în baza unor dispoziții legale. Instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu alte cuvinte, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii reclamanților nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cel al cumpărătorilor de bună credință. În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O.

în cauza P. și P. contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58, citat și în cauza R. contra României).

Altfel spus, trebuie să se țină cont de faptul că, pentru încălcarea de către stat a obligației pozitive de a asigura implementarea cu o claritate și o coerență rezonabile, a măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite (cauza P. contra României), nu trebuie să suporte consecințele un particular, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâților cumpărători. Având în vedere considerentele enunțate, care vin în complinirea deciziei atacate, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva Deciziei civile nr. 346/ A din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.