ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5451/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria sectorului

1 București, reclamanta Z.B.D.M.V., invocând calitatea sa de proprietar asupra

apartamentului nr. 4 situat în București, în virtutea actului de vânzare

cumpărare autentificat și transcris sub nr. 23583 din 22 iunie 1939 și

respectiv nr. 9735/39 la Grefa Secției Notariale a Tribunalului Ilfov, a chemat

în judecată pentru revendicare Consiliul General Municipiului București.

Reclamanta a susținut că bunul aflat în posesia pârâtului

i-a fost luat în mod abuziv așa încât acesta îl deține fără titlu valabil.

La 28 mai 1999, după administrarea probelor utile pentru

stabilirea situației juridice actuale a imobilului revendicat, reclamanta a

cerut prin completarea acțiunii introductive să fie chemat în judecată și

pârâtul B.A. care deține în fapt apartamentul ce ar fi fost vândut nelegal de

către primul pârât în baza Legii nr. 112/1995 prin actul de vânzare cumpărare

nr. 809/15.703 din 17 octombrie 1996.

Prin cerere ulterioară, reclamanta a solicitat și chemarea

în judecată a pârâtei B.S. soția pârâtului B.A. în calitate de cumpărătoare a

imobilului conform titlului menționat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29 septembrie 2000 pârâții

B.S. și B.A. au cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâții au susținut în apărare că au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului revendicat de reclamantă în temeiul legii, în

calitate de chiriași și cu bună credință, fiind garantați de către vânzător cu

privire la apartenența legală a bunului la fondul locativ proprietate de stat

și totodată de faptul că nici o persoană fizică sau juridică nu a solicitat

retrocedarea acestuia până la încheierea contractului conform Legii nr. 112/1995.

În apărare s-a mai invocat în raport de probele administrate

la cererea reclamantei, faptul că aceasta nu i-a încunoștiințat asupra

intenției de a solicita restituirea bunului, împrejurarea că aceasta și-ar fi

manifestat în mod real voința de a solicita statului în principal acordarea de

despăgubiri și în fine ca în raport de titlul invocat, reclamanta nu și-ar fi

dovedită calitatea procesuală activă, ca unic proprietar al imobilului.

Pârâții au învederat totodată necesitatea citării în cauză a

SC H.N. SA BUCURESTI în calitate de vânzător.

Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr.

17205 din 6 octombrie 2000 Judecătoria sectorului 1 București a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut din

verificarea actului de vânzare cumpărare înfățișat de reclamantă, că aceasta nu

ar fi făcut dovada identității dintre bunul revendicat de la pârâți și cel

dobândit în anul 1939 conform titlului împreună cu fiica sa atunci minoră, lipsind

numărul apartamentului și elementele de identificare necesare.

Hotărârea primei instanțe a fost menținută de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, care prin decizia civilă nr. 679A din 4

aprilie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel după completarea

probelor a constatat mai întâi, identitatea dintre apartamentul revendicat și

cel din titlul înfățișat de reclamantă.

Totodată s-a reținut împrejurarea că imobilul a fost preluat

în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin hotărâre

judecătorească ca fiind bun abandonat, așadar cu titlu valabil ceea ce a atras

incidența dispozițiile Legii nr. 112/1995.

S-a avut în vedere și faptul că reclamanta ar fi recurs la

procedura Legii nr. 112/1995 solicitând despăgubiri pentru că nu erau

îndeplinite condițiile referitoare la restituirea în natură, și că a obținut

prin soluție definitivă, reparații bănești calculate la suma de 50.226.158 lei,

așa încât a fost despăgubită pentru pierderea proprietății sale.

În raport de motivele apelului, instanța de apel a mai

socotit că apariția Legii nr. 10/2001 nu are relevanță în acțiunea de față

întemeiată pe dreptul comun și că dispozițiile legii speciale nu ar fi

aplicabile în condițiile nerespectării procedurii prealabile legal prevăzute.

Ambele hotărâri mai sus prezentate au fost modificate prin

decizia civilă nr. 163 din 23 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția III-a

civilă, care urmare a admiterii recursului, precum și a apelului declarate de

reclamantă, a admis acțiunea în fond, cu consecința obligării pârâților la

predarea imobilului în deplina sa proprietate și posesie.

Instanța de recurs a constatat mai întâi că sentința civilă

nr. 4814 din 8 octombrie 1969 a fostului Tribunal al Raionului 30 Decembrie

București prin care s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului ca

bun abandonat în baza Decretului nr. 111/1951, a fost casată de Tribunalul

Municipiului București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 3278 din

26 decembrie 1969, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Contrar celor reținute în apel, instanța de recurs a

considerat că imobilul s-ar încadra în categoria celor preluate în mod abuziv

de stat, așa cum ar rezulta și din art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001

ale cărei dispoziții au incidență în cauză iar vocația reclamantei la

restabilirea dreptului de proprietate în modalitățile de reparație prevăzute de

Legea nr. 10/2001, nu ar fi condiționată de dispozițiile legii speciale privind

urmarea procedurii prealabile.

Instanța de recurs, a apreciat ca urmare, că în cauză se

impune măsura restituirii imobilului în natură către fosta proprietară, și că

actul de vânzare cumpărare intervenit între părți în temeiul Legii nr. 112/1995

s-ar fi încheiat fără bună credință, așa încât cumpărătorilor nu le-ar putea

profita dispozițiile art. 46 alin. (2) din legea specială menționată.

Motivându-și aprecierea, instanța de recurs a arătat că

imobilul a fost vândut la 17 octombrie 1996, fără a se ține seama de faptul că

reclamanta promovase la Primăria sectorului 1, Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995 o cerere anterioară de restituire în natură înregistrată sub nr. 808

din 27 iunie 1996 și că în condițiile neclarificării situației juridice pârâții

nu puteau vinde și respectiv cumpăra un bun pentru care titlul statului,

respectiv hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1951

era casată.

Aceasta din urmă hotărâre a fost atacată cu recurs în

anulare de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție la 6 iunie 2003, în condițiile procedurale prevăzute de art. 330 pct.

2 C. proc. civ. Invocând încălcarea esențială a legii de către instanța de

recurs cu consecința soluționării greșite a fondului litigiului.

Procurorul general analizând punctual împrejurările cauzei

și raporturile dintre părți, precum și probele administrate a susținut în

esență că în cauză au fost nesocotite dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect

imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută în afară

de cazul în care au fost încheiate cu bună credință cât și faptul că reclamanta

și-a valorificat odată dreptul de proprietate în condițiile Legii nr. 112/1995

prin readucerea în patrimoniu a echivalentului valoric al imobilului, obținând

despăgubirile solicitate.

Recursul în anulare se dovedește fondat.

Din probele administrate la cererea părților și din oficiu,

rezultă că imobilul revendicat în cauză proprietatea reclamantei a fost preluat

de stat și inclus în fondul locativ al administrației locale, în baza sentinței

civile nr. 4814 din 8 octombrie 1964 pronunțată de fostul Tribunal Popular al

Raionului 30 Decembrie București în temeiul Decretului nr. 111/1951, a procesului

verbal de preluare nr. 0241657 din 30 martie 1965 și a deciziei nr. 241 din 20

martie 1965 a fostului organ al administrației locale, ca bun abandonat.

Titlul mai sus menționat a fost desființat prin decizia de

casare nr. 3278 din 26 decembrie 1969 pronunțată de Tribunalul Municipiului

București, secția a IV-a civilă, în recursul proprietarei, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare.

Prin decizia de casare s-a reținut că judecata în fond s-a

făcut cu neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu pârâta Z.B.D.M.V.

În temeiul acestei hotărâri, reclamanta revendicatoare a

susținut în litigiu de față că în condițiile casării sentinței imobilul ar fi

fost deținut în continuare de stat fără titlu valabil, așa încât și în

concordanță cu dispozițiile dreptului comun și cu cele prevăzute în baza Legii

nr. 10/2001, s-ar impune restituirea în natură.

Contrar însă obligației legale prevăzute în art. 1169 C.

civ. și a dispoziției explicite în acest sens luată în instanța de recurs în

anulare, reclamanta nu a fost în măsură, sau nu a dorit, să înfățișeze în

proces dovada modului în care a fost soluționat definitiv litigiul întemeiat pe

Decretul nr. 111/1951 dintre ea și fostul Consiliu local, după rejudecare.

Ceea ce se constată însă fără îndoială din dovezile cauzei

este faptul că imobilul a rămas în continuare în posesia neîntreruptă a

statului din anul 1964 până la vânzarea recentă către chiriașii pârâți în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată s-a dovedit netăgăduit, că reclamanta nu s-a

manifestat niciodată ca proprietar și nu și-a exercitat prerogativele rezultate

din dreptul de proprietate după casarea hotărârii în discuție până la 27 iunie

1996 când invocând dispozițiile Legii nr. 112/1995, aplicabilă imobilelor

preluate cu titlu, a solicitat după cum rezultă din cererea sa explicită și din

adresa SC H. SA (dosar recurs) în principal acordarea de despăgubiri și nu

restituirea în natură, sau numai în natură cum s-a pretins fără acoperire în

probe, cererea explicită în acest sens fiind formulată prima dată la 12

octombrie 1999 după ce Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 hotărâse

prin decizia nr. 2875 din 15 septembrie 1999 acordarea de despăgubiri în sumă

de 50.226.158 lei.

Or, în lipsa hotărârii pronunțate în rejudecarea cauzei

întemeiată pe Decretul nr. 111/1995 ca și a cererii prin care se pretinde că

s-ar fi cerut încă de la 27 iunie 1996 exclusiv retrocedarea în natură, lipsă

datorată exclusiv „omisiunii” voite sau nu a reclamantei de a se conforma

obligației de probațiune, instanța de recurs nu avea justificarea legală să

rețină riguros că imobilul a fost deținut fără titlu și că în aceste condiții

încadrându-se în categoria celor preluate abuziv ar fi trebuit să fie restituit

în natură făcând inaplicabile dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Indiferent însă de aparența de drept privind existența sau

nu a titlului statului, în condițiile vânzării imobilului către chiriași în

baza legii, de către Consiliul General al Municipiului București prin SC H. SA

ca proprietar prezumat legal, raporturile juridice dintre reclamantă ca

adevărat proprietar și pârâții subdobânditori în calitate de foști chiriași,

privind valabilitatea vânzării, sunt determinate și în raport de principiile

dreptului comun și de prevederile explicite ale legii speciale, respectiv art. 46

din Legea nr. 10/2001, de buna sau reaua credință a pârâților cumpărători la

facerea actului.

În ambele situații, actele juridice de înstrăinare făcute de

un neproprietar sunt lovite de nulitate absolută în afara cazului în care au

fost încheiate cu bună credință în sensul art. 1898 C. civ. ceea ce implică

buna credință a cumpărătorului posesor că cel de la care a dobândit imobilul

avea toate însușirile cerute de lege spre a putea transmite valabil

proprietatea.

Or în litigiul de față, buna credință a cumpărătorilor la

încheierea actului de vânzare cumpărare privind dreptul legal al statului

reprezentat prin Consiliul General a Municipiului București și prin mandatarul

său SC H.N. SA de a înstrăina valabil imobilul, a fost neîndoielnic dovedită

prin probele administrate în cauză.

Deși, cumpărând în temeiul legii, de la vânzătorul stabilit

prin lege, chiriașii cu vocație la cumpărare erau practic scutiți de orice

diligențe în sensul menționat, pârâții B., au întreprins toate demersurile

utile pentru verificarea situației juridice a imobilului și pentru respectarea

cerințelor legale.

Din mențiunile efectuate pe marginea cererii de cumpărare

formulată la 23 ianuarie 1996 (fila 9 dosar recurs) pe cale de rezoluție,

rezultă astfel că pârâților cumpărători li s-a confirmat explicit faptul că

apartamentul intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, că la data

cererii și respectiv a întocmirii actului, acesta nu figura printre imobilele

pentru care s-ar fi cerut restituirea în natură de către foștii proprietari,

cât și împrejurarea că la aceleași date între proprietarul vânzător și foștii

proprietari nu existau nici un fel de litigii administrative sau juridice.

Realitatea acestor atestări este confirmată de altfel pe

deplin de conduita și actele reclamantei, care ceruse la 27 iunie 1996 (fila 10

dosar recurs) în principal acordarea de despăgubiri și în subsidiar restituirea

apartamentului și numai după ce a fost soluționată cererea sa în sensul arătat,

respectiv de acordare a despăgubirilor prin Hotărârea nr. 2875 din 15

septembrie 1999 a Consiliului General a Municipiului București, comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995 pe care de altfel nici nu a atacat-o în

condițiile legii, răzgândindu-se, a făcut o nouă cerere la 12 octombrie 1999, pentru

restituire apartamentului în natură.

În cauză se impune totodată a fi reținută și împrejurarea că

reclamanta în acord cu cererea sa reală nu a înștiințat niciodată pe chiriașii

pârâți cu privire la eventuala intenție de a-și redobândi bunul în natură, cât

și faptul că actul de vânzare cumpărare nr. 809/15703 din 17 octombrie 1996, a

fost încheiat cu respectarea condițiilor legale prevăzute de Legea nr. 12/1995,

anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997.

Așa fiind recursul în anulare se va admite cu consecința

casării deciziei pronunțate în cauză de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, sub nr. 163 din 23 ianuarie 2003 și a respingerii recursului

declarat de reclamanta Z.B.D.M.V. împotriva deciziei civile nr. 679A din 4

aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 163 din 23 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, pe care o casează.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Z.B.D.M.V. împotriva deciziei nr. 679/A din 4 aprilie

2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2004.