ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5673/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28

martie 2001 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta S.I.M. a

chemat în judecată pe pârâții A.C.G. și A.G. pentru obligarea acestora să-i

lase în deplină libertate și posesie apartamentul 11 situat în București.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că imobilul a aparținut numiților S.R. și S.S. cumpărat de aceștia cu

contractul nr. 30363 din 28 octombrie 1934. Imobilul a fost preluat abuziv fără

titlu valabil în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Pârâții au încheiat un contract de

vânzare-cumpărare cu SC H.N. SA/1804/22309 la data de 5 decembrie 1996,

încălcând și interpretând abuziv prevederile Legii nr. 112/1995. Reclamanta a

solicitat să se constate că titlul pârâților nu este valabil de vreme ce titlul

statului, de la care aceștia au beneficiat, nu a fost valabil.

Judecătoria sectorului 1 București

prin sentința civilă nr. 6411 din 8 iunie 2002 a admis acțiunea și a obligat

pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul revendicat.

Au fost obligați pârâții la

2.500.000 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a III–a

civilă, prin decizia nr. 2895 A din 12 octombrie 2001 a admis apelul pârâților,

și a schimbat în tot în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a comparat titlurile de proprietate ale celor două părți și a

constatat că pârâții au obținut titlul lor în condițiile Legii nr. 112/1995, cu

respectarea prevederilor acestui act normativ, la un moment când nu era încă

pornită acțiunea în revendicare de către reclamantă. S-a dat preferință deci,

titlului pârâților, pentru că la data obținerii lui statul era proprietar.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs reclamanta.

Curtea de Apel București, secția a

VII–a civilă, prin sentința civilă 746 din 20 martie 2002 a admis recursul, a

modificat decizia 2895/2001 a tribunalului și în fond a respins ca nefondat

apelul pârâților împotriva sentinței civile 6411 din 8 iunie 2001 a Judecătoriei

sectorului 1 București.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că deși instanța a subliniat caracterul abuziv al preluării

proprietății asupra imobilului în patrimoniul statului, s-a dat preferință

titlului pârâților. Nu s-a observat că pârâții au depus cererea de cumpărare a

apartamentului, înainte de expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 112/1995

pentru formularea unor asemenea cereri de revendicare de către foștii

proprietari.

Cumpărarea apartamentului s-a produs

și înainte de soluționarea cererii de revendicare adresată de reclamantă

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei hotărâri

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f) Legea nr. 92/1992 și art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a considerat hotărârea pronunțată

cu încălcarea esențială a legii ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, hotărârea fiind și vădit netemeinică.

În motivarea recursului în anulare

s-a susținut, în esență, că pentru stabilirea valabilității titlului de

vânzare-cumpărare se apreciază apartenența imobilului la data înstrăinării (5

decembrie 1996) or, la acea dată adevăratul proprietar era statul, sentința de

retrocedare a imobilului către reclamant fiind ulterioară, ea rămânea

definitivă la 5 iunie 1998.

S-a mai susținut că sentința de

retrocedare nu este opozabilă pârâtului iar nulitatea titlului de proprietate

al transmițătorului cu titlu oneros nu e de natură să atragă caducitatea

actului subsecvent în ce-l privește pe terțul subdobânditor, în cazul în care

acesta a fost de bună-credință.

Prevalează principiul ocrotirii

bunei-credințe, pârâții nu au avut cunoștință de existența vreunui proces de

revendicare.

S-a stabilit cu autoritate de lucru

judecat că titlul pârâților nu este lovit de nulitate absolută, întrucât actul

juridic prin care s-a transferat proprietatea a fost încheiat cu bună-credință.

S-a considerat, ca atare, cumpărarea

titlurilor de proprietate făcută în baza prevederilor de drept comun, complet

greșită, deoarece legiuitorul prin edificarea unei norme de drept cu caracter

special, a înțeles să ocrotească drepturile câștigate în temeiul legii

anterioare, respectiv Legea nr. 112/1995.

Recursul în anulare este nefondat.

În cauza dedusă judecata instanței

de fond a făcut o corectă apreciere a probelor, în prezența a două titluri

valabile, nedesființate a procedat la compararea lor. Aprecierea că între cele

două titluri cel al reclamantei este preferabil a fost corect făcută. Ea se

bazează pe dovezi concrete și succesiunea în timp a actelor juridice ce au

produs efecte.

Actul de cumpărare al pârâtului (5

decembrie 1996) este într-adevăr anterior datei rămânerii definitive a

hotărârii de retrocedare (1998), însă el a fost încheiat în timpul demersurilor

făcute de reclamantă asupra revendicării imobilului.

Reclamanta a înregistrat cererea de

revendicare în temeiul Legii nr. 112/1995 la comisie la 3 iulie 1996 la nr. 981

(dosarul de recurs), iar apoi la instanță la 8 august 1996).

Vânzarea s-a perfectat înainte ca

cererea de revendicare să se rezolve și s-a bazat pe o cerere de cumpărare

formulată de pârâți la 14 noiembrie 1996 (dosarul de fond).

Ca urmare hotărârea instanței de

recurs este egală și temeinică.

Graba cu care au acționat pârâții la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu îi plasează pe aceștia pe

poziția unor cumpărători de bună-credință. Nici actele depuse de aceștia în

sensul că imobilul nu figura în litigiu nu sunt în măsură să contureze buna lor

credință de vreme ce actele prezentate nu poartă o dată și de vreme ce

existența pe rol a litigiului s-a probat cu hotărârea pronunțată de Judecătoria

sectorului 1.

Pentru considerentele arătate

recursul în anulare se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 746 din 20 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.