ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1/2003

La data de 6 decembrie 2002

s-a luat în examinare recursul declarat de pârâții T. S. și T. A. împotriva

deciziei civile nr. 381 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a

IV-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 6 decembrie 2002, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 17 decembrie

2002, la 23 decembrie 2002, apoi la 13 ianuarie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

sub nr. 3323/2000, reclamanta C. M. C. a chemat în judecată pe pârâții T. S. și

T. A., solicitând să se constate că titlul și dreptul ei de proprietate sunt

preferabile titlurilor de proprietate ale pârâților, urmând ca aceștia să fie

obligați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, str. G. G. nr. 36, sector 1.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 4883 din 18.04.1997, rămasă

definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București a constatat

nelegalitatea titlului prin care a fost preluat de către stat imobilul în

litigiu.

Cu alte cuvinte, prin

sentința menționată reclamanta a fost repusă de facto în dreptul său, deoarece

s-a constatat că preluarea de către stat a imobilului a fost nelegală.

Astfel, reclamanta concluzionează

că, având în vedere caracterul declarativ al oricărei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, imobilul precizat nu a ieșit niciodată din

proprietatea sa, iar statul nu a avut nici un moment drept de proprietate

asupra lui.

Reclamanta a mai arătat că

titlul său de proprietate este preferabil, întrucât ea a dobândit acest imobil

de la adevărații proprietari, care, la rândul lor, aveau un titlu de

proprietate valabil și necontestat, în vreme ce pârâții au dobândit de la stat,

deci de la o persoană care nu are titlu valabil.

Tribunalul București –

Secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 89 din 26.01.2001, a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și pașnică

posesie imobilul.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța de fond a reținut că titlul reclamantei este mai bine

caracterizat , iar pârâții au dobândit același bun de la un non-proprietar, al

cărui titlu de proprietate nu era valabil.

Pârâții au declarat apel

împotriva sentinței tribunalului, susținând că imobilul în litigiu făcea parte

din categoria celor aflate sub incidența Legii nr. 112/1995, fiind în

proprietatea statului, iar contractul lor de vânzare-cumpărare a fost încheiat

anterior formulării cererii de restituire, ei fiind de totală bună credință.

S-a mai susținut, prin

cererea de apel, că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece instanța

s-a considerat investită și cu verificarea valabilității titlului statului,

reținând că acțiunea este admisibilă și în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998,

aspect ce nu a fost pus în discuția părților.

Prin decizia nr. 381 din

27.06.2001, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a respins apelul

ca nefondat.

Instanța de apel a reținut,

la fel ca instanța de fond, că, prin sentința civilă nr. 4883 din 18.04.1997 a

Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat nelegalitatea titlului de

preluare de către stat a imobilului în litigiu, fiind obligați pârâții C.G.M.B.

și  S.C. Pajura SA. la  restituirea în proprietate și posesie a imobilului,

măsură ce, de altfel, a fost luată și prin Dispoziția Primarului General al

Capitalei nr. 1003/22.07.1997.

Tot instanța de apel a

reținut și faptul că, prin sentința pronunțată  s-a stabilit că Decretul nr.

223/1974, în baza căruia fusese trecut imobilul în proprietatea statului, a

contravenit Constituției României de la acea dată, acordurilor  și tratatelor

internaționale la care România era parte.

S-a considerat, astfel, că

reclamanta nu a pierdut  niciodată proprietatea  asupra bunului și, din acest

punct de vedere, instanța de fond a acordat în mod corect prioritate titlului

reclamantei în raport cu cel al pârâților, a cărui desființare nu s-a

solicitat.

Cum transferul proprietății

către stat a fost inexistent, s-a apreciat că în mod corect a fost dispusă

restituirea imobilului prin sentința nr. 4883/1997.

Împotriva acestei decizii,

pârâții au declarat recurs, prin care au arătat, în esență, că instanța de apel

trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanta a efectuat demersurile în baza

Legii nr. 10/2001, așa cum o atestă actele depuse la dosar de către recurenți,

faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate , respectiv

înscrisurile prin care s-a dovedit că reclamanta a depus notificare în baza

Legii nr. 10/2001, faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea pricipiului

ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și a principiului

validității aparenței în drept, precum și că întreaga motivare a instanței are

la bază analiza sentinței civile nr. 4883/1997.

Recursul este fondat și va fi

admis pentru următoarele considerente:

Reclamanta C. M. C. a

promovat o primă acțiune în revendicare, ce, prin sentința civilă  nr. 4883 din

18.04.1997, rămasă definitivă și irevocabilă, i-a fost admisă, s-a constatat

nelegalitatea titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu și a

obligat pârâții  C.G.M.B. și S.C. Pajura SA. să lase reclamantei imobilul în

deplină proprietate și posesie.

În anul 1998, reclamanta a

formulat altă cerere de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții T. S. și T.

A., cu privire la imobilul din litigiu.

În mod definitiv și

irevocabil instanțele au respins acțiunea reclamantei, reținând că nu intră în

discuție vreo cauză de nulitate absolută sau un caz tipic de fraudă la lege,

contractul de vânzare-cumpărare fiind anterior începerii oricărui demers de

restituire a imobilului, potrivit dreptului comun.

Astfel, s-a stabilit că

titlul pârâților dat de contractul de vânzare-cumpărare nr. N 593 din

23.01.1997, încheiat cu C.G.M.B. în temeiul Legii 112/1995, este

valabil,acțiunea în revendicare a reclamantei fiind introdusă după data

semnării acestui contract.

În atare situație,

reclamanta a promovat prezenta acțiune, întemeiată pe soluția comparării

titlurilor deținute de cele două părți, în considerarea faptului că titlul său

este mai bine caracterizat.

În temeiul art. 1854 Cod

civil posesia creează o prezumție de proprietate, caracterizată  „iuris tantum”

care încetează dacă se face dovada că posesorul este de rea-credință.

Efectul bunei-credințe a

posesorului face aplicabil „in pari causa possessor potior haberi debet”.

Ca atare, prezumția de

proprietate cade dacă posesorul a fost de rea-credință. Soluția, întemeiată pe

ocrotirea bunei-credințe, ca principiu fundamental al dreptului civil și,

invers, pe combaterea relei-credințe, ca sancțiune, își are, logic,

aplicabilitate și în ipoteza când părțile litigante ale revendicării produc,

fiecare, titluri emanând de la autori diferiți. În acest caz este necesar ca

reclamantul să facă dovada că pârâtul are, într-adevăr, un autor, că între

autori au existat raporturi juridice, în temeiul cărora autorul pârâtului,

pierzând calitatea de proprietar, a devenit un detentor precar și că pârâtul este

un dobânditor de rea-credință. În acest caz, reclamantul va câștiga în

revendicare prin compararea titlurilor în temeiul principiului „nemo plus juris

ad alium transfere potest quam ipse habet”.

Numai că, în speță, cu

privire la titlul pârâților, izvorât din prevederile și în aplicarea Legii

112/1995, s-a stabilit, după cum s-a arătat, că este valabil, respingându-se

acțiunea promovată de reclamantă, pentru constatarea nulității absolute a

acestuia.

Or, din interpretarea

prevederilor art. 46 al. 2, coroborat cu art. 47 al. 2 din Legea nr. 10/2001,

rezultă că  restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate

prin acte de dispoziție este condiționată  de constatarea prin hotărâre

judecătorească a nulității actului de înstrăinare, această soluție găsindu-și

aplicarea și în cazul acțiunilor în curs de judecată, referitor la care

persoanele îndreptățite nu înțeleg să facă uz de dispozițiile art. 47 din lege.

Nulitatea absolută a

actului se impune, astfel, ca o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii în

revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu

soluția clasică în materie de revendicare, a comparării drepturilor autorilor.

Față de cele ce preced,

recursul se va admite, decizia atacată se va modifica în sensul admiterii

apelului declarat de  pârâți împotriva sentinței, care va fi schimbată în tot,

prin respingerea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

pârâții T. S. și T. A. împotriva deciziei nr. 381 din 27 iunie 2001 a Curții de

Apel București – Secția a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată,

în sensul că admite apelul declarat de pârâții T. S. și T. A. împotriva

sentinței civile nr. 89 din 26.01.2001 a Tribunalului București – Secția a IV-a

civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea introdusă de reclamanta

C. M. C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2003.