ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6516/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6516/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 30 mai 2007,

reclamanții V.A. și V.J.E. au chemat în judecată pe pârâții P.V. și P.N.,

solicitând să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, sector 2, compus din patru camere, hol, bucătărie, baie,

grup sanitar, debara, cămară, oficiu, sas, cameră de serviciu, boxă, 3

balcoane, în suprafață utilă de 113,05 m.p., cotă indiviză de 7,54% din părțile

de folosință comună ale imobilului și 19,38 m.p. teren situat sub construcție.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că V.G., V.V. și E.P. au fost proprietarii

imobilului situat în București, conform actului de vânzare-cumpărare

autentificat din 1940 și transcris la data de 17 noiembrie 1944; că autorii lor

au încetat starea de indiviziune prin actul de partaj autentificat de

Tribunalul Ilfov din 24 noiembrie 1944, formându-se trei loturi distincte, însă

persistând indiviziunea în privința părților comune; că, în anul 1950, imobilul

a fost naționalizat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 ale cărui prevederi

contravin art. 6 și 8, din Constituția României în vigoare la acea dată., deși

autorii reclamanților dețineau legal imobilul.

În prezent, imobilul este

deținut de pârâții P.V. și P.N., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14

octombrie 1996, situație în care instanța trebuie să compare cele două titluri.

Pârâții au dobândit imobilul

de la Primăria municipiului București, care nu a deținut niciodată dreptul de proprietate

asupra imobilului, titlul reclamanților fiind preferabil.

Intimata P.N. a formulat

cerere de chemare în garanție a Consiliului general al municipiului București și

a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora

la plata valorii de circulație a imobilului, în cazul admiterii acțiunii reclamanților,

în temeiul art. 60 din C. proc. civ., art. 1337 și art. 1344 din C. civ.

De asemenea, pârâta P.N.

a invocat și excepția necompetenței materiale a instanței, a netimbrării acțiunii,

a lipsei calității de reprezentant, a lipsei capacității de folosință a pârâtului

P.V. și a inadmisibilității acțiunii.

Municipiul București,

prin primarul general, a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului

general al municipiului București și excepția lipsei calității procesuale pasive

a acestuia, și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice.

La 2 octombrie 2007, reclamanții

au evaluat imobilul la suma de 120.000 Euro și au modificat cererea de chemare în

garanție în sensul că înțeleg să se judece cu moștenitorii pârâtului P.V., respectiv

cu B.C. și B.M.

Pârâta P.N. a precizat

cererea de chemare în garanție în sensul că înțelege să se judece cu Municipiul

București, prin primarul general și nu cu Consiliul general al municipiului București.

Ministerul Finanțelor

Publice a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC A. SA, solicitând

restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 1996.

Judecătoria sectorului

2 București, prin sentința civilă nr. 5735 din 17 iunie 2008, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 295 din 2 martie 2009, a respins

acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâtele P.N. și B.C., ca neîntemeiată;

a disjuns cererile de chemare în garanție a Municipiului București, prin primarul

general, a Ministerului Economiei și Finanțelor și SC A. SA și a dispus formarea

unui nou dosar având ca obiect soluționarea acestor cereri, cu termen de judecată

la 6 aprilie 2009, reținând, în esență, că urmare a comparării titlurilor părților,

dă prioritate titlului pârâților, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat pe calea unei acțiuni în justiție, având

în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție

acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul

Legii nr. 33/2008; că preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept

comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă, nu din

regulile generale aplicabile conform art. 480 din C. civ., ci din regulile speciale

calificate ca atare de decizia dată în interesul legii.

S-a mai reținut, că având

în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că

acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii

1945-1989, titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite

de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că

buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanță

în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe, prezumate în lipsa unei hotărâri

judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, este dată de Legea specială nr. 10/2001 și de decizia în interesul

legii sus-menționată, și că, atâta timp cât acest contract de vânzare-cumpărare

nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001,

instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință

la încheierea contractului, ci doar în cadrul acțiunii în nulitatea contractului

din 14 octombrie 1996 ar fi avut relevanță reaua-credință a chiriașilor la încheierea

contractului, acțiune ce trebuia formulată de reclamanți în termenul de prescripție

instituit de lege specială.

S-a conchis, că, întrucât

s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale și faptul că acest caracter

trebuie avut în vedere și la soluționarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului

comun, tribunalul a acordat preferință titlului pârâților, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat în justiție.

De asemenea, s-a mai reținut

că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că aceștia aveau un bun și

deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea

unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură; că singura speranță

legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, și anume speranța

la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar, în condițiile

în care reclamanții nu au formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții au dobândit bunul, singura speranță

legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură,și că pârâții cumpărătorii, în

baza Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată

material.

Prin decizia civilă

nr. 607 A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelanții-reclamanți V.A. și V.J.E., reținând următoarele:

Instanța de apel a constata

că Înalta Curte de Justiție și Casație, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată recurs

în interesul legii, a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare

acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Sub acest aspect, reclamanții-apelanți

nu au un bun și nici speranța legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii

nu au obținut nici o hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv

dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului.

Nu au efectuat nici un

demers prin care să conteste valabilitatea titlului statului, situație în care titlul

de proprietate al pârâților s-a consolidat.

Singura lor speranță a

fost Legea nr. 10/2001 prin intermediul căreia puteau obține măsuri reparatorii,

într-una din modalitățile prevăzute de lege. Tot în decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curții de Justiție și Casație s-a că „este însă necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare

nu ar atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității

raporturilor juridice”.

Cu alte cuvinte, s-a arătat

că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul

său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care

i s-a recunoscut dreptul asupra imobilului; o speranță legitimă în același sens

unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

S-a reținut, că în acest

sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pinc contra Republicii

Cehe, în care s-a arătat că: se acceptă că obiectivul general al legilor de restituire,

acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate

de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar

a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor

particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri

cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care

aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri,

citat și în cauza Raicu contra României.

S-a mai reținut, că nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil

în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat

în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor

juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu

nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu contra României).

Din cauza inconsecvenței

și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate,

nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată

prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația

de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același

timp, a principiului securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția

ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea

ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme

cu Convenția, ci un particular.

Privarea de bun în absența

oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci

când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii

prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească

reclamantului despăgubiri bănești.

În acest sens, instanța

europeană a amintit că, „de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme

faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât

timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul

revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau

a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea

lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri,

caz în care acțiunea devine personală”.

S-a conchis că, dreptul

la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un

tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea

lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva

dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție cât și a jurisprudenței interne

și cea a C.E.D.O. și că tribunalul nu a dat prevalentă bunei-credințe a pârâților,

ci analizat care dintre părți are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.

În ceea ce privește aprecierea

tribunalului referitoare la Decretul nr. 92/1950, instanța de apel a reținut că

o analizare din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului se poate realiza,

însă este lipsită de eficiență câtă vreme Legea nr. 10/2001 consideră toate imobilele

trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989 ca fiind preluări abuzive,

iar singura speranță legitimă a reclamanților este legea specială.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții, indicând ca temei legal al criticilor formulate

dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat

că hotărârea recurată a fost pronunțata atât cu încălcarea, cât și cu aplicarea

greșita a legii. Astfel, instanța a încălcat litera și spiritul art. 480 din C.

civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța de apel a respins

acțiunea, apreciind că în cauză nu se poate face abstracție de Legea nr. 10/2001,

care este singura lege ce ar oferi speranța legitimă, stabilind că reclamanții nu

se pot prevala de existența unui bun sau speranța legitimă, astfel cum sunt definite

de practica C.E.D.O., respectiv că reclamanții nu au niciun bun și nici speranța

legitima in sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, întrucât, până la momentul promovării acțiunii nu au obținut

nicio hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul

de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului. De asemenea, s-a apreciat

că nu poate fi ignorat principiul securității raporturilor juridice, raportat la

necesitatea că responsabilitatea preluărilor abuzive sa fie suportată de stat și

nu de un terț.

Or, procedând astfel,

instanța de apel a încălcat și aplicat greșit art. 480 din C. civ. și dispozițiile

Legii nr. 10/2001, întrucât, prin intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a

restrâns posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula pe calea dreptului

comun o acțiune în revendicare. Este adevărat ca Legea nr. 10/2001 este o lege specială,

ce prevede în art. 21 calea procedurii administrative pentru obținerea de măsuri

reparatorii, însă această procedură are ca premisă deținerea imobilului, la data

intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute

la art. 21, situație care nu se regăsește în situația de față.

În practica judecătorească

s-a reținut, în mod corect, cât privește temeinicia acțiunii în revendicare formulată

de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că întrucât imobilul

în litigiu nu se mai afla în posesia unei „unități deținătoare", cum dispune

art. 20 alin. (1) din acest act normativ, fiind înstrăinat, nici notificarea și,

deci, declanșarea procedurii prealabile, nu mai sunt posibile pentru a se pune problema

incidenței dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Transmiterea notificării

în situația înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii nu are

semnificația unei condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în justiție,

ci aceea a unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru cazul în care acțiunea în instanță va fi soluționată nefavorabil.

Nerespectarea termenului prevăzut pentru transmiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în instanță măsuri reparatorii.

A aprecia în sensul netemeiniciei

unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea

nu obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele avute în vedere

de legea specială, vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului

la justiție.

În speța dedusă judecații,

obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze

administrativ bunul, fiind fără relevanță în ce măsură reclamanții au urmat sau

nu procedura instituită de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

Instanța de apel a preluat

o parte din cele statuate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în sensul că, atunci

când există neconcordante între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Față de cele expuse, se

arată că trebuie să se procedeze la compararea titlurilor opuse de părți pentru

a stabili care este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan

probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Soluția prin care se acordă

preferabilitate titlului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de dispozițiile

art. 480 din C. civ., dă expresie optimă și principiului echității, întrucât principiul

garantării dreptului de proprietate consacrat de legile fundamentale române ar fi

grav atins in cazul respingerii unei acțiuni în revendicare formulate de către un

reclamant al cărui patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate,

împotriva unui pârât în al cărui patrimoniu nu ar fi existat niciodată dreptul de

proprietate (reclamantul ar fi expus în aceste condiții unor sancțiuni injuste

și ireparabile).

În speță, titlul subdobânditorului

provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport

cu titlul adevăratului proprietar, pentru ca, trecerea bunului în proprietatea statului

a fost abuzivă. Prin urmare, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat

abuziv și subdobânditorului, chiar de bună-credință, acțiunea primului trebuie admisă

dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de

dobândire a proprietății.

O eventuală respingere

a acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe

considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001

poate fi acceptată doar în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de

cerere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea

ce în speță nu s-a solicitat.

Deși Legea nr. 10/2001

este o lege specială de reparație, acest fapt nu reprezintă o piedică în calea fostului

proprietar de a formula acțiune în revendicare în scopul redobândirii posesiei imobilului,

cu atât mai mult cu cât cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.

480 din C.civil, care este o acțiune pețitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu

o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală

imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea

Legii nr. 10/2001. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin

dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului

de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea

acestuia.

În ipoteza respingerii

acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 din C.

civ., în Legea nr. 10/2001, se ajunge la schimbarea naturii juridice a acțiunii

în revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcând, astfel,

principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil,

judecat de o instanță independentă.

În ceea ce privește încălcarea

și aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, se arată că instanța de apel, în mod greșit, interpretează

art. 1 din Primul Protocol Adițional ca vizând exclusiv noțiunea de bun existent

în mod fizic în patrimoniul uneia sau celeilalte părți din litigiu, iar noțiunea

de speranță legitimă este raportată exclusiv la Legea nr. 10/2001.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție, arată expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul

la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional, iar dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție

prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.

Potrivit acestor articole, dacă se constată neconcordante între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Prin urmare, în mod greșit,

instanța de fond, cât și cea de apel au apreciat că obiectul revendicării urmează

a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, întrucât bunul a fost dobândit,

în mod iremediabil, de un terț.

Or, chiar dacă nu se mai

poate solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, art. 480 din C. civ.

impune cu necesitate analizarea celor două titluri.

S-a conchis, că, având

în vedere că s-a reținut dobândirea de către autorii reclamanților a dreptului de

proprietate și preluarea imobilului respectiv fără titlu, de către statul roman,

acesta recunoscând prin legislația în domeniu că preluarea în temeiul Decretului

nr. 92/1950 este abuzivă, nu se poate reține decât că recurenții-reclamanți dețin

un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

După ce se face trimitere

la jurisprudența C.E.DO. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, se arată că instanța

a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1 din Primul Protocol, aceasta

limitându-se la a analiza deținerea unui bun exclusiv prin raportare la existenta

fizica a acestuia in patrimoniul intimaților-pârâți.

Or, întrucât ambele părți

litigante dețin un titlu de proprietate, și chiar dacă fostul chiriaș ar fi de bună-credință,

cum afirmă intimata-pârâtă, și ar avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, în conflictul dintre părți urmează a se recunoaște preferabilitatea

titlului înfățișat de recurenții-reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat,

provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă

legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

S-a mai arătat, că analiza

cererii în revendicare se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor

dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 din C. civ. și a normelor europene

privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, și că instanța de apel a apreciat că trebuie respectat principiul

securității raporturilor juridice, referindu-se în susținerea acestei afirmații

la art. 6 din Convenție, însă a interpretat greșit prevederile acestui articol,

cu trimitere la practica C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Față de considerentele

expuse, s-a solicitat să se constate că instanța de apel a interpretat și aplicat

greșit dispoziții ale art. 480 din C. civ., Legii nr. 10/2001 și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc.

civ., instanța constată recursul fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au investit

instanțele cu o acțiune în revendicare, prin care au solicitat obligarea pârâților

să le restituie în natură imobilul în litigiu, prin compararea titlurilor părților.

În drept, acțiunea s-a

întemeiat pe prevederile art. 480 și urm. din C. civ.

Instanța de apel, prin

hotărârea recurată, a analizat îndreptățirea reclamanților la beneficiul despăgubirilor

reglementată de Legea nr. 10/2001 și s-a mărginit la redarea jurisprudenței C.E.D.O.

în materia retrocedărilor imobiliare reglementate de Legea nr. 10/2001, iar acest

aspect a fost criticat prin recursul declarat de reclamanți, în sensul că „instanța

de apel a apreciat ca fiind abuzive preluările prin raportare la dispozițiile Legii

nr. 10/2001, deși nu acesta este temeiul legal al cererii formulate” și că „în ipoteza

respingerii acțiunii în revendicate, prin schimbarea temeiului juridic din art.

480 din C. civ., în Legea nr. 10/2001, se ajunge la schimbarea naturii juridice

a acțiunii în revendicare, transformând-o într-o acțiune personală imobiliară, încălcând

astfel principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil,

judecat de o instanță independentă”.

Procedând astfel, instanța

de apel, prin considerentele deciziei recurate, a fixat cadrul procesual în limitele

de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, iar dezlegarea dată asupra cadrului

procesual în care a soluționat apelul nu are valoarea unui considerent, ci a constituit

în realitate o soluție dată unei probleme de drept.

În măsura în care pretențiile

cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra aplicării în cauză

a prevederilor dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat principiul

disponibilității rezultat din prevederile art. 298 raportat la art. 129 alin. (6)

din C. proc. civ.

În aceste condiții, instanța

de apel, în cadrul controlului de legalitate cu care a fost investită prin declararea

apelului, avea obligația de a verifica hotărârea pronunțată de prima instanță sub

aspectul soluției de respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți,

întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. din C. civ., prin compararea titlurilor

părților.

Or, instanța de apel nu

a analizat legalitatea sentinței apelate sub aspectul respingerii ca nefondată a

cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanți, în revendicare pe dreptul

comun, prin compararea titularilor de proprietate opuse de părți cu privire la același

imobil, ci s-a limitat la a constata că pretențiile deduse judecății prin cererea

de chemare în judecată au fost soluționate corect de prima instanță din perspectiva

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile

pe dispozițiile acestui act normativ.

Articolul 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanței obligația de a efectua

o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare și a argumentelor părților

în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin decizia recurată,

aceste norme europene nu au fost respectate, reclamanții nebeneficiind de o hotărâre

prin care instanța să se pronunțe, în limita criticilor formulate, asupra cererii

lor în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. din C. civ., și care

să cuprindă argumentele instanței de apel în sensul temeiniciei ori netemeiniciei

unei astfel de cereri, ceea ce face imposibil și controlul de legalitate pe calea

recursului asupra fondului litigiului.

Constatând că instanța

de apel a soluționat cauza cu încălcarea principiului disponibilității și a dreptului

reclamanților la un proces echitabil, neintrând astfel în cercetarea fondului cererii

de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., fără a mai

analiza celelalte critici, așa cum au fost expuse mai sus, și care se circumscriu

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamanților

aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării,

instanța va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții V.A. și V.J.E. împotriva deciziei nr. 607/A din 23 noiembrie 2009

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie

2010.