ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6516/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 30 mai 2007, reclamanții V.A. și V.J.E. au chemat în judecată pe pârâții P.V. și P.N., solicitând să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, compus din patru camere, hol, bucătărie, baie, grup sanitar, debara, cămară, oficiu, sas, cameră de serviciu, boxă, 3 balcoane, în suprafață utilă de 113,05 m.p., cotă indiviză de 7,54% din părțile de folosință comună ale imobilului și 19,38 m.p. teren situat sub construcție. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că V.G., V.V. și E.P.

au fost proprietarii imobilului situat în București, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1940 și transcris la data de 17 noiembrie 1944; că autorii lor au încetat starea de indiviziune prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov din 24 noiembrie 1944, formându-se trei loturi distincte, însă persistând indiviziunea în privința părților comune; că, în anul 1950, imobilul a fost naționalizat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 ale cărui prevederi contravin art. 6 și 8, din Constituția României în vigoare la acea dată., deși autorii reclamanților dețineau legal imobilul. În prezent, imobilul este deținut de pârâții P.V. și P.N., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996, situație în care instanța trebuie să compare cele două titluri.

Pârâții au dobândit imobilul de la Primăria municipiului București, care nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, titlul reclamanților fiind preferabil. Intimata P.N. a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului general al municipiului București și a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata valorii de circulație a imobilului, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, în temeiul art. 60 din C. proc. civ., art. 1337 și art. 1344 din C. civ. De asemenea, pârâta P.N. a invocat și excepția necompetenței materiale a instanței, a netimbrării acțiunii, a lipsei calității de reprezentant, a lipsei capacității de folosință a pârâtului P.V.

și a inadmisibilității acțiunii. Municipiul București, prin primarul general, a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului general al municipiului București și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. La 2 octombrie 2007, reclamanții au evaluat imobilul la suma de 120.000 Euro și au modificat cererea de chemare în garanție în sensul că înțeleg să se judece cu moștenitorii pârâtului P.V., respectiv cu B.C. și B.M. Pârâta P.N. a precizat cererea de chemare în garanție în sensul că înțelege să se judece cu Municipiul București, prin primarul general și nu cu Consiliul general al municipiului București.

Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC A. SA, solicitând restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996. Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 5735 din 17 iunie 2008, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 295 din 2 martie 2009, a respins acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâtele P.N.

și B.C., ca neîntemeiată; a disjuns cererile de chemare în garanție a Municipiului București, prin primarul general, a Ministerului Economiei și Finanțelor și SC A. SA și a dispus formarea unui nou dosar având ca obiect soluționarea acestor cereri, cu termen de judecată la 6 aprilie 2009, reținând, în esență, că urmare a comparării titlurilor părților, dă prioritate titlului pârâților, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat pe calea unei acțiuni în justiție, având în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008; că preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 din C. civ., ci din regulile speciale calificate ca atare de decizia dată în interesul legii.

S-a mai reținut, că având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanță în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe, prezumate în lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este dată de Legea specială nr. 10/2001 și de decizia în interesul legii sus-menționată, și că, atâta timp cât acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractului, ci doar în cadrul acțiunii în nulitatea contractului din 14 octombrie 1996 ar fi avut relevanță reaua-credință a chiriașilor la încheierea contractului, acțiune ce trebuia formulată de reclamanți în termenul de prescripție instituit de lege specială.

S-a conchis, că, întrucât s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale și faptul că acest caracter trebuie avut în vedere și la soluționarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a acordat preferință titlului pârâților, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat în justiție.

De asemenea, s-a mai reținut că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că aceștia aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură; că singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, și anume speranța la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu au formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții au dobândit bunul, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură,și că pârâții cumpărătorii, în baza Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Prin decizia civilă nr. 607 A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți V.A. și V.J.E., reținând următoarele: Instanța de apel a constata că Înalta Curte de Justiție și Casație, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată recurs în interesul legii, a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Sub acest aspect, reclamanții-apelanți nu au un bun și nici speranța legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului. Nu au efectuat nici un demers prin care să conteste valabilitatea titlului statului, situație în care titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat. Singura lor speranță a fost Legea nr. 10/2001 prin intermediul căreia puteau obține măsuri reparatorii, într-una din modalitățile prevăzute de lege.

Tot în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație s-a că „este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice”. Cu alte cuvinte, s-a arătat că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul asupra imobilului; o speranță legitimă în același sens unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

S-a reținut, că în acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că: se acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri, citat și în cauza Raicu contra României.

S-a mai reținut, că nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu contra României).

Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența C.E.D.O.

reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. În acest sens, instanța europeană a amintit că, „de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală”.

S-a conchis că, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție cât și a jurisprudenței interne și cea a C.E.D.O. și că tribunalul nu a dat prevalentă bunei-credințe a pârâților, ci analizat care dintre părți are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.

În ceea ce privește aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr. 92/1950, instanța de apel a reținut că o analizare din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficiență câtă vreme Legea nr. 10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989 ca fiind preluări abuzive, iar singura speranță legitimă a reclamanților este legea specială. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, indicând ca temei legal al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțata atât cu încălcarea, cât și cu aplicarea greșita a legii.

Astfel, instanța a încălcat litera și spiritul art. 480 din C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a respins acțiunea, apreciind că în cauză nu se poate face abstracție de Legea nr. 10/2001, care este singura lege ce ar oferi speranța legitimă, stabilind că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun sau speranța legitimă, astfel cum sunt definite de practica C.E.D.O., respectiv că reclamanții nu au niciun bun și nici speranța legitima in sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nicio hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului.

De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi ignorat principiul securității raporturilor juridice, raportat la necesitatea că responsabilitatea preluărilor abuzive sa fie suportată de stat și nu de un terț. Or, procedând astfel, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit art. 480 din C. civ. și dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât, prin intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula pe calea dreptului comun o acțiune în revendicare. Este adevărat ca Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce prevede în art. 21 calea procedurii administrative pentru obținerea de măsuri reparatorii, însă această procedură are ca premisă deținerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute la art. 21, situație care nu se regăsește în situația de față.

În practica judecătorească s-a reținut, în mod corect, cât privește temeinicia acțiunii în revendicare formulată de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că întrucât imobilul în litigiu nu se mai afla în posesia unei „unități deținătoare", cum dispune art. 20 alin. (1) din acest act normativ, fiind înstrăinat, nici notificarea și, deci, declanșarea procedurii prealabile, nu mai sunt posibile pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Transmiterea notificării în situația înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii nu are semnificația unei condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în justiție, ci aceea a unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cazul în care acțiunea în instanță va fi soluționată nefavorabil.

Nerespectarea termenului prevăzut pentru transmiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în instanță măsuri reparatorii. A aprecia în sensul netemeiniciei unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele avute în vedere de legea specială, vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție. În speța dedusă judecații, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, fiind fără relevanță în ce măsură reclamanții au urmat sau nu procedura instituită de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

Instanța de apel a preluat o parte din cele statuate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în sensul că, atunci când există neconcordante între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Față de cele expuse, se arată că trebuie să se procedeze la compararea titlurilor opuse de părți pentru a stabili care este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Soluția prin care se acordă preferabilitate titlului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de dispozițiile art. 480 din C. civ., dă expresie optimă și principiului echității, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de legile fundamentale române ar fi grav atins in cazul respingerii unei acțiuni în revendicare formulate de către un reclamant al cărui patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unui pârât în al cărui patrimoniu nu ar fi existat niciodată dreptul de proprietate (reclamantul ar fi expus în aceste condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile). În speță, titlul subdobânditorului provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru ca, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă.

Prin urmare, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorului, chiar de bună-credință, acțiunea primului trebuie admisă dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății. O eventuală respingere a acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 poate fi acceptată doar în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce în speță nu s-a solicitat.

Deși Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, acest fapt nu reprezintă o piedică în calea fostului proprietar de a formula acțiune în revendicare în scopul redobândirii posesiei imobilului, cu atât mai mult cu cât cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 din C.civil, care este o acțiune pețitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

În ipoteza respingerii acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 din C. civ., în Legea nr. 10/2001, se ajunge la schimbarea naturii juridice a acțiunii în revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcând, astfel, principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil, judecat de o instanță independentă. În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că instanța de apel, în mod greșit, interpretează art. 1 din Primul Protocol Adițional ca vizând exclusiv noțiunea de bun existent în mod fizic în patrimoniul uneia sau celeilalte părți din litigiu, iar noțiunea de speranță legitimă este raportată exclusiv la Legea nr. 10/2001.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, arată expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit acestor articole, dacă se constată neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond, cât și cea de apel au apreciat că obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, întrucât bunul a fost dobândit, în mod iremediabil, de un terț.

Or, chiar dacă nu se mai poate solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, art. 480 din C. civ. impune cu necesitate analizarea celor două titluri. S-a conchis, că, având în vedere că s-a reținut dobândirea de către autorii reclamanților a dreptului de proprietate și preluarea imobilului respectiv fără titlu, de către statul roman, acesta recunoscând prin legislația în domeniu că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 este abuzivă, nu se poate reține decât că recurenții-reclamanți dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. După ce se face trimitere la jurisprudența C.E.DO. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, se arată că instanța a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1 din Primul Protocol, aceasta limitându-se la a analiza deținerea unui bun exclusiv prin raportare la existenta fizica a acestuia in patrimoniul intimaților-pârâți.

Or, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate, și chiar dacă fostul chiriaș ar fi de bună-credință, cum afirmă intimata-pârâtă, și ar avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre părți urmează a se recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de recurenții-reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale. S-a mai arătat, că analiza cererii în revendicare se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 din C. civ.

și a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și că instanța de apel a apreciat că trebuie respectat principiul securității raporturilor juridice, referindu-se în susținerea acestei afirmații la art. 6 din Convenție, însă a interpretat greșit prevederile acestui articol, cu trimitere la practica C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Față de considerentele expuse, s-a solicitat să se constate că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispoziții ale art. 480 din C. civ., Legii nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ., instanța constată recursul fondat, pentru următoarele considerente: Reclamanții au investit instanțele cu o acțiune în revendicare, prin care au solicitat obligarea pârâților să le restituie în natură imobilul în litigiu, prin compararea titlurilor părților. În drept, acțiunea s-a întemeiat pe prevederile art. 480 și urm. din C. civ. Instanța de apel, prin hotărârea recurată, a analizat îndreptățirea reclamanților la beneficiul despăgubirilor reglementată de Legea nr. 10/2001 și s-a mărginit la redarea jurisprudenței C.E.D.O.

în materia retrocedărilor imobiliare reglementate de Legea nr. 10/2001, iar acest aspect a fost criticat prin recursul declarat de reclamanți, în sensul că „instanța de apel a apreciat ca fiind abuzive preluările prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși nu acesta este temeiul legal al cererii formulate” și că „în ipoteza respingerii acțiunii în revendicate, prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 din C. civ., în Legea nr. 10/2001, se ajunge la schimbarea naturii juridice a acțiunii în revendicare, transformând-o într-o acțiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil, judecat de o instanță independentă”.

Procedând astfel, instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate, a fixat cadrul procesual în limitele de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, iar dezlegarea dată asupra cadrului procesual în care a soluționat apelul nu are valoarea unui considerent, ci a constituit în realitate o soluție dată unei probleme de drept. În măsura în care pretențiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra aplicării în cauză a prevederilor dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității rezultat din prevederile art. 298 raportat la art. 129 alin. (6) din C. proc.

civ. În aceste condiții, instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate cu care a fost investită prin declararea apelului, avea obligația de a verifica hotărârea pronunțată de prima instanță sub aspectul soluției de respingere a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. din C. civ., prin compararea titlurilor părților. Or, instanța de apel nu a analizat legalitatea sentinței apelate sub aspectul respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanți, în revendicare pe dreptul comun, prin compararea titularilor de proprietate opuse de părți cu privire la același imobil, ci s-a limitat la a constata că pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată au fost soluționate corect de prima instanță din perspectiva Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile pe dispozițiile acestui act normativ.

Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare și a argumentelor părților în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil. Prin decizia recurată, aceste norme europene nu au fost respectate, reclamanții nebeneficiind de o hotărâre prin care instanța să se pronunțe, în limita criticilor formulate, asupra cererii lor în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. din C. civ., și care să cuprindă argumentele instanței de apel în sensul temeiniciei ori netemeiniciei unei astfel de cereri, ceea ce face imposibil și controlul de legalitate pe calea recursului asupra fondului litigiului.

Constatând că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea principiului disponibilității și a dreptului reclamanților la un proces echitabil, neintrând astfel în cercetarea fondului cererii de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte critici, așa cum au fost expuse mai sus, și care se circumscriu art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamanților aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții V.A. și V.J.E. împotriva deciziei nr. 607/A din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2010.