ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8512/2006

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 18 august 2002 reclamantele B.M. și M.B. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și S.N. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/112 din 28 iulie 1999 intervenit între pârâți și, pe cale de consecință, să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 3 camere, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, pivniță, în suprafață utilă de 81,68 mp, reprezentând cota parte indiviză de 15,10% din întregul imobil. În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor I.R.B.

a dobândit în proprietate în urma actului de partaj autentificat sub nr. 742 din 22 februarie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat o suprafață de 318 mp teren pe care a edificat o construcție, imobil care i-a fost naționalizat în mod nelegal de stat în baza Decretului nr. 92/1992. Reclamantele au susținut și că referitor la acest imobil au formulat, în calitatea lor de moștenitoare ale fostului proprietar și de persoane îndreptățite, o notificare în procedura Legii nr. 10/2001 care a fost înregistrată la primărie sub nr. 14247 din 13 august 2001, notificare la care nu au primit un răspuns, situație în care, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat numitului S.N., cer ca, în conformitate ce dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 să se constate nulitatea acestuia și, pe cale de consecință, să se dispună ca imobilul să le fie restituit în natură.

La termenul de judecată din 10 februarie 2003, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii deduse judecății reținând că instanța a fost investită cu judecata unei contestații în procedura Legii nr. 10/2001 și nu cu judecata unei acțiuni în revendicare. Prin sentința civilă nr. 417 din 12 mai 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea dedusă judecății ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele nu au formulat cerere de restituire în procedura reglementată prin Legea nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu, naționalizat din patrimoniul autorului lor prin Decretul nr. 92/1950, și nici nu au notificat chiriașul intenția lor de a redobândi bunul, împrejurare în care nemișcătorul a fost înstrăinat de stat cu bună credință către chiriaș, caz în care cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiată.

Așa fiind, cum reclamantele nu au în patrimoniu un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu și cum, în raport de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător asupra acestui bun este consolidat, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 480-481 C. civ. și, pe cale de consecință, că se impune și respingerea cererii în revendicare dedusă judecății de reclamante. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele criticând hotărârea ca fiind nelegală.

În motivarea apelului reclamantele au susținut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil acesta nu cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, act normativ prin care s-a reglementat regimul juridic doar al acelor imobile preluate de stat cu un titlu valabil și, pe cale de consecință, nu putea fi înstrăinat în mod legal către chiriaș iar acesta din urmă nu poate invoca în apărare buna credință pentru a justifica valabilitatea actului de înstrăinare. De altminteri, cum era un fapt notoriu că imobilul era construit mai înainte de anul 1946, apelantele au susținut că ambele părți contractante aveau cunoștință de situația sa juridică, inclusiv statul care cunoștea că nu îl poate înstrăina în procedura Legii nr. 112/1995, caz în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate absolută.

Așa fiind, reclamantele au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii și restituirii în natură a imobilului, criticând ca fiind greșite și considerentele prin care prima instanță a reținut că restituirea nu ar putea fi dispusă întrucât nu ar avea la acest moment un drept de proprietate asupra nemișcătorului în patrimoniu, cu mențiunea că printr-o astfel de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 s-ar ajunge la concluzia greșită că nimeni nu ar mai putea solicita restituirea în natură a bunurilor de care au fost deposedate abuziv de stat ceea ce este contrar atât dispozițiilor cât și scopului acestui act normativ. Prin decizia civilă nr. 257 din 23 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei instanța a reținut că într-adevăr preluarea de către stat a imobilului în litigiu în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 nu constituie o preluare „cu titlu” și că, într-adevăr, acesta nu putea fi înstrăinat chiriașului în procedura Legii nr. 112/1995 dat fiind că în sfera sa de aplicare se regăseau numai acele imobile preluate de stat „cu titlu”. A reținut instanța și faptul că, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, înstrăinarea de stat a imobilelor preluate fără un titlu valabil, ca regulă, este lovită de nulitate absolută dar că de la această regulă există și situații de excepție când actele de înstrăinare sunt salvate de la nulitate, cum este și cazul cumpărătorului care beneficiază de prezumția de bună credință prevăzută de art. 1899 C. civ.

și care poate invoca pentru menținerea actului de înstrăinare în baza căruia a dobândit imobilul dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, cum pârâta cumpărătoare S.N. beneficiază de prezumția bună-credință, prezumție care în speță nu a fost răsturnată de către reclamante, acestea nedovedind faptul că ar fi notificat sau ar fi adus la cunoștința în alt mod cumpărătoarei intenția lor de a redobândi proprietatea asupra imobilul în litigiu, instanța a a apreciat că pârâta este un cumpărător de bună credință care a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra nemișcătorului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea recursului reclamantele invocă o greșită aplicare în cauză dedusă judecății a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, a dispozițiilor art. 1898 C. civ. și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 susținând că atâta timp cât imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil (prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950) acesta nu putea face obiect al unei înstrăinări în procedura reglementată prin Legea nr. 112/1995, contractul fiind lovit de nulitate absolută iar valabilitatea sa neputând fi salvată prin invocarea prezumției de bună credință în condițiile prevăzute de art. 46 din Legea nr. 10/2001, aceasta cu atât mai mult cu cât vânzătorul știa că deține imobilul fără un titlu valabil.

Susțin recurentele că și în ipoteza în care constata valabilitatea titlului pârâtei-cumpărătoare, instanța de apel, fiind investită cu judecata unei acțiuni în revendicare, trebuia să procedeze la compararea celor două titluri de proprietate invocate de părți și să stabilească care dintre acestea este preferabil, și, dată fiind preferabilitatea titlului lor, să oblige pârâții să le lase imobilul în litigiu în deplină proprietate și liniștită posesie. În recurs, reclamantele au arătat că au notificat pretențiile lor cu privire la imobilul în litigiu pârâtului Municipiul București în procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, fără însă ca până în prezent procedura administrativă reglementată prin aceste act normativ să fi fost finalizată.

La termenul de judecată din 25 octombrie 2006, Înalta Curte a pus în dezbatere, ca motiv de ordine publică, calificarea cererii deduse judecății și analizarea în raport de acest fapt a competenței materiale a instanțelor judecătorești investite și a procedurii legale în care putea fi soluționată. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, instanțele au obligația de a se pronunța doar asupra obiectului cererii deduse judecății, acest fapt constituind garanția aplicării principiului disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Dacă formulările sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului și temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, instanța are îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării cu rigoare a disponibilității, un ultra sau un minus petita . Or, în speță, obiectul și cauza (temeiul juridic) cererii introductive de instanță formulată de reclamante circumscriu fără echivoc constatării nulității actului de înstrăinare atacat, fondată pe frauda la lege și, respectiv, restituirii în natură a imobilului ce se pretinde a fi fost preluat în mod abuziv de stat din patrimoniul autorului invocat, în temeiul art. 9 și art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Sintagma „să obligați pârâții să ne lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul”, încorporată în petitul cererii de chemare în judecată nu justifică calificarea juridică a cererii ca fiind una întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., adică formulată în procedura de drept comun cu toate consecințele specifice unei atare calificări. De altminteri, tocmai acest aspect, respectiv faptul că reclamanții nu au dedus judecății o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. ci o contestație în procedura Legii nr.10/2001 a fost avut în vedere de către prima instanță în justificarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității cererii deduse judecății (f.39.fd).

Așa fiind, judecata în fața instanțelor de fond avea a se desfășura numai în procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și acestea aveau a verifica dacă reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 și art. 4 din lege, dacă referitor la imobilul în litigiu a operat o preluare abuzivă în sensul art. 2 din lege, ce pretenții au notificat reclamantele unității deținătoare a bunului precum și modul de soluționare a acestora în procedura administrativă și, date fiind limitele investirii, valabilitatea ori nevalabilitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat cu privire la acest imobil și în funcție de constatările de fapt aveau a stabili dacă reclamantele sunt îndreptățite la despăgubire și în caz afirmativ felul despăgubirii care se va acordată după distincțiile prevăzute în legea reparatorie.

Așa fiind, cum instanțele au ignorat petitul acțiunii, respectiv limitele cererii de chemare în judecată, astfel cum el a fost determinat de reclamante și au dispus și motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin combinarea, în mod nelegal, a unor chestiuni de fapt și drept specifice unor proceduri judiciare distincte, fapt care echivalează cu omisiunea examinării fondului pricinii, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârile pronunțate în cauză și va trimite cauza la prima instanță pentru reluarea judecății. Pentru a hotărî astfel, în sensul casării totale a hotărârilor date în fond, Înalta Curte a avut în vedere faptul că soluționarea cererii de restituire în natură formulată de persoanele pretins îndreptățite în procedura Legii nr. 10/2001 este în strânsă legătură cu soluția ce se va pronunța cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare.

Ca atare, cererea în nulitatea actelor de înstrăinare se impune a fi judecată cu precădere dat fiind că rezolvarea sa va avea o înrâurire covârșitoare, determinantă, asupra cererii de restituire în natură a nemișcătorului. În rejudecare, instanțele urmează a analiza și celelalte apărări invocate de reclamanți prin recurs sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții B.M. și M.B. împotriva deciziei nr. 257 din 23 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată precum și sentința civilă nr. 417 din 12 mai 2003 a Tribunalului București și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006