ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8512/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8512/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18

august 2002 reclamantele B.M. și M.B. au chemat în judecată pe

pârâții Primăria Municipiului București și S.N. cerând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/112 din 28 iulie

1999 intervenit între pârâți și, pe cale de consecință,

să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 3

camere, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, pivniță, în suprafață

utilă de 81,68 mp, reprezentând cota parte indiviză de 15,10% din

întregul imobil.

În motivarea cererii reclamantele au

arătat că autorul lor I.R.B. a dobândit în proprietate în urma

actului de partaj autentificat sub nr. 742 din 22 februarie 1946 de Tribunalul

Ilfov, secția Notariat o suprafață de 318 mp teren pe care a

edificat o construcție, imobil care i-a fost naționalizat în mod

nelegal de stat în baza Decretului nr. 92/1992.

Reclamantele au susținut

și că referitor la acest imobil au formulat, în calitatea lor de

moștenitoare ale fostului proprietar și de persoane

îndreptățite, o notificare în procedura Legii nr. 10/2001 care a fost

înregistrată la primărie sub nr. 14247 din 13 august 2001, notificare

la care nu au primit un răspuns, situație în care, dat fiind că

imobilul a fost înstrăinat numitului S.N., cer ca, în conformitate ce

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 să se constate nulitatea

acestuia și, pe cale de consecință, să se dispună ca

imobilul să le fie restituit în natură.

La termenul de judecată din 10

februarie 2003, tribunalul a respins excepția inadmisibilității

cererii deduse judecății reținând că instanța a fost

investită cu judecata unei contestații în procedura Legii nr. 10/2001

și nu cu judecata unei acțiuni în revendicare.

Prin sentința civilă nr.

417 din 12 mai 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins cererea dedusă judecății ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamantele nu au formulat cerere de

restituire în procedura reglementată prin Legea nr. 112/1995 pentru

imobilul în litigiu, naționalizat din patrimoniul autorului lor prin

Decretul nr. 92/1950, și nici nu au notificat chiriașul intenția

lor de a redobândi bunul, împrejurare în care nemișcătorul a fost

înstrăinat de stat cu bună credință către

chiriaș, caz în care cererea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiată.

Așa fiind, cum reclamantele nu

au în patrimoniu un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu

și cum, în raport de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul de

proprietate al chiriașului cumpărător asupra acestui bun este

consolidat, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 480-481 C. civ. și, pe cale de

consecință, că se impune și respingerea cererii în

revendicare dedusă judecății de reclamante.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele criticând hotărârea ca fiind nelegală.

În motivarea apelului reclamantele

au susținut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost preluat de

stat fără un titlu valabil acesta nu cădea în sfera de aplicare

a Legii nr. 112/1995, act normativ prin care s-a reglementat regimul juridic

doar al acelor imobile preluate de stat cu un titlu valabil și, pe cale de

consecință, nu putea fi înstrăinat în mod legal către

chiriaș iar acesta din urmă nu poate invoca în apărare buna

credință pentru a justifica valabilitatea actului de

înstrăinare.

De altminteri, cum era un fapt

notoriu că imobilul era construit mai înainte de anul 1946, apelantele au

susținut că ambele părți contractante aveau

cunoștință de situația sa juridică, inclusiv statul

care cunoștea că nu îl poate înstrăina în procedura Legii nr.

112/1995, caz în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate

absolută.

Așa fiind, reclamantele au

solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii și

restituirii în natură a imobilului, criticând ca fiind greșite

și considerentele prin care prima instanță a reținut

că restituirea nu ar putea fi dispusă întrucât nu ar avea la acest

moment un drept de proprietate asupra nemișcătorului în patrimoniu,

cu mențiunea că printr-o astfel de interpretare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 s-ar ajunge la concluzia greșită că nimeni nu

ar mai putea solicita restituirea în natură a bunurilor de care au fost

deposedate abuziv de stat ceea ce este contrar atât dispozițiilor cât

și scopului acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 257 din

23 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei instanța

a reținut că într-adevăr preluarea de către stat a

imobilului în litigiu în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 nu

constituie o preluare „cu titlu” și că, într-adevăr, acesta nu

putea fi înstrăinat chiriașului în procedura Legii nr. 112/1995 dat

fiind că în sfera sa de aplicare se regăseau numai acele imobile

preluate de stat „cu titlu”.

A reținut instanța și

faptul că, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, înstrăinarea de

stat a imobilelor preluate fără un titlu valabil, ca regulă,

este lovită de nulitate absolută dar că de la această

regulă există și situații de excepție când actele de

înstrăinare sunt salvate de la nulitate, cum este și cazul

cumpărătorului care beneficiază de prezumția de bună

credință prevăzută de art. 1899 C. civ. și care poate

invoca pentru menținerea actului de înstrăinare în baza căruia a

dobândit imobilul dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, cum pârâta

cumpărătoare S.N. beneficiază de prezumția

bună-credință, prezumție care în speță nu a fost

răsturnată de către reclamante, acestea nedovedind faptul

că ar fi notificat sau ar fi adus la cunoștința în alt mod

cumpărătoarei intenția lor de a redobândi proprietatea asupra

imobilul în litigiu, instanța a a apreciat că pârâta este un

cumpărător de bună credință care a dobândit în mod

valabil dreptul de proprietate asupra nemișcătorului.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea recursului reclamantele

invocă o greșită aplicare în cauză dedusă

judecății a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, a

dispozițiilor art. 1898 C. civ. și art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 susținând că atâta timp cât imobilul a fost preluat de stat

fără un titlu valabil (prin naționalizare în baza Decretului nr.

92/1950) acesta nu putea face obiect al unei înstrăinări în procedura

reglementată prin Legea nr. 112/1995, contractul fiind lovit de nulitate

absolută iar valabilitatea sa neputând fi salvată prin invocarea

prezumției de bună credință în condițiile

prevăzute de art. 46 din Legea nr. 10/2001, aceasta cu atât mai mult cu

cât vânzătorul știa că deține imobilul fără un

titlu valabil.

Susțin recurentele că

și în ipoteza în care constata valabilitatea titlului pârâtei-cumpărătoare,

instanța de apel, fiind investită cu judecata unei acțiuni în

revendicare, trebuia să procedeze la compararea celor două titluri de

proprietate invocate de părți și să stabilească care

dintre acestea este preferabil, și, dată fiind preferabilitatea

titlului lor, să oblige pârâții să le lase imobilul în litigiu

în deplină proprietate și liniștită posesie.

În recurs, reclamantele au

arătat că au notificat pretențiile lor cu privire la imobilul în

litigiu pârâtului Municipiul București în procedura reglementată prin

Legea nr. 10/2001, fără însă ca până în prezent procedura

administrativă reglementată prin aceste act normativ să fi fost

finalizată.

La termenul de judecată din 25

octombrie 2006, Înalta Curte a pus în dezbatere, ca motiv de ordine

publică, calificarea cererii deduse judecății și analizarea

în raport de acest fapt a competenței materiale a instanțelor

judecătorești investite și a procedurii legale în care putea fi

soluționată.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, instanțele au

obligația de a se pronunța doar asupra obiectului cererii deduse

judecății, acest fapt constituind garanția aplicării

principiului disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Dacă formulările sunt

confuze, împiedicând determinarea obiectului și temeiului juridic al

cererii de chemare în judecată, instanța are îndatorirea, respectând

regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările

necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării cu rigoare a

disponibilității,

un ultra

sau

un minus petita

.

Or, în speță, obiectul

și cauza (temeiul juridic) cererii introductive de instanță

formulată de reclamante circumscriu fără echivoc

constatării nulității actului de înstrăinare atacat,

fondată pe frauda la lege și, respectiv, restituirii în natură a

imobilului ce se pretinde a fi fost preluat în mod abuziv de stat din

patrimoniul autorului invocat, în temeiul art. 9 și art. 45 din Legea nr.

10/2001.

Sintagma „să obligați pârâții

să ne lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul”, încorporată în petitul cererii de chemare în judecată nu

justifică calificarea juridică a cererii ca fiind una întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., adică formulată în procedura

de drept comun cu toate consecințele specifice unei atare calificări.

De altminteri, tocmai acest aspect,

respectiv faptul că reclamanții nu au dedus judecății o

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. ci o contestație în procedura Legii nr.10/2001 a fost avut în vedere

de către prima instanță în justificarea soluției de

respingere a excepției inadmisibilității cererii deduse

judecății (f.39.fd).

Așa fiind, judecata în

fața instanțelor de fond avea a se desfășura numai în

procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

acestea aveau a verifica dacă reclamantele au calitatea de persoane

îndreptățite în sensul art. 3 și art. 4 din lege, dacă

referitor la imobilul în litigiu a operat o preluare abuzivă în sensul

art. 2 din lege, ce pretenții au notificat reclamantele unității

deținătoare a bunului precum și modul de soluționare a

acestora în procedura administrativă și, date fiind limitele

investirii, valabilitatea ori nevalabilitatea actelor de înstrăinare

încheiate de stat cu privire la acest imobil și în funcție de

constatările de fapt aveau a stabili dacă reclamantele sunt

îndreptățite la despăgubire și în caz afirmativ felul

despăgubirii care se va acordată după distincțiile

prevăzute în legea reparatorie.

Așa fiind, cum instanțele

au ignorat petitul acțiunii, respectiv limitele cererii de chemare în

judecată, astfel cum el a fost determinat de reclamante și au dispus

și motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin

combinarea, în mod nelegal, a unor chestiuni de fapt și drept specifice

unor proceduri judiciare distincte, fapt care echivalează cu omisiunea

examinării fondului pricinii, Înalta Curte, în raport de dispozițiile

art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârile

pronunțate în cauză și va trimite cauza la prima

instanță pentru reluarea judecății.

Pentru a hotărî astfel, în

sensul casării totale a hotărârilor date în fond, Înalta Curte a avut

în vedere faptul că soluționarea cererii de restituire în natură

formulată de persoanele pretins îndreptățite în procedura Legii

nr. 10/2001 este în strânsă legătură cu soluția ce se va

pronunța cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare. Ca

atare, cererea în nulitatea actelor de înstrăinare se impune a fi

judecată cu precădere dat fiind că

rezolvarea sa va avea o înrâurire

covârșitoare, determinantă, asupra cererii de restituire în

natură a nemișcătorului.

În rejudecare, instanțele

urmează a analiza și celelalte apărări invocate de

reclamanți prin recurs sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții B.M. și M.B. împotriva deciziei nr. 257 din 23 februarie

2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată

precum și sentința civilă nr. 417 din 12 mai 2003 a Tribunalului

București și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006