ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4458/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 mai 2005 sub nr. 1818/2005 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta SC S.D. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București, G.E., SC R.I. SRL, SC F.F.C.I. SRL, SC P.C.S. SRL, Municipiul București prin primar general, să constate nulitatea absolută a Dispoziției de restituire nr. 1605 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București cu privire la imobilul (teren) situat în București, str. P.A., fără număr, sector 1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., contract încheiat între G.E.

și SC R.I. SRL, având ca obiect terenul în suprafață de 1.080 mp din București, str. P.A. nr. 34, sector 1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232/7 iulie 2004 de BNP M.R., contract încheiat între G.E. și SC P.C.S. SRL, având ca obiect terenul în suprafață de 500 mp din București, str. P.A. nr. 34 A, sector 1 și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231/7 iulie 2004 de BNP M.R., încheiat între G.E. și SC F.F.C.I. SRL, având ca obiect terenul în suprafață de 599,98 mp din București, str. P.A. nr. 34 B, sector 1. Pârâta SC R.I. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate că este cumpărător de bună-credință și că are calitatea de proprietar al terenului în litigiu care se află în posesia sa.

Prin Sentința civilă nr. 1410 din 5 decembrie 2005, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.D. SRL, a respins acțiunea principală formulată de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a disjuns cererea principală de cererea reconvențională formulată de pârâta SC R.I. SRL, fixând termen pentru judecarea celei din urmă și s-a dispus obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 63A din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se, în esență că, instanța de fond avea obligația, față de obiectul dedus judecății, să verifice dacă dispoziția de restituire, odată ieșită din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și intrată în circuitul civil, corespunde sau nu condițiilor de validitate pe care orice act de transfer al dreptului de proprietate trebuie să le întrunească, conform art. 948, art. 962 și art. 966 C. civ. Prin Decizia nr. 7322 din 01 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.I.

SRL împotriva acestei decizii. După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 10796/3/2008. Prin Sentința civilă nr. 886 din 13 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin Sentința civilă nr. 14307 din 30 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București, la rândul său, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 51F din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența soluționării cauzei la Tribunalul București, în considerarea criteriului valoric prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. și în aplicarea celor statuate prin Decizia nr. 32/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 55033/3/2010, la data de 15 noiembrie 2010. La data de 22 aprilie 2011, SC G.C. SRL, a formulat cerere de intervenție în interes propriu. În motivare, s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3764 din 10 octombrie 2007 la BNP N. și asociații, intervenienta a achiziționat de la pârâta SC R.I. SRL, terenul în suprafață de 1.080 mp, situat în București, str. P.A. nr. 34, sector 1, identificat cu nr. cadastral X și intabulat în CF nr. Y. Totodată, intervenienta a arătat că în Dosarul nr. 41556/3/2009, având ca obiect procedura insolvenței debitorului SC R.I.

SRL, s-a dispus în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii falimentului și radierea societății debitoare. În atare situație, intervenientă are calitatea de succesor cu titlu particular al pârâtei SC R.I. SRL. Prin Sentința civilă nr. 711 din 06 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în fond, cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta SC G.C. SRL, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei privind nulitatea relativă, a fost respinsă acțiunea reclamantei SC G.D. SRL privind constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 de BNP M.R.

și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004 de BNP M.R., ca neîntemeiată; reclamanta a fost dată în debit cu suma de 572 RON, onorariu suplimentar de expert. Pentru a pronunța aceasta soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta SC G.D. SRL a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire nr. 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 de BNP M.R. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004 de BNP M.R..

Reclamanta a pretins că, anterior emiterii dispoziției 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București, terenul ce face obiectul acesteia nu se mai afla în patrimoniul privat al Statului, respectiv al Municipiului București, ci făcea parte din terenul în suprafață de 106.187,98 mp, proprietatea R. SA, așa cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 1426 emis de Ministerul Industriilor la data de 24 noiembrie 1994 și transmis ulterior prin act autentic de vânzare-cumpărare către SC E.G. SA care, la rândul său, a vândut o parte către SC D.C. SRL și l-a constituit ca aport social la înființarea SC S.D. SRL, potrivit încheierii 140 din 05 februarie 2003 a BNP D.C.P.

Cu privire la nulitatea acestei dispoziții de restituire, Tribunalul a constatat că nu s-a adus niciun argument care să combată dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 în sensul că imobilele terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială la care Statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Prima instanță a apreciat că singurul lucru care ar fi putut pune în discuție legalitatea acestei dispoziții, este acela că a fost emisă de Primarul general al Municipiului București și nu de către unitatea deținătoare.

S-a constatat că R. SA a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de Stat ca regii autonome, fiind vorba despre o societate pe acțiuni. Totodată, s-au avut în vedere dispozițiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, apreciindu-se că reclamanta nu a adus nicio dovadă din care să rezulte că terenul ce a fost restituit pârâtei G.E. prin dispoziția 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București ar face imposibilă desfășurarea activității sale. Așa cum a rezultat din raportul de expertiză topo-cadastrală efectuat de către expertul tehnic ing. M.C., terenul restituit pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001 se află situat pe latura de nord, având deschidere spre Drumul P.N., iar pe acest teren nu se află amplasat niciun obiectiv și nicio construcție a societății reclamante.

Tribunalul a mai constatat că persoana căreia i s-a restituit terenul a făcut dovada că este persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât a aparținut autorilor săi, M. și C.I., din anul 1948 și a fost preluat în mod abuziv de către Stat, astfel că intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în care este consacrată prevalența restituirii în natură a imobilelor. Cu privire la cererea de intervenție formulată de SC G.C. SRL, conform înscrisurilor depuse la dosar, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât suprafața de 1.080 mp situată în București str. P.A. nr. 34 sector 1 a fost achiziționată de la pârâta SC R.I. S.R.L prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3764 din 10 octombrie 2007 la BNP N. și Asociații și, ulterior, intabulat în CF Y prin încheierea 1032385 din 11 octombrie 2007, intervenienta plătind impozitele și taxele către Stat.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 52 C. proc. civ., tribunalul a considerat că intervenienta SC G.C. SRL justifică un interes în apărarea dreptului său de proprietate asupra terenului, astfel că, în baza art. 49 - 50 C. proc. civ., a fost admisă în fond cererea de intervenție în interes propriu, formulată de aceasta. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei de a invoca un motiv de nulitate relativă prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a respins-o ca neîntemeiată, întrucât prin dispoziția de restituire dreptul de proprietate al reclamantei este vătămat și de contractele de vânzare-cumpărare în discuție, suprafața terenului său fiind micșorată cu cea care face obiectul dispoziției și contractelor de vânzare menționate mai sus.

Având deci interesul în apărarea dreptului său de proprietate, s-a apreciat că reclamanta își justifică în cauză calitatea procesuală activă. Cu privire la fondul cererii, prima instanță a apreciat cererea ca neîntemeiată, deoarece reclamanta nu a adus niciun argument din care să rezulte nulitatea absolută a actelor juridice menționate, constatând că moștenitoarea foștilor proprietari, G.E., era persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a terenului ce a aparținut autorilor săi, iar persoanele juridice care au dobândit diferite suprafețe de teren de la aceasta au încheiat actele de vânzare-cumpărare cu bună-credință, considerând că au contractat cu proprietarul necontestat al terenului; totodată, dreptul de proprietate al acestora este înscris în Cartea Funciară, pentru opozabilitate față de terți.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 29A din 5 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul formulat de reclamantă a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii, astfel că, pe fond, s-a constatat nulitatea dispoziției atacate, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că prin dispoziția nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarului General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către pârâta G.E.

a terenului în suprafața de 2.180 mp situat în București, Str. P.A. f.n., sector 1, identificat conform unui raport de expertiză. Ulterior, pârâta G.E. a vândut acest teren astfel: către pârâta SC R.I. SRL o parte din terenul astfel restituit, menționat ca fiind lotul 1 cu adresa în București, Str. P.A. nr. 34, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 a vândut lotul 2 din același teren, menționat ca având adresa în București, Str. P.A. nr. 34 A, sector 1 către pârâta SC P.C.S. SRL; către pârâta SC F.F.C.I. SRL a vândut lotul nr. 3, menționat cu adresa în București, Str. P.A.

nr. 34 B, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004. Pe de altă parte, prin certificatul seria M03 nr. 1426 din 24 noiembrie 1994 emis de către Ministerul Industriilor s-a atestat dreptul de proprietate al SC R. SA asupra unei suprafețe totale de teren de 106.187,98 mp. Ulterior, R. SA a vândut prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 1104/1999 către SC E.G. SA o suprafață de teren a cărei adresă este menționată ca fiind în București, Șos. S. nr. 13, sector 1, iar această ultimă societate, la rândul ei, a vândut către SC D.C. SRL, care, în final, a constituit terenul astfel cumpărat ca aport la înființarea SC S.D. SRL (actuala SC G.D.

SRL); s-a mai constatat că și în aceste două ultime acte, adresa terenului este menționată ca fiind București, Șos. S. nr. 13, sector 1. Instanța de apel a constatat însă că identitatea dintre terenul restituit către pârâta G.E. și terenul deținut în prezent de reclamantă a fost probată în cauză prin raportul de expertiză întocmit de expertul M.C. Față de această situație de fapt, s-a apreciat că dispoziția nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001 este nulă, întrucât s-a emis de către o persoană care nu era unitate deținătoare și, în consecință, nu putea dispune o astfel măsură de restituire, în condițiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a apreciat că este incontestabil că la data emiterii acestei dispoziții terenul în discuție nu figura în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, ci în acela al societății reclamante SC G.D. SRL, persoană juridică de drept privat. Or, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt clare în sensul că dispoziția de restituire în natură poate fi emisă numai de unitatea deținătoare, dată fiind natura juridică a acesteia de a fi un act de dispoziție prin care bunul iese din patrimoniul unui deținător pentru a intra în alt patrimoniu. Din dispozițiile art. 21, 22, 25, 27, 29 din Legea nr. 10/2001 rezultă cu evidență că dispoziția de soluționare a cererii de restituire, în mod special pentru situația restituirii în natură, poate fi emisă numai de unitatea deținătoare, ca unitate învestită, potrivit dispozițiilor legii, cu soluționarea notificării.

În cauză, fiind cert că dispoziția de restituire către pârâta G.E. a fost emisă de o persoană care nu era unitate deținătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (când terenul se afla în patrimoniul SC D.C. SRL) și la data emiterii dispoziției (când terenul era în patrimoniul SC G.D. SRL), singura concluzie legală ce poate fi stabilită este cea a nulității acestei dispoziții, pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează dreptul și capacitatea unei entități juridice de a soluționa notificarea. Concluzia contrară nu ar putea fi reținută, întrucât ar semnifica faptul că un imobil ar putea fi restituit legal printr-un act de voință și dispoziție al unui terț străin de bun.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că era total irelevant dacă pârâta G.E. avea sau nu dreptul la restituire și în ce modalitate, tribunalul făcând această analiză cu încălcarea limitelor obiectului dedus judecății. Calitatea pârâtei G.E. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și natura acestor măsuri sunt aspecte care prezintă relevanță la momentul soluționării propriu-zise a notificării, într-un cadru legal, anume într-un raport juridic specific Legii nr. 10/2001 care să pună în contradictorialitate unitatea deținătoare și pe pârâta G.E., în contextul unei cereri cu un atare obiect sau chiar în cadrul unei cereri cu alt obiect, dar care pe cale incidentală să presupună și această analiză.

Obiectul judecații de față l-a constituit doar pretenția reclamantei de declarare a nulității dispoziției emise de PMB, ca unitate nedeținătoare, însă prima instanță nu a analizat dispoziția atacată, ci a confirmat-o pentru motive extrinseci acesteia, anume pentru considerente extrase din raportul juridic dintre reclamantă și pârâta G.E. Așadar, cererea dedusă judecății presupunea analizarea legalității dispoziției emise în cadrul unui anumit raport juridic, creat între PMB și pârâta G.E., însă prima instanță nu a analizat viciile acestui raport, ci a analizat raportul juridic dintre reclamantă și pârâta G.E. pentru a stabili că pârâta era îndreptățită la restituire în natură și, de aceea, chiar emisă de o unitate nedeținătoare, dispoziția atacată ar fi legală.

Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a schimbat sentința atacată, în sensul declarării nulității dispoziției emise de PMB. Curtea de apel a menținut însă soluția primei instanțe de respingere a cererii de declarare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E. cu ceilalți pârâți, pentru următoarele considerente: Titlul de proprietate al autorilor reclamantei și al reclamantei însăși, erau opozabile erga omnes anterior încheierii de către pârâta G.E. și ceilalți pârâți a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, întrucât toate au fost înscrise în cartea funciară, astfel cum a rezultat din extrasele de carte funciară de la dosar; dreptul de proprietate al reclamantei SC G.D.

SRL a fost înscris în cartea funciară în data de 18 februarie 2003, deci, anterior emiterii dispoziției, iar dreptul de proprietate al autorului său, SC D.C. SRL, era înscris în cartea funciară din data de 11 aprilie 2000, așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înscrierea în cartea funciară face opozabil erga omnes orice drept real pentru care s-a realizat această formă de publicitate imobiliară, astfel că împotriva unei astfel de înscrieri, buna-credință a unei persoane care a ignorat mențiunile din cartea funciară, nu ar putea fi reținută. În cauză însă, instanța de apel a constatat că toate aceste înscrieri în cartea funciară a drepturilor autorilor reclamantei și al reclamantei însăși a fost făcută asupra unui imobil identificat cu o anumită adresă poștală (Șos.

S. nr. 13, sector 1) și cu un număr cadastral, Z, în cartea funciară nr. ZZ, în vreme ce dispoziția emisă de PMB a purtat asupra unui imobil cu o altă adresă poștală (Str. P.A. f.n), iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E., de asemenea, poartă asupra unor loturi de teren cu adrese poștale în Str. P.A. nr. 34, 34 A, respectiv 34 B, loturi având fiecare în parte un alt număr cadastral (X, X1 și X2) și alt număr de carte funciară (Y). În aceste condiții, instanța de apel a considerat că nu poate reține că cel puțin cumpărătorii din aceste contracte de vânzare-cumpărare puteau cunoaște situația juridică și de fapt a terenului cumpărat ori puteau să întrevadă elemente care să inducă vreun dubiu asupra drepturilor vânzătorului cu privire la bunul vândut.

În această analiză trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1899 alin. (2), art. 1898 și ale art. 967 alin. (2) C. civ., conform cărora buna-credință și valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă, până la proba contrară. În cauză, această probă contrară nu poate fi reținută ca fiind făcută în ce privește pârâții care au încheiat contratele de vânzare-cumpărare și, în mod cert, în ce-i privește pe cumpărători, astfel că nu au fost răsturnate prezumțiile legale relative anterior enunțate.

Apelanta reclamantă, care prin cererea de chemare în judecată a invocat faptul că nu se poate reține principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credință, sub acest aspect, era ținută a face dovada faptului că ambele părți, deci și cumpărătorii, au cunoscut că imobilul nu era proprietatea vânzătorului și că restituirea către acesta s-a făcut în mod nelegal și, drept urmare, părțile au urmărit sau acceptat fraudarea drepturilor adevăratului proprietar, fraudarea legii sau că s-a urmărit o operațiune speculativă. Instanța de apel a apreciat însă că din niciun element probator nu s-ar putea reține că părțile au fost în măsură să verifice legalitatea dispoziției de restituire către pârâta G.E.

și situația de fapt a terenului, în condițiile în care imobilele erau înscrise pe adrese poștale diferite, în cărți funciare diferite și cu numere cadastrale diferite. În consecință, s-a constatat că actele de vânzare-cumpărare în discuție, deși subsecvente dispoziției emise de PMB a cărei nulitate s-a constatat, nu sunt lovite de nulitate, câtă vreme au fost încheiate cu bună-credință, cel puțin din partea cumpărătorilor. De asemenea, a fost înlăturată și susținerea apelantei reclamante în ce privește nulitatea acestor contracte pentru lipsa obiectului, obiect care se definește ca fiind prestațiile la care părțile se obligă, întrucât în cauză toate cele 3 contracte au un astfel de obiect, de vreme ce conțin prestații clare pe care părțile și le asumă una față de cealaltă.

În ce privește referirea făcută de apelanta reclamantă la principiul anulării actului subsecvent față de anularea actului principal și la nulitatea unui act de vânzare încheiat de către un neproprietar, instanța de apel a avut în vedere una dintre excepțiile de la acest principiu, anume supraviețuirea actului subsecvent în cazul înstrăinării cu titlu oneros și cu bună-credință a unui imobil. Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voință între vânzător și cumpărător, a cărui valabilitate se analizează prin prisma dispozițiilor art. 948 C. civ. (consimțământ, capacitate, obiect și cauză).

În cazul vânzării de către o persoană a unui drept pe care nu îl are (fie pentru că nu l-a avut niciodată, fie pentru că a fost desființat titlul autorului său), se verifică existența unei convenții prin care vânzătorul se obligă la o anumită prestație către cumpărătorul care își asumă și el obligația corelativă, contractul îndeplinind toate condițiile de validitate a unui act juridic (consimțământ, capacitate, obiect și cauză). Împrejurarea că acest act juridic nu are sau nu poate avea și efectul translativ de proprietate pentru aceea că vânzătorul nu a fost proprietar, nu afectează valabilitatea acordului de voință (a contractului). În consecință, curtea de apel a menținut soluția primei instanțe cu privire la respingerea pretenției reclamantei de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a lăsat neanalizate celelalte argumente dezvoltate de apelanta reclamantă (analizate de tribunal) referitoare la dreptul pârâtei G.E. la restituirea în natură a terenului sau la măsuri reparatorii prin echivalent - în contextul art. 18 și 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, apreciind că aceste aspecte exced judecății din cauza de față, în raport de obiectul ei, astfel cum deja s-a arătat.

Curtea de apel a mai precizat că prin decizia pronunțată nu se stabilește căreia dintre părți îi aparține dreptul de proprietate, întrucât părțile ar putea fi prejudiciate prin antamarea unor aspecte asupra cărora nu s-au putut apăra pe deplin și care ar putea fi opuse, într-un eventual alt litigiu, iar referirea constantă la "patrimoniul" nu indică decât o anumită apartenență, o anumită "deținere" a bunului; aceasta, în condițiile în care însăși Legea nr. 10/2001 nu are în vedere "unitatea proprietară", ci "unitatea deținătoare". În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul București prin primar General a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul consideră că prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale instanța de apel a schimbat sentința apelată, constatând nulitatea dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emise de PMB în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut că dispoziția atacată este nulă pentru aceea că nu s-ar fi emis de către o persoană care nu era unitate deținătoare și, drept urmare, nu putea dispune o asemenea măsură de restituire în natură, în condițiile legii speciale. Pentru argumentarea acestei concluzii, instanța de apel a reținut că identitatea dintre terenul restituit către pârâta G.E. și terenul deținut în prezent de către reclamantă a fost probată prin expertiza administrată în cauză, lucrare întocmită de expertul M.C.

Or, recurentul arată că, se poate constata că în raportul de expertiză topo-cadastrală efectuat de către ing. M.C. se arată că terenul restituit este situat pe latura de nord, având deschidere spre Drumul P.N., iar pe acest teren nu se află amplasat niciun obiectiv și nicio construcție a societății reclamante. Recurentul susține că nu există identitate între terenul ce face obiectul Dispoziției nr 1605/2003 și terenul ce aparține reclamantei, întrucât înscrierile în cartea funciară a drepturilor autorilor reclamantei și al reclamantei însăși au fost făcute asupra unui imobil identificat printr-o altă adresă poștală, respectiv Șos. S. nr. 13, sector 1 și cu un nr. cadastral Z, în cartea funciară ZZ, în vreme ce Dispoziția nr 1605/2003 a fost emisă cu privire la un alt teren având o altă adresă poștală, respectiv, str. P.A.

f.n.; pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E. se referă la unele loturi de teren cu adresa poștală în str. P.A. nr. 34, nr. 34A și nr. 34 B, fiecare lot în parte având un alt număr cadastral și alt număr de carte funciară. Analizând probele administrate, în opinia recurentului, rezultă cu certitudine faptul nu există identitate între terenul ce face obiectul dispoziției atacate în cauză și terenul ce aparține reclamantei. Totodată, instanța de apel a apreciat în mod greșit că la data emiterii acestei dispoziții, terenul în litigiu nu figura în patrimoniul unității administrativ-teritoriale și nu era deținut de către PMB, ci aparținea patrimoniului societății reclamante.

Or, la data emiterii respectivei dispoziții, terenul se afla în patrimoniul PMB, fiind identificat prin expertiza tehnică întocmită de T. SRL care a stabilit că acesta se găsește în partea de nord a Fabricii de cărămidă S., așa cum rezultă din adresa nr. 36645/8041 din 19 mai 2003 emisă de Direcția Patrimoniu, adresă care a constituit parte componentă a probatoriului care a stat la baza emiterii Dispoziției nr 1605 din 08 octombrie 2003. Recurentul mai arată că din adresa nr. 10593 din 03 iulie 2003 rezultă că artera de circulație care din anul 1992 a purtat denumirea de str. P.A., sector 1 începe din Șos. G.S. și nu a purtat anterior altă denumire. În opinia recurentului, reiese fără tăgadă că nu poate fi identitate între terenul situat la adresa Str. S. nr 13, care aparține reclamantei și terenul din str. P.A.

f.n. ce face obiectul Dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003. În aceste condiții, nu poate fi reținută concluzia instanței de apel în sensul nulității dispoziției emise de recurent, pe motiv că ea nu a fost emisă de unitatea deținătoare, întrucât acesta nu se află în patrimoniul acesteia. Din materialul probator rezultă cu certitudine că la data emiterii dispoziției, terenul se afla în patrimoniul PMB, iar aceasta, în calitate de unitate deținătoare, a emis în mod legal dispoziția nr. 1605/2003 de restituire în natură a în favoarea intimatei pârâte G.E. a terenului în suprafață de 2.180 mp, situat în str. P.A. f.n., sector 1. Or, toate aceste aspecte au fost, practic, ignorate de către instanța de apel, iar eroarea în care instanța de apel s-a aflat ar fi putut fi înlăturată dacă probele administrate ar fi fost în mod atent analizate ori, în exercitarea rolului activ, ar fi dispus și alte probe în vederea lămuririi situației de fapt a cauzei.

Intimatele cauzei nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această fază procesuală nu au fost administrate alte probe. La termenul de azi, astfel cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte, din oficiu, a supus dezbaterii părților excepția nelegalei compuneri a instanței de apel, în timp ce intimata reclamantă a invocat excepția nulității recursului, susținând neîncadrarea criticilor recurentului în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Date fiind dispozițiile art. 137 C. proc. civ., aceste excepții vor fi analizate cu prioritate, în timp ce ierarhia dintre ele presupune acordarea priorității pentru excepția nelegalei compuneri a instanței ce a soluționat calea de atac împotriva sentinței tribunalului, întrucât eventuala existență a unor motive de ordine publică face ineficientă sancțiunea nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 304, sens în care dispune art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. Astfel, art. XII din Legea nr. 202/2010 a modificat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilind că în cazul contestației promovate de persoana care se pretinde îndreptățită, împotriva deciziei sau dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, dată în competența de primă instanță a secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, a entității învestite cu soluționarea notificării, hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în M. Of.

nr. 714/26.10.2010, anume, la 26 noiembrie 2010; pe de altă parte, acest act normativ conține și o dispoziție tranzitorie, respectiv, cea de la art. XXVI care prevede că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin această lege "se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi." În cauza de față, soluția tribunalului a fost pronunțată la 6 aprilie 2012, așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce ar fi atras incidența art. XXVI din această lege cu privire la calificarea căii de atac împotriva soluției de primă instanță (recurs) ca și cu privire la instanța competentă să o soluționeze (curtea de apel).

Însă, cererea dedusă judecății deși are drept capăt principal de cerere constatarea nulității absolute a Dispoziției de restituire nr. 1605 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București în favoarea intimatei pârâte, cu privire la imobilul (teren) situat în București, str. P.A., f.n., sector 1, precum și trei capete de cerere accesorii privind constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare a unor loturi din aceste teren restituit pârâtei G.E., se constată că ea nu este promovată de persoana care se pretinde îndreptățită la restituire, în termenii normei de la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (persoană care, de altfel, avea realizat dreptul anterior declanșării litigiului), ci de un terț străin de raportul juridic declanșat în baza legii speciale, anume, intimata reclamantă SC G.D.

SRL, care s-a pretins vătămată prin emiterea dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001. În consecință, pentru stabilirea competenței de primă instanță, astfel cum corect au susținut părțile, nu sunt incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din legea specială, ceea ce antrena și consecința calificării căii de atac împotriva sentinței și determinarea instanței competente în soluționarea ei, ci dispozițiile de competență de drept comun atât pentru stabilirea primei instanțe, cât și pentru calificarea căii de atac și a instanței competente să o judece, fiind atacat cu acțiune în nulitate un act juridic civil intrat în circuitul civil cu valoarea unui act autentic, potrivit celor prevăzute la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, calificarea cauzei de față ca litigiu de drept comun a avut loc prin Decizia civilă nr. 63A din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată într-un ciclu procesual anterior, prin care s-a dispus desființarea sentinței pentru greșita reținere a excepției lipsei calității procesuale active; aceeași dezlegare cu privire la competență a fost dată și prin regulatorul de competență pronunțat prin Sentința civilă nr. 51F din 30 septembrie 2010 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, făcându-se aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a celor dezlegate prin Decizia nr. 32/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, iar nu a prevederilor legii speciale.

Ca atare, valoarea litigiului fiind reținută în mod irevocabil ca depășind pragul valoric de 500.000 RON prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., calea de atac împotriva soluției tribunalului este apelul [nefiind incidente nici dispozițiile art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ.], apel ce soluționează în compunere legală de 2 judecători, astfel cum prevede art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 de organizare judiciară, situație în care, Înalta Curte constată legală compunerea instanței de apel. Nici excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., nu va putea fi reținută, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza acestora, Înalta Curte constată că evaluarea unora dintre ele este posibilă pe temeiul art. 304 pct. 5 (pretinsa neexercitare a rolului activ de către instanță) ori art. 304 pct. 9 (respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziției atacate). Recursul formulat este însă nefondat, pentru cele ce urmează. Recurentul pârât, prin motivele de recurs, în primul rând, contestă situația de fapt reținută în cauză, în sensul că terenul ce a fost restituit în natură pârâtei G.E. (ulterior, înstrăinat de aceasta prin cele 3 contracte de vânzare-cumpărare către intimatele pârâte) identificat prin adresa poștală din București, str. P.A.

f.n., sector 1, nu se suprapune unei părți din cel deținut intimata reclamantă SC G.D. SRL, premisă ce conduce, în opinia recurentului, la concluzia unei greșite aplicări a legii în soluția de constatare a nulității absolute a dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003, întrucât astfel, ar fi confirmată calitatea sa de unitate deținătoare a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 ori, cel puțin, la cea a emiterii dispoziției. Recursul este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege; așa fiind, în această etapă procesuală nu este posibilă o analiză de temeinicie a hotărârii recurate și nici nu este permisă repunerea în discuție a situației de fapt a cauzei, întrucât acesta reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond; cu toate acestea, în recurs, invocându-se critici susceptibile de încadrare în prevederile art. 304 C. proc.

civ. și acestea fiind găsite întemeiate, instanța de recurs poate ajunge la concluzia unei incomplete stabiliri a situației de fapt, caz în care, pentru recursul judecat de Înalta Curte, ar deveni incidente dispozițiile art. 314 C. proc. civ., nefiind posibilă însă o concluzie identică doar pe baza reaprecierii materialului probator al cauzei, ce nu intră în sfera cenzurii permise instanței de recurs. Identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul dispoziției nr. 1605/2003 emisă de recurent în favoarea intimatei G. E. (identificat prin adresa poștală - București, str. P.A. f. n., sector 1 la data emiterii dispoziției și, ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, prin adresele poștale ale celor 3 loturi înstrăinate - str. P.A.

nr. 34, nr. 34A și nr. 34B) și cel proprietatea intimatei reclamante SC G.D. SRL (identificat prin adresa poștală din București, Șos. S. nr. 13, sector 1, dar și prin numere cadastrale diferite și înscrieri în cărți funciare distincte), a fost reținută de instanța de apel pe baza expertizei topo-cadastrale efectuate la prima instanță de expert M.C. (expertiza refăcută după încuviințarea obiecțiunilor pârâtei G., regăsindu-se la dosar tribunal).

Înalta Curte constată că această probă a fost administrată cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute pentru legalitatea acestei probe, recurentul pârât fiind citat la fața locului de către expert; mai mult decât atât, instanța, la termenul din 20 ianuarie 2012, a dispus amânarea cauzei pentru ca părțile să ia cunoștință de expertiză și pentru a putea formula eventuale obiecțiuni; la următorul termen de judecată, 23 martie 2012, pârâtul Municipiul București nu a fost prezent și nici nu formulase vreo cerere scrisă prin care să invoce eventuale neregularități ale expertizei; prin urmare, la acest moment procesual, cele stabilite de instanța de apel cu privire la acest aspect al situației de fapt, nu pot face obiectul dezbaterilor, recurentul fiind în culpă procesuală pentru neformularea obiecțiunilor în termenele prescrise de lege [art. 212 alin. (1)], astfel că sunt incidente dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc.

civ.; dată fiind soluția primei instanțe de respingere în totalitate a cererii de chemare în judecată, nici în calea de atac pârâtul nu mai putea susține asemenea critici, lipsindu-i interesul procesual în promovarea apelului, cu atât mai mult, nu pot fi invocate asemenea neregularități direct în recurs.

Recurentul a mai susținut că la emiterea dispoziției a cărei nulitate a fost constatată de instanța de apel, terenul restituit în natură a fost identificat în procedura administrativă prin prin expertiza tehnică întocmită de SC T. SRL care a stabilit că acesta se găsește în partea de nord a Fabricii de cărămidă S.; o atare susținere nu contrazice expertiza judiciară la care s-a făcut anterior referire, ci, dimpotrivă, confirmă că acesta se afla în incinta Fabricii de cărămidă S.; pe de altă parte, expertul judiciar M.C., la momentul efectuării expertizei dispuse de instanță, a valorificat și documentația topografică întocmită de SC T. SRL, stabilind că delimitarea terenului de 2.180 mp a fost corect realizată și corespunde cu cea determinată de expertul însuși; așadar, cele două documentații cadastrale sunt pe deplin concordante și stabilesc aceeași concluzie a suprapunerii terenurilor pe latura de nord a proprietății intimatei reclamante, cu deschidere spre Drumul P.N., fiind lipsit de relevanță, din perspectiva obiectului pricinii de față, dacă pe această porțiune de teren reclamanta are edificată ori nu vreo construcție.

În consecință, pornind de la această premisă, în mod legal instanța de apel a constatat că la data emiterii dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003, recurentul pârât a încălcat prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republ., întrucât nu avea calitatea de unitate deținătoare pentru terenul restituit în natură, lipsind acest act juridic de cauză licită, în mod necesar intrinsecă oricărui act juridic civil pentru valabilitatea acestuia, în caz contrar fiind incidente dispozițiile art. 966 rap. la art. 948 pct. 4 C. civ. Astfel, la data intrării în vigoare a legii speciale, terenul se afla în patrimoniul SC D.C. SRL care îl dobândise de la SC E.G. SA și care, la rândul său, l-a cumpărat de la SC R. SA, deținătoare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafață de 106.187,98 mp în București, Șos.

S. nr. 13, sector 1, certificat seria M03 nr. 1426 din 24 noiembrie 1994 emis de către Ministerul Industriilor; în plus, la data emiterii dispoziției atacate, același teren se afla deja în patrimoniul SC S.D. SRL (în prezent, SC G.D. SRL), la înființarea căreia, proprietara anterioară, SC D.C. SRL, îl constituise ca aport. În consecință, recurentul pârât susține fără niciun temei că la data emiterii dispoziției atacate, terenul restituit în natură se afla în patrimoniul său, astfel încât avea calitatea de unitate deținătoare, în termenii legii speciale. Înalta Curte constată că recurentul pârât pretinde instanței de recurs și analizarea altor înscrisuri ale cauzei, referitoare la denumirea străzii P.A., ceea ce, în condițiile abrogării art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. prin Legea nr. 219/2005, nu reprezintă o solicitare care să fie susceptibilă de încadrare în actualele motive de nelegalitate pentru care recursul poate fi promovat. Nici lipsa de rol activ al instanței de apel nu este o critică ce poate fi primită (deși, formal, aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5); astfel, Înalta Curte apreciază a fi nefondat și acest motiv, întrucât rolul activ al instanței este limitat de principiul disponibilității părților în procesul civil, iar pe de altă parte, instanța nu poate suplini lipsa de diligență a părții pentru dovedirea pretențiilor ori apărărilor sale, obligație înscrisă în prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul București; se va face aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate în această fază procesuală de către intimatele pârâte SC F.F.C.I. SRL și SC P.C.S. SRL, potrivit dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată legala compunere a instanței de apel. Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva Deciziei nr. 29A din 5 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul-pârât la câte 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC F.F.C.I. SRL și intimata-pârâtă SC P.C.S. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2013. Procesat de GGC - GV