ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4458/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4458/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 mai

2005 sub nr. 1818/2005 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanta SC S.D. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul

General al Municipiului București, G.E., SC R.I. SRL, SC F.F.C.I. SRL, SC

P.C.S. SRL, Municipiul București prin primar general, să constate nulitatea

absolută a Dispoziției de restituire nr. 1605 din 8 octombrie 2003 emisă de

Primarul General al Municipiului București cu privire la imobilul (teren)

situat în București, str. P.A., fără număr, sector 1, nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004

de BNP M.R., contract încheiat între G.E. și SC R.I. SRL, având ca obiect

terenul în suprafață de 1.080 mp din București, str. P.A. nr. 34, sector 1,

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1232/7 iulie 2004 de BNP M.R., contract încheiat între G.E. și SC P.C.S. SRL,

având ca obiect terenul în suprafață de 500 mp din București, str. P.A. nr. 34

A, sector 1 și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1231/7 iulie 2004 de BNP M.R., încheiat între G.E. și SC

F.F.C.I. SRL, având ca obiect terenul în suprafață de 599,98 mp din București,

str. P.A. nr. 34 B, sector 1.

Pârâta SC R.I. SRL a

formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate că este cumpărător

de bună-credință și că are calitatea de proprietar al terenului în litigiu care

se află în posesia sa.

Prin Sentința civilă

nr. 1410 din 5 decembrie 2005, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.D. SRL, a

respins acțiunea principală formulată de aceasta ca fiind introdusă de o

persoană fără calitate procesuală activă, a disjuns cererea principală de

cererea reconvențională formulată de pârâta SC R.I. SRL, fixând termen pentru

judecarea celei din urmă și s-a dispus obligarea reclamantei la cheltuieli de

judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 63A din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se, în

esență că, instanța de fond avea obligația, față de obiectul dedus judecății,

să verifice dacă dispoziția de restituire, odată ieșită din sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001 și intrată în circuitul civil, corespunde sau

nu condițiilor de validitate pe care orice act de transfer al dreptului de

proprietate trebuie să le întrunească, conform art. 948, art. 962 și art. 966 C.

civ.

Prin Decizia nr. 7322

din 01 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC R.I. SRL împotriva acestei decizii.

După casare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 10796/3/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 886 din 13 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin Sentința civilă

nr. 14307 din 30 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București, la rândul său,

a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă

nr. 51F din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența soluționării

cauzei la Tribunalul București, în considerarea criteriului valoric prevăzut la

art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și în aplicarea celor statuate prin

Decizia nr. 32/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recurs în interesul legii.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

55033/3/2010, la data de 15 noiembrie 2010.

La data de 22 aprilie

2011, SC G.C. SRL, a formulat cerere de intervenție în interes propriu.

În motivare, s-a

arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3764 din 10

octombrie 2007 la BNP N. și asociații, intervenienta a achiziționat de la

pârâta SC R.I. SRL, terenul în suprafață de 1.080 mp, situat în București, str.

P.A. nr. 34, sector 1, identificat cu nr. cadastral X și intabulat în CF nr. Y.

Totodată,

intervenienta a arătat că în Dosarul nr. 41556/3/2009, având ca obiect

procedura insolvenței debitorului SC R.I. SRL, s-a dispus în baza art. 131 din

Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii falimentului și radierea societății

debitoare. În atare situație, intervenientă are calitatea de succesor cu titlu

particular al pârâtei SC R.I. SRL.

Prin Sentința civilă

nr. 711 din 06 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis, în fond, cererea de intervenție în interes propriu, formulată

de intervenienta SC G.C. SRL, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei privind nulitatea relativă, a fost respinsă

acțiunea reclamantei SC G.D. SRL privind constatarea nulității absolute a

dispoziției de restituire nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarul

General al Municipiului București, a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 de BNP M.R. și a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004

de BNP M.R., ca neîntemeiată; reclamanta a fost dată în debit cu suma de 572

RON, onorariu suplimentar de expert.

Pentru a pronunța

aceasta soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta SC G.D.

SRL a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire nr.

1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București, a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004

de BNP M.R., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din

07 iulie 2004 de BNP M.R. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1231 din 07 iulie 2004 de BNP M.R..

Reclamanta a pretins

că, anterior emiterii dispoziției 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului

General al Municipiului București, terenul ce face obiectul acesteia nu se mai

afla în patrimoniul privat al Statului, respectiv al Municipiului București, ci

făcea parte din terenul în suprafață de 106.187,98 mp, proprietatea R. SA, așa

cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria M03 nr. 1426 emis de Ministerul Industriilor la data de 24

noiembrie 1994 și transmis ulterior prin act autentic de vânzare-cumpărare

către SC E.G. SA care, la rândul său, a vândut o parte către SC D.C. SRL și l-a

constituit ca aport social la înființarea SC S.D. SRL, potrivit încheierii 140

din 05 februarie 2003 a BNP D.C.P.

Cu privire la

nulitatea acestei dispoziții de restituire, Tribunalul a constatat că nu s-a

adus niciun argument care să combată dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001

în sensul că imobilele terenuri și construcții preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o

societate comercială la care Statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite

persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a

organelor de conducere ale unității deținătoare.

Prima instanță a

apreciat că singurul lucru care ar fi putut pune în discuție legalitatea

acestei dispoziții, este acela că a fost emisă de Primarul general al

Municipiului București și nu de către unitatea deținătoare.

S-a constatat că R.

SA a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților economice de Stat ca regii autonome, fiind vorba

despre o societate pe acțiuni. Totodată, s-au avut în vedere dispozițiile art.

324 din Legea nr. 99/1999, apreciindu-se că reclamanta nu a adus nicio dovadă

din care să rezulte că terenul ce a fost restituit pârâtei G.E. prin dispoziția

1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București ar

face imposibilă desfășurarea activității sale.

Așa cum a rezultat

din raportul de expertiză topo-cadastrală efectuat de către expertul tehnic

ing. M.C., terenul restituit pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001 se află

situat pe latura de nord, având deschidere spre Drumul P.N., iar pe acest teren

nu se află amplasat niciun obiectiv și nicio construcție a societății

reclamante.

Tribunalul a mai

constatat că persoana căreia i s-a restituit terenul a făcut dovada că este

persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât a

aparținut autorilor săi, M. și C.I., din anul 1948 și a fost preluat în mod

abuziv de către Stat, astfel că intra în domeniul de reglementare al Legii nr.

10/2001, în care este consacrată prevalența restituirii în natură a imobilelor.

Cu privire la cererea

de intervenție formulată de SC G.C. SRL, conform înscrisurilor depuse la dosar,

tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât suprafața de 1.080

mp situată în București str. P.A. nr. 34 sector 1 a fost achiziționată de la

pârâta SC R.I. S.R.L prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

3764 din 10 octombrie 2007 la BNP N. și Asociații și, ulterior, intabulat în CF

Y prin încheierea 1032385 din 11 octombrie 2007, intervenienta plătind impozitele

și taxele către Stat.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 52 C. proc. civ., tribunalul a considerat că

intervenienta SC G.C. SRL justifică un interes în apărarea dreptului său de

proprietate asupra terenului, astfel că, în baza art. 49 - 50 C. proc. civ., a

fost admisă în fond cererea de intervenție în interes propriu, formulată de

aceasta.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei de a invoca un motiv

de nulitate relativă prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a

respins-o ca neîntemeiată, întrucât prin dispoziția de restituire dreptul de

proprietate al reclamantei este vătămat și de contractele de vânzare-cumpărare

în discuție, suprafața terenului său fiind micșorată cu cea care face obiectul dispoziției

și contractelor de vânzare menționate mai sus.

Având deci interesul

în apărarea dreptului său de proprietate, s-a apreciat că reclamanta își

justifică în cauză calitatea procesuală activă.

Cu privire la fondul

cererii, prima instanță a apreciat cererea ca neîntemeiată, deoarece reclamanta

nu a adus niciun argument din care să rezulte nulitatea absolută a actelor

juridice menționate, constatând că moștenitoarea foștilor proprietari, G.E.,

era persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, constând în restituirea în natură a terenului ce a aparținut autorilor

săi, iar persoanele juridice care au dobândit diferite suprafețe de teren de la

aceasta au încheiat actele de vânzare-cumpărare cu bună-credință, considerând

că au contractat cu proprietarul necontestat al terenului; totodată, dreptul de

proprietate al acestora este înscris în Cartea Funciară, pentru opozabilitate

față de terți.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 29A din 5 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul formulat de reclamantă a fost admis, sentința apelată a fost schimbată

în parte, în sensul admiterii în parte a cererii, astfel că, pe fond, s-a

constatat nulitatea dispoziției atacate, fiind menținute celelalte dispoziții

ale sentinței apelate.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că prin dispoziția nr. 1605 din 08

octombrie 2003 emisă de Primarului General al Municipiului București în baza

Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către pârâta G.E. a

terenului în suprafața de 2.180 mp situat în București, Str. P.A. f.n., sector

1, identificat conform unui raport de expertiză.

Ulterior, pârâta G.E.

a vândut acest teren astfel: către pârâta SC R.I. SRL o parte din terenul

astfel restituit, menționat ca fiind lotul 1 cu adresa în București, Str. P.A.

nr. 34, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1289 din 14 iulie 2004; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 1232 din 07 iulie 2004 a vândut lotul 2 din același teren, menționat ca

având adresa în București, Str. P.A. nr. 34 A, sector 1 către pârâta SC P.C.S.

SRL; către pârâta SC F.F.C.I. SRL a vândut lotul nr. 3, menționat cu adresa în

București, Str. P.A. nr. 34 B, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004.

Pe de altă parte,

prin certificatul seria M03 nr. 1426 din 24 noiembrie 1994 emis de către

Ministerul Industriilor s-a atestat dreptul de proprietate al SC R. SA asupra

unei suprafețe totale de teren de 106.187,98 mp. Ulterior, R. SA a vândut prin

contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 1104/1999 către SC E.G. SA o

suprafață de teren a cărei adresă este menționată ca fiind în București, Șos.

S. nr. 13, sector 1, iar această ultimă societate, la rândul ei, a vândut către

SC D.C. SRL, care, în final, a constituit terenul astfel cumpărat ca aport la

înființarea SC S.D. SRL (actuala SC G.D. SRL); s-a mai constatat că și în

aceste două ultime acte, adresa terenului este menționată ca fiind București,

Șos. S. nr. 13, sector 1.

Instanța de apel a

constatat însă că identitatea dintre terenul restituit către pârâta G.E. și

terenul deținut în prezent de reclamantă a fost probată în cauză prin raportul

de expertiză întocmit de expertul M.C.

Față de această

situație de fapt, s-a apreciat că dispoziția nr. 1605 din 08 octombrie 2003

emisă de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001

este nulă, întrucât s-a emis de către o persoană care nu era unitate

deținătoare și, în consecință, nu putea dispune o astfel măsură de restituire,

în condițiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a

apreciat că este incontestabil că la data emiterii acestei dispoziții terenul

în discuție nu figura în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, ci în

acela al societății reclamante SC G.D. SRL, persoană juridică de drept privat.

Or, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 sunt clare în sensul că dispoziția de restituire în natură

poate fi emisă numai de unitatea deținătoare, dată fiind natura juridică a

acesteia de a fi un act de dispoziție prin care bunul iese din patrimoniul unui

deținător pentru a intra în alt patrimoniu.

Din dispozițiile art.

21, 22, 25, 27, 29 din Legea nr. 10/2001 rezultă cu evidență că dispoziția de

soluționare a cererii de restituire, în mod special pentru situația restituirii

în natură, poate fi emisă numai de unitatea deținătoare, ca unitate învestită,

potrivit dispozițiilor legii, cu soluționarea notificării.

În cauză, fiind cert

că dispoziția de restituire către pârâta G.E. a fost emisă de o persoană care

nu era unitate deținătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

(când terenul se afla în patrimoniul SC D.C. SRL) și la data emiterii dispoziției

(când terenul era în patrimoniul SC G.D. SRL), singura concluzie legală ce

poate fi stabilită este cea a nulității acestei dispoziții, pentru încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează dreptul și capacitatea unei

entități juridice de a soluționa notificarea.

Concluzia contrară nu

ar putea fi reținută, întrucât ar semnifica faptul că un imobil ar putea fi

restituit legal printr-un act de voință și dispoziție al unui terț străin de

bun.

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că era total irelevant dacă pârâta G.E. avea sau nu

dreptul la restituire și în ce modalitate, tribunalul făcând această analiză cu

încălcarea limitelor obiectului dedus judecății.

Calitatea pârâtei

G.E. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și natura acestor

măsuri sunt aspecte care prezintă relevanță la momentul soluționării

propriu-zise a notificării, într-un cadru legal, anume într-un raport juridic

specific Legii nr. 10/2001 care să pună în contradictorialitate unitatea

deținătoare și pe pârâta G.E., în contextul unei cereri cu un atare obiect sau

chiar în cadrul unei cereri cu alt obiect, dar care pe cale incidentală să

presupună și această analiză.

Obiectul judecații de

față l-a constituit doar pretenția reclamantei de declarare a nulității

dispoziției emise de PMB, ca unitate nedeținătoare, însă prima instanță nu a

analizat dispoziția atacată, ci a confirmat-o pentru motive extrinseci

acesteia, anume pentru considerente extrase din raportul juridic dintre

reclamantă și pârâta G.E.

Așadar, cererea

dedusă judecății presupunea analizarea legalității dispoziției emise în cadrul

unui anumit raport juridic, creat între PMB și pârâta G.E., însă prima instanță

nu a analizat viciile acestui raport, ci a analizat raportul juridic dintre reclamantă

și pârâta G.E. pentru a stabili că pârâta era îndreptățită la restituire în

natură și, de aceea, chiar emisă de o unitate nedeținătoare, dispoziția atacată

ar fi legală.

Pentru aceste motive,

în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a schimbat sentința atacată,

în sensul declarării nulității dispoziției emise de PMB.

Curtea de apel a

menținut însă soluția primei instanțe de respingere a cererii de declarare a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E. cu

ceilalți pârâți, pentru următoarele considerente:

Titlul de proprietate

al autorilor reclamantei și al reclamantei însăși, erau opozabile erga omnes

anterior încheierii de către pârâta G.E. și ceilalți pârâți a celor 3 contracte

de vânzare-cumpărare, întrucât toate au fost înscrise în cartea funciară,

astfel cum a rezultat din extrasele de carte funciară de la dosar; dreptul de

proprietate al reclamantei SC G.D. SRL a fost înscris în cartea funciară în

data de 18 februarie 2003, deci, anterior emiterii dispoziției, iar dreptul de

proprietate al autorului său, SC D.C. SRL, era înscris în cartea funciară din

data de 11 aprilie 2000, așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Înscrierea în cartea

funciară face opozabil erga omnes orice drept real pentru care s-a realizat

această formă de publicitate imobiliară, astfel că împotriva unei astfel de

înscrieri, buna-credință a unei persoane care a ignorat mențiunile din cartea

funciară, nu ar putea fi reținută.

În cauză însă,

instanța de apel a constatat că toate aceste înscrieri în cartea funciară a

drepturilor autorilor reclamantei și al reclamantei însăși a fost făcută asupra

unui imobil identificat cu o anumită adresă poștală (Șos. S. nr. 13, sector 1)

și cu un număr cadastral, Z, în cartea funciară nr. ZZ, în vreme ce dispoziția

emisă de PMB a purtat asupra unui imobil cu o altă adresă poștală (Str. P.A.

f.n), iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E., de

asemenea, poartă asupra unor loturi de teren cu adrese poștale în Str. P.A. nr.

34, 34 A, respectiv 34 B, loturi având fiecare în parte un alt număr cadastral

(X, X1 și X2) și alt număr de carte funciară (Y).

În aceste condiții,

instanța de apel a considerat că nu poate reține că cel puțin cumpărătorii din

aceste contracte de vânzare-cumpărare puteau cunoaște situația juridică și de

fapt a terenului cumpărat ori puteau să întrevadă elemente care să inducă vreun

dubiu asupra drepturilor vânzătorului cu privire la bunul vândut.

În această analiză

trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1899 alin. (2), art. 1898 și ale art.

967 alin. (2) C. civ., conform cărora buna-credință și valabilitatea cauzei

actului juridic se prezumă, până la proba contrară.

În cauză, această

probă contrară nu poate fi reținută ca fiind făcută în ce privește pârâții care

au încheiat contratele de vânzare-cumpărare și, în mod cert, în ce-i privește

pe cumpărători, astfel că nu au fost răsturnate prezumțiile legale relative

anterior enunțate.

Apelanta reclamantă,

care prin cererea de chemare în judecată a invocat faptul că nu se poate reține

principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credință, sub acest aspect, era

ținută a face dovada faptului că ambele părți, deci și cumpărătorii, au

cunoscut că imobilul nu era proprietatea vânzătorului și că restituirea către

acesta s-a făcut în mod nelegal și, drept urmare, părțile au urmărit sau

acceptat fraudarea drepturilor adevăratului proprietar, fraudarea legii sau că

s-a urmărit o operațiune speculativă.

Instanța de apel a

apreciat însă că din niciun element probator nu s-ar putea reține că părțile au

fost în măsură să verifice legalitatea dispoziției de restituire către pârâta

G.E. și situația de fapt a terenului, în condițiile în care imobilele erau

înscrise pe adrese poștale diferite, în cărți funciare diferite și cu numere

cadastrale diferite.

În consecință, s-a

constatat că actele de vânzare-cumpărare în discuție, deși subsecvente

dispoziției emise de PMB a cărei nulitate s-a constatat, nu sunt lovite de

nulitate, câtă vreme au fost încheiate cu bună-credință, cel puțin din partea

cumpărătorilor.

De asemenea, a fost

înlăturată și susținerea apelantei reclamante în ce privește nulitatea acestor

contracte pentru lipsa obiectului, obiect care se definește ca fiind

prestațiile la care părțile se obligă, întrucât în cauză toate cele 3 contracte

au un astfel de obiect, de vreme ce conțin prestații clare pe care părțile și

le asumă una față de cealaltă.

În ce privește

referirea făcută de apelanta reclamantă la principiul anulării actului

subsecvent față de anularea actului principal și la nulitatea unui act de

vânzare încheiat de către un neproprietar, instanța de apel a avut în vedere

una dintre excepțiile de la acest principiu, anume supraviețuirea actului

subsecvent în cazul înstrăinării cu titlu oneros și cu bună-credință a unui

imobil.

Contractul de

vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voință între vânzător și cumpărător, a

cărui valabilitate se analizează prin prisma dispozițiilor art. 948 C. civ.

(consimțământ, capacitate, obiect și cauză).

În cazul vânzării de

către o persoană a unui drept pe care nu îl are (fie pentru că nu l-a avut

niciodată, fie pentru că a fost desființat titlul autorului său), se verifică

existența unei convenții prin care vânzătorul se obligă la o anumită prestație

către cumpărătorul care își asumă și el obligația corelativă, contractul

îndeplinind toate condițiile de validitate a unui act juridic (consimțământ,

capacitate, obiect și cauză).

Împrejurarea că acest

act juridic nu are sau nu poate avea și efectul translativ de proprietate

pentru aceea că vânzătorul nu a fost proprietar, nu afectează valabilitatea

acordului de voință (a contractului).

În consecință, curtea

de apel a menținut soluția primei instanțe cu privire la respingerea pretenției

reclamantei de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a

lăsat neanalizate celelalte argumente dezvoltate de apelanta reclamantă

(analizate de tribunal) referitoare la dreptul pârâtei G.E. la restituirea în

natură a terenului sau la măsuri reparatorii prin echivalent - în contextul

art. 18 și 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, apreciind că aceste

aspecte exced judecății din cauza de față, în raport de obiectul ei, astfel cum

deja s-a arătat.

Curtea de apel a mai

precizat că prin decizia pronunțată nu se stabilește căreia dintre părți îi

aparține dreptul de proprietate, întrucât părțile ar putea fi prejudiciate prin

antamarea unor aspecte asupra cărora nu s-au putut apăra pe deplin și care ar

putea fi opuse, într-un eventual alt litigiu, iar referirea constantă la "patrimoniul"

nu indică decât o anumită apartenență, o anumită "deținere" a

bunului; aceasta, în condițiile în care însăși Legea nr. 10/2001 nu are în

vedere "unitatea proprietară", ci "unitatea deținătoare".

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul București prin primar General a

formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul consideră

că prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale instanța de apel a schimbat

sentința apelată, constatând nulitatea dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie

2003 emise de PMB în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, s-a reținut

că dispoziția atacată este nulă pentru aceea că nu s-ar fi emis de către o

persoană care nu era unitate deținătoare și, drept urmare, nu putea dispune o

asemenea măsură de restituire în natură, în condițiile legii speciale.

Pentru argumentarea

acestei concluzii, instanța de apel a reținut că identitatea dintre terenul

restituit către pârâta G.E. și terenul deținut în prezent de către reclamantă a

fost probată prin expertiza administrată în cauză, lucrare întocmită de

expertul M.C. Or, recurentul arată că, se poate constata că în raportul de

expertiză topo-cadastrală efectuat de către ing. M.C. se arată că terenul

restituit este situat pe latura de nord, având deschidere spre Drumul P.N., iar

pe acest teren nu se află amplasat niciun obiectiv și nicio construcție a

societății reclamante.

Recurentul susține că

nu există identitate între terenul ce face obiectul Dispoziției nr 1605/2003 și

terenul ce aparține reclamantei, întrucât înscrierile în cartea funciară a

drepturilor autorilor reclamantei și al reclamantei însăși au fost făcute

asupra unui imobil identificat printr-o altă adresă poștală, respectiv Șos. S.

nr. 13, sector 1 și cu un nr. cadastral Z, în cartea funciară ZZ, în vreme ce

Dispoziția nr 1605/2003 a fost emisă cu privire la un alt teren având o altă

adresă poștală, respectiv, str. P.A. f.n.; pe de altă parte, contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E. se referă la unele loturi de teren

cu adresa poștală în str. P.A. nr. 34, nr. 34A și nr. 34 B, fiecare lot în

parte având un alt număr cadastral și alt număr de carte funciară.

Analizând probele

administrate, în opinia recurentului, rezultă cu certitudine faptul nu există

identitate între terenul ce face obiectul dispoziției atacate în cauză și

terenul ce aparține reclamantei.

Totodată, instanța de

apel a apreciat în mod greșit că la data emiterii acestei dispoziții, terenul

în litigiu nu figura în patrimoniul unității administrativ-teritoriale și nu

era deținut de către PMB, ci aparținea patrimoniului societății reclamante.

Or, la data emiterii

respectivei dispoziții, terenul se afla în patrimoniul PMB, fiind identificat

prin expertiza tehnică întocmită de T. SRL care a stabilit că acesta se găsește

în partea de nord a Fabricii de cărămidă S., așa cum rezultă din adresa nr.

36645/8041 din 19 mai 2003 emisă de Direcția Patrimoniu, adresă care a

constituit parte componentă a probatoriului care a stat la baza emiterii Dispoziției

nr 1605 din 08 octombrie 2003.

Recurentul mai arată

că din adresa nr. 10593 din 03 iulie 2003 rezultă că artera de circulație care

din anul 1992 a purtat denumirea de str. P.A., sector 1 începe din Șos. G.S. și

nu a purtat anterior altă denumire.

În opinia

recurentului, reiese fără tăgadă că nu poate fi identitate între terenul situat

la adresa Str. S. nr 13, care aparține reclamantei și terenul din str. P.A.

f.n. ce face obiectul Dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003.

În aceste condiții,

nu poate fi reținută concluzia instanței de apel în sensul nulității

dispoziției emise de recurent, pe motiv că ea nu a fost emisă de unitatea

deținătoare, întrucât acesta nu se află în patrimoniul acesteia.

Din materialul

probator rezultă cu certitudine că la data emiterii dispoziției, terenul se

afla în patrimoniul PMB, iar aceasta, în calitate de unitate deținătoare, a

emis în mod legal dispoziția nr. 1605/2003 de restituire în natură a în

favoarea intimatei pârâte G.E. a terenului în suprafață de 2.180 mp, situat în

str. P.A. f.n., sector 1.

Or, toate aceste

aspecte au fost, practic, ignorate de către instanța de apel, iar eroarea în

care instanța de apel s-a aflat ar fi putut fi înlăturată dacă probele

administrate ar fi fost în mod atent analizate ori, în exercitarea rolului

activ, ar fi dispus și alte probe în vederea lămuririi situației de fapt a

cauzei.

Intimatele cauzei nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această fază procesuală

nu au fost administrate alte probe.

La termenul de azi,

astfel cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte, din

oficiu, a supus dezbaterii părților excepția nelegalei compuneri a instanței de

apel, în timp ce intimata reclamantă a invocat excepția nulității recursului,

susținând neîncadrarea criticilor recurentului în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Date fiind

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., aceste excepții vor fi analizate cu

prioritate, în timp ce ierarhia dintre ele presupune acordarea priorității

pentru excepția nelegalei compuneri a instanței ce a soluționat calea de atac

împotriva sentinței tribunalului, întrucât eventuala existență a unor motive de

ordine publică face ineficientă sancțiunea nulității recursului pentru

neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 304, sens în care dispune art. 306

alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, art. XII din

Legea nr. 202/2010 a modificat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 stabilind că în cazul contestației promovate de persoana care se

pretinde îndreptățită, împotriva deciziei sau dispoziției motivate de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, dată în

competența de primă instanță a secției civile a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, a entității

învestite cu soluționarea notificării, hotărârea tribunalului este supusă

recursului, care este de competența curții de apel.

Legea nr. 202/2010 a

intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în M. Of. nr.

714/26.10.2010, anume, la 26 noiembrie 2010; pe de altă parte, acest act

normativ conține și o dispoziție tranzitorie, respectiv, cea de la art. XXVI

care prevede că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum au fost modificate prin această lege "se aplică și proceselor aflate

în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în

cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

În cauza de față,

soluția tribunalului a fost pronunțată la 6 aprilie 2012, așadar, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce ar fi atras incidența art. XXVI din

această lege cu privire la calificarea căii de atac împotriva soluției de primă

instanță (recurs) ca și cu privire la instanța competentă să o soluționeze

(curtea de apel).

Însă, cererea dedusă

judecății deși are drept capăt principal de cerere constatarea nulității

absolute a Dispoziției de restituire nr. 1605 din 8 octombrie 2003 emisă de

Primarul General al Municipiului București în favoarea intimatei pârâte, cu

privire la imobilul (teren) situat în București, str. P.A., f.n., sector 1,

precum și trei capete de cerere accesorii privind constatarea nulității

absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare a unor loturi din aceste teren

restituit pârâtei G.E., se constată că ea nu este promovată de persoana care se

pretinde îndreptățită la restituire, în termenii normei de la art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 (persoană care, de altfel, avea realizat dreptul anterior

declanșării litigiului), ci de un terț străin de raportul juridic declanșat în

baza legii speciale, anume, intimata reclamantă SC G.D. SRL, care s-a pretins

vătămată prin emiterea dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001.

În consecință, pentru

stabilirea competenței de primă instanță, astfel cum corect au susținut

părțile, nu sunt incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din legea specială,

ceea ce antrena și consecința calificării căii de atac împotriva sentinței și

determinarea instanței competente în soluționarea ei, ci dispozițiile de

competență de drept comun atât pentru stabilirea primei instanțe, cât și pentru

calificarea căii de atac și a instanței competente să o judece, fiind atacat cu

acțiune în nulitate un act juridic civil intrat în circuitul civil cu valoarea

unui act autentic, potrivit celor prevăzute la art. 25 alin. (4) din Legea nr.

10/2001.

De altfel,

calificarea cauzei de față ca litigiu de drept comun a avut loc prin Decizia

civilă nr. 63A din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată într-un ciclu

procesual anterior, prin care s-a dispus desființarea sentinței pentru greșita

reținere a excepției lipsei calității procesuale active; aceeași dezlegare cu

privire la competență a fost dată și prin regulatorul de competență pronunțat

prin Sentința civilă nr. 51F din 30 septembrie 2010 de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

făcându-se aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a celor

dezlegate prin Decizia nr. 32/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, iar

nu a prevederilor legii speciale.

Ca atare, valoarea

litigiului fiind reținută în mod irevocabil ca depășind pragul valoric de

500.000 RON prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., calea de atac

împotriva soluției tribunalului este apelul [nefiind incidente nici

dispozițiile art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.], apel ce

soluționează în compunere legală de 2 judecători, astfel cum prevede art. 54

alin. (2) din Legea nr. 304/2004 de organizare judiciară, situație în care,

Înalta Curte constată legală compunerea instanței de apel.

Nici excepția

nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu va putea fi reținută,

întrucât, astfel cum va rezulta din analiza acestora, Înalta Curte constată că

evaluarea unora dintre ele este posibilă pe temeiul art. 304 pct. 5 (pretinsa

neexercitare a rolului activ de către instanță) ori art. 304 pct. 9

(respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziției

atacate).

Recursul formulat

este însă nefondat, pentru cele ce urmează.

Recurentul pârât,

prin motivele de recurs, în primul rând, contestă situația de fapt reținută în

cauză, în sensul că terenul ce a fost restituit în natură pârâtei G.E.

(ulterior, înstrăinat de aceasta prin cele 3 contracte de vânzare-cumpărare

către intimatele pârâte) identificat prin adresa poștală din București, str.

P.A. f.n., sector 1, nu se suprapune unei părți din cel deținut intimata

reclamantă SC G.D. SRL, premisă ce conduce, în opinia recurentului, la

concluzia unei greșite aplicări a legii în soluția de constatare a nulității

absolute a dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003, întrucât astfel, ar fi

confirmată calitatea sa de unitate deținătoare a terenului la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 ori, cel puțin, la cea a emiterii dispoziției.

Recursul este o cale

de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motive de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege; așa fiind, în această etapă

procesuală nu este posibilă o analiză de temeinicie a hotărârii recurate și

nici nu este permisă repunerea în discuție a situației de fapt a cauzei,

întrucât acesta reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond; cu toate

acestea, în recurs, invocându-se critici susceptibile de încadrare în

prevederile art. 304 C. proc. civ. și acestea fiind găsite întemeiate, instanța

de recurs poate ajunge la concluzia unei incomplete stabiliri a situației de

fapt, caz în care, pentru recursul judecat de Înalta Curte, ar deveni incidente

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., nefiind posibilă însă o concluzie identică

doar pe baza reaprecierii materialului probator al cauzei, ce nu intră în sfera

cenzurii permise instanței de recurs.

Identitatea dintre

terenul ce a făcut obiectul dispoziției nr. 1605/2003 emisă de recurent în

favoarea intimatei G. E. (identificat prin adresa poștală - București, str.

P.A. f. n., sector 1 la data emiterii dispoziției și, ulterior, la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, prin adresele poștale ale celor 3

loturi înstrăinate - str. P.A. nr. 34, nr. 34A și nr. 34B) și cel proprietatea

intimatei reclamante SC G.D. SRL (identificat prin adresa poștală din

București, Șos. S. nr. 13, sector 1, dar și prin numere cadastrale diferite și

înscrieri în cărți funciare distincte), a fost reținută de instanța de apel pe

baza expertizei topo-cadastrale efectuate la prima instanță de expert M.C.

(expertiza refăcută după încuviințarea obiecțiunilor pârâtei G., regăsindu-se

la dosar tribunal).

Înalta Curte constată

că această probă a fost administrată cu respectarea dispozițiilor procedurale

prevăzute pentru legalitatea acestei probe, recurentul pârât fiind citat la

fața locului de către expert; mai mult decât atât, instanța, la termenul din 20

ianuarie 2012, a dispus amânarea cauzei pentru ca părțile să ia cunoștință de

expertiză și pentru a putea formula eventuale obiecțiuni; la următorul termen

de judecată, 23 martie 2012, pârâtul Municipiul București nu a fost prezent și

nici nu formulase vreo cerere scrisă prin care să invoce eventuale

neregularități ale expertizei; prin urmare, la acest moment procesual, cele

stabilite de instanța de apel cu privire la acest aspect al situației de fapt,

nu pot face obiectul dezbaterilor, recurentul fiind în culpă procesuală pentru

neformularea obiecțiunilor în termenele prescrise de lege [art. 212 alin. (1)],

astfel că sunt incidente dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.; dată

fiind soluția primei instanțe de respingere în totalitate a cererii de chemare

în judecată, nici în calea de atac pârâtul nu mai putea susține asemenea

critici, lipsindu-i interesul procesual în promovarea apelului, cu atât mai

mult, nu pot fi invocate asemenea neregularități direct în recurs.

Recurentul a mai

susținut că la emiterea dispoziției a cărei nulitate a fost constatată de

instanța de apel, terenul restituit în natură a fost identificat în procedura

administrativă prin prin expertiza tehnică întocmită de SC T. SRL care a

stabilit că acesta se găsește în partea de nord a Fabricii de cărămidă S.; o

atare susținere nu contrazice expertiza judiciară la care s-a făcut anterior

referire, ci, dimpotrivă, confirmă că acesta se afla în incinta Fabricii de

cărămidă S.; pe de altă parte, expertul judiciar M.C., la momentul efectuării

expertizei dispuse de instanță, a valorificat și documentația topografică

întocmită de SC T. SRL, stabilind că delimitarea terenului de 2.180 mp a fost

corect realizată și corespunde cu cea determinată de expertul însuși; așadar,

cele două documentații cadastrale sunt pe deplin concordante și stabilesc

aceeași concluzie a suprapunerii terenurilor pe latura de nord a proprietății

intimatei reclamante, cu deschidere spre Drumul P.N., fiind lipsit de

relevanță, din perspectiva obiectului pricinii de față, dacă pe această

porțiune de teren reclamanta are edificată ori nu vreo construcție.

În consecință,

pornind de la această premisă, în mod legal instanța de apel a constatat că la

data emiterii dispoziției nr. 1605 din 08 octombrie 2003, recurentul pârât a

încălcat prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republ., întrucât

nu avea calitatea de unitate deținătoare pentru terenul restituit în natură,

lipsind acest act juridic de cauză licită, în mod necesar intrinsecă oricărui

act juridic civil pentru valabilitatea acestuia, în caz contrar fiind incidente

dispozițiile art. 966 rap. la art. 948 pct. 4 C. civ.

Astfel, la data

intrării în vigoare a legii speciale, terenul se afla în patrimoniul SC D.C.

SRL care îl dobândise de la SC E.G. SA și care, la rândul său, l-a cumpărat de

la SC R. SA, deținătoare a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate pentru o suprafață de 106.187,98 mp în București, Șos. S. nr. 13,

sector 1, certificat seria M03 nr. 1426 din 24 noiembrie 1994 emis de către

Ministerul Industriilor; în plus, la data emiterii dispoziției atacate, același

teren se afla deja în patrimoniul SC S.D. SRL (în prezent, SC G.D. SRL), la

înființarea căreia, proprietara anterioară, SC D.C. SRL, îl constituise ca

aport.

În consecință,

recurentul pârât susține fără niciun temei că la data emiterii dispoziției

atacate, terenul restituit în natură se afla în patrimoniul său, astfel încât

avea calitatea de unitate deținătoare, în termenii legii speciale.

Înalta Curte constată

că recurentul pârât pretinde instanței de recurs și analizarea altor înscrisuri

ale cauzei, referitoare la denumirea străzii P.A., ceea ce, în condițiile

abrogării art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, nu reprezintă

o solicitare care să fie susceptibilă de încadrare în actualele motive de

nelegalitate pentru care recursul poate fi promovat.

Nici lipsa de rol

activ al instanței de apel nu este o critică ce poate fi primită (deși, formal,

aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5); astfel, Înalta Curte apreciază

a fi nefondat și acest motiv, întrucât rolul activ al instanței este limitat de

principiul disponibilității părților în procesul civil, iar pe de altă parte,

instanța nu poate suplini lipsa de diligență a părții pentru dovedirea

pretențiilor ori apărărilor sale, obligație înscrisă în prevederile art. 129

alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul București; se

va face aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de

judecată efectuate în această fază procesuală de către intimatele pârâte SC

F.F.C.I. SRL și SC P.C.S. SRL, potrivit dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată legala

compunere a instanței de apel.

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general împotriva Deciziei nr. 29A din 5 februarie 2013 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurentul-pârât la câte 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă

SC F.F.C.I. SRL și intimata-pârâtă SC P.C.S. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV