ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 1118/2005,

contestatoarea E.N. a formulat, în contradictoriu

cu intimații Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al

Municipiului București, contestație împotriva Deciziei nr. 3578 emisă de Primăria

Municipiului București, prin primarul general, la data de 15 decembrie 2004, solicitând

obligarea intimaților la restituirea în natură a terenului situat în București,

sectorul 6, iar, în subsidiar, pentru situația în care se va stabili că terenul

nu poate fi restituit în natură, obligarea intimaților să ia măsurile legale în

vederea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul ce urmează

a fi indicat de expertiza judiciară.

Prin sentința civilă nr. 645 din 17

iunie 2005, Tribunalului București, s

ecția

a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că prin notificarea din 07 noiembrie 2001, contestatoarea a solicitat

măsuri reparatorii prin restituirea terenului în suprafață de 525 m.p., situat în

sectorul 6, București. Contestatoarea își afirmă calitatea de persoană îndreptățită

la restituire, fiind moștenitoarea defunctului E.G., proprietarul terenului, conform

actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat

din 10 martie 1928.

Prin dispoziția contestată, notificarea

a fost respinsă ca nedovedită.

Analizând actul de proprietate invocat,

tribunalul a constatat că terenul a fost vândut cumpărătorului E.R.G. și nu E.G.,

cum pretinde contestatoarea, ca atare, a apreciat că nu s-a făcut dovada calității

de fost proprietar asupra terenului a autorului contestatoarei și, în consecință,

nici a calității de persoană îndreptățită.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 59 din 23 februarie 2006 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat

că apelanta a solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, de la Primăria municipiului

București, restituirea terenului din București, în suprafață de 525 m.p., care a

fost expropriat din proprietatea autorului său E.G..

Dovada titlului de proprietate al acestuia

din urmă o constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10

martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, care, în penultimul alineat, cuprinde

precizarea că "numele cumpărătorului fiind E.G. se rectifică cel de sus".

Așa fiind, rezultă că cele reținute în sentința apelată în legătură cu calitatea

procesuală a reclamantei nu corespund realității.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. 17088/3/2006, la data de 12 iunie 2006

Prin sentința civilă nr. 979 din 25

iunie 2007, Tribunalul București, s

ecția

a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea

E.N..

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut,

în fapt, că prin dispoziția din 15 decembrie 2004, intimatul Municipiul București,

a respins notificarea formulată de către contestatoare, constatând că notificarea

E.N. nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, imobilul situat în București,

sectorul 6, teren în suprafață de 525 m.p., se află în proprietatea autorului E.G.,

în condițiile în care exproprierea nu s-a făcut pe numele acestei persoane.

Examinând concluziile raportului de expertiză

tehnică judiciară întocmit de expert ing. N.S., tribunalul a reținut că din actele

depuse la dosarul cauzei nu rezultă clar identitatea dintre terenul care face obiectul

contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 și imobilul din București.

Totodată, nu rezultă unde este poziția celor 525 m.p. în cadrul întregului teren

de 2547 m.p. din București.

Tribunalul a reținut, totodată, potrivit

concluziilor aceluiași raport de expertiză, că terenul de la fosta adresă din

București este astăzi ocupat pe o suprafață de 2356 m.p. de construcția Mall L.,

iar 191 m.p. sunt ocupați de trotuarul de protecție al clădirii și căile de acces

auto la diverse intrări ale acestuia.

Tribunalul a apreciat că în lipsa unei

schițe-plan, care să fi fost întocmită cu ocazia încheierii actului autentificat

din 10 martie 1928, precum și în considerarea împrejurării că în același titlu de

proprietate din anul 1928 se menționa "drumul țarinei", în timp ce, anterior

anului 1948, strada purta denumirea de strada E, probatoriul administrat nu este

pertinent și nici concludent pentru a sprijini aserțiunea conform căreia terenul

în suprafață de 525 m.p., care figurează în actul de vânzare-cumpărare anterior

evocat, este unul și același, în limitele acestei suprafețe, cu terenul care a făcut

obiectul Decretului de expropriere nr. 251 din 03 septembrie 1988, titular de rol

fiind în perioada 1986-1992 L.C. și B.I..

În

aceste circumstanțe, tribunalul a constatat că în speță nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea propusă

de către contestatoare, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, contestația

formulată.

În

termen legal a declarat apel contestatoarea E.N., solicitând

admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea

contestației astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 119/A din 16

februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s

ecția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, în Dosarul nr. 17088/3/2006, a fost respins ca nefondat apelul

reclamantei.

Recursul declarat de reclamantă împotriva

acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 933 din 4 februarie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost casată hotărârea instanței

de apel și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs

a apreciat că prima instanță a greșit atunci când a stabilit în sarcina reclamantei

necesitatea de a face proba proprietății la data preluării abuzive a terenului de

către stat, ca și atunci când a făcut aprecieri asupra efectelor nemenționării numelui

autorului acesteia în actul de expropriere.

Astfel, s-a arătat că, în mod contrar celor

reținute de instanța de apel, titlul de proprietate înfățișat de reclamantă probează

dreptul de proprietate al acesteia, în calitatea sa de unică moștenitoare de pe

urma autorului E.G., decedat anterior exproprierii, și ulterior dobândirii bunului

prin acest contract, până la momentul preluării lui de către stat, atâta timp cât

nu s-a probat ieșirea lui din patrimoniul fostului proprietar într-una din modalitățile

prevăzute de lege, anterior exproprierii.

Sarcina unei probe contrare revine celui

care contestă, respectiv pârâtului, neputându-se impune reclamantei să facă dovada

unui fapt negativ.

S-a evidențiat și o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 în defavoarea reclamantei, a cărei situație

nu reclama apelarea la această prezumție din moment ce ea depusese un act doveditor

al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege.

De asemenea, s-a arătat că nemenționarea

în actul de preluare a titularului dreptului de proprietate al bunului preluat sau

a moștenitorilor lui nu înseamnă automat că acesta nu era proprietar la data preluării,

după cum greșit a apreciat instanța de apel, ci antamează problema nevalabilității

titlului de preluare, deoarece se poate considera că aceasta nu a operat pe numele

adevăratului proprietar.

Atâta timp cât un contract de vânzare-cumpărare

reprezintă, fără dubiu, un act translativ de proprietate, iar actul autentic ce

probează această operațiune juridică cu valoarea probatorie conferită de art. 1171

C. civ., se va avea în vedere în ce măsură un asemenea act poate fi combătut prin

înscrierile din evidențele fiscale.

S-a concluzionat că aplicarea greșită a

textelor de lege menționate și a regulilor probațiunii au condus în cauză la o insuficientă

stabilire a situației de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluționării

pricinii, apreciindu-se pentru acest considerent că se impune admiterea recursului

și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de

trimitere să verifice, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, dacă s-a schimbat

situația juridică a imobilului cu referire la calitatea de titular al dreptului

de proprietate de la momentul încheierii contractului de către autorul reclamantei

și până la data preluării bunului, urmând a se verifica în mod coroborat toate probele

deja administrate, inclusiv susținerile recurentei, în sensul că cele două persoane

ce figurează cu rol fiscal pentru imobil au o suprafață mai mică decât cea totală

a terenului de la adresă; în caz afirmativ, urmează a examina și explica în considerente

care este situația juridică a diferenței de teren, care nu aparține lui L.C. și

B.I..

S-a dat îndrumarea de a se urmări și identificarea

bunului, iar în cazul în care se va dovedi dreptul de proprietate al reclamantei,

se va verifica și forma de reparație ce poate fi acordată acesteia, iar pentru cazul

când restituirea în natură nu ar fi posibilă, în stabilirea dreptului la măsuri

reparatorii prin echivalent, se va determina și valoarea bunului conform criteriilor

enunțate de art. ll din Legea nr. 10/2001, față de data formulării contestației,

care este anterioară modificării acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005, ipoteză

care înlătură aplicarea art. 16 din titlul VII, în sensul că instanța are competența

să stabilească ea o asemenea valoare, despăgubirile urmând a fi acordate în condițiile

legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, la data de 3 iunie 2011.

Prin decizia nr. 77A din 21 februarie 2012,

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a admis apelul declarat

de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul că: a admis cererea formulată

de reclamantă; a anulat dispoziția din 15 decembrie 2004 emisă de pârât și l-a obligat

pe acesta la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună reclamantei acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON pentru terenul

în suprafață de 525 m.p. ce a fost situat în București, sector 6, în condițiile

titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit dezlegărilor obligatorii date

de instanța de recurs, în respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada în cauză a calității

sale de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 republicată, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din același act

normativ, prin depunerea în dovedirea notificării formulate, atât a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, prin care autorul său, E.G.,

a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 525 m.p. „teren loc de casă situat

în comuna suburbană M.I.", cât și a certificatului de calitate de moștenitor

din 25 septembrie 2002 emis de B.N.P. Asociați G.G., din care rezultă că de pe urma

autorului E.G. decedat, reclamanta a rămas unică moștenitoare, ceilalți frați ai

acesteia fiind renunțători.

Prin urmare, indiciile probatorii sunt

în sensul că, la data preluării terenului de către stat, reclamanta avea calitatea

de unic proprietar al terenului, dobândit pe calea transmiterii succesorale de la

tatăl său, astfel încât se poate afirma că preluarea a operat chiar din patrimoniul

acesteia.

Curtea de apel a mai reținut că în nici

una din fazele procesuale pe care cauza le-a parcurs, și, cu privire specială la

faza rejudecării apelului după casare, nici pe parcursul acesteia, intimatul pârât

nu a făcut dovada contrară prezumției relative de proprietate ce joacă în favoarea

reclamantei, sprijinită pe cele două înscrisuri menționate, în sensul celor arătate

prin decizia de casare, respectiv prin probarea ieșirii bunului din patrimoniul

reclamantei într­una din modalitățile prevăzute de lege, anterior preluării imobilului

de către stat.

Instanța de apel a arătat că nu poate reține

nici că înscrierea numiților L.C. și L.Ș. și B.I. la rolul fiscal deschis pentru

imobilul din sector 6, începând cu anul 1952, ar reprezenta proba contrarie față

de titlul de proprietate invocat de reclamantă.

Văzând conținutul prevederilor art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a căror incidență în cauză este atrasă de situația

de fapt actuală a imobilului analizat, dar și îndrumările obligatorii conținute

de decizia de casare pentru ipoteza în care măsura restituirii în natură nu este

posibil de asigurat, curtea de apel a recunoscut reclamantei dreptul de a primi

măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul notificat, în valoare de 1.734.925,5

RON, determinată pe baza evaluării realizată de expertul N.S. (3.304,62 RON/m.p.)

acceptată și solicitată de apelanta reclamantă.

Împotriva acestei decizii a exercitat calea

de atac a recursului pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul înlăturării

din dispozitiv a mențiunii „în cuantum de 1.734.925,5 RON", soluția instanței

de apel sub acest aspect fiind esențialmente nelegală.

În

motivarea recursului, pârâtul a arătat că instanța de apel,

deși statuează în considerente faptul incontestabil că reclamanta are dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/1995,

cu aplicarea greșită a legii stipulează că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON.

Dacă admitem că reclamanta are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/1995

(lege de imediată aplicare) nu se poate dispune, în aceste condiții, obligarea entității

investite cu soluționarea notificării (în speță, Municipiul București) să emită

o nouă dispoziție prin care „să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON", o asemenea soluție fiind dată

cu aplicarea greșită a Legii nr. 247/2005.

Problema de drept fiind foarte clară, respectiv

aplicarea imediată și necondiționată a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și, în concret,

a titlului VII, în opinia recurentului-pârât instanța de apel a greșit atunci când

a menționat și cuantumul despăgubirilor ce ar trebui menționate în cuprinsul noii

dispoziții, deși se recunoaște totuși fără echivoc, incidența în speță a Legii

nr. 247/2005.

Recursul este fondat în sensul celor ce

succed, urmând a fi admis:

Instanța de apel a recunoscut reclamantei

dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul notificat,

obligându-l pe pârât la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună reclamantei

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON, determinată

pe baza evaluării realizată de expertul N.S., acceptată de apelanta reclamantă,

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Soluția curții de apel nu a avut în vedere

dispozițiile legale aplicabile în cauza de față, precum și decizia nr. LII (52)/2007,

prin care secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au pronunțat

cu privire la recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la problema aplicabilității

dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a acelei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001.

Decizia în interesul legii a reținut faptul

că, așa cum reiese din alin. (1) și alin. (2) ale art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în

cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire,

ipoteză la care se referă alin. (1) și notificările care nu erau încă soluționate

într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul

alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele

cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Totodată, soluția adoptată prin decizia

enunțată a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea

nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare

a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

În

motivarea acestei decizii s-a reținut că din perspectiva reglementării

de ansamblu a conținutului art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări

soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât

acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții

motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut de

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Deciziile sau dispozițiile care se aflau

pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi,

ca urmare a atacării lor cu contestație,

ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, nu mai pot fi trimise

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse

controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei,

atâta timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată în raport

cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001.

A da o altă interpretare dispozițiilor

art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederii

art. 3 C. civ., potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze,a judeca,

precum și dreptului de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție

și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În

speță, este vorba de o dispoziție emisă înainte de intrarea

în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (la data de 15 decembrie 2004) și

contestată în justiție înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005 (la data de 9

martie 2005), căreia nu îi sunt aplicabile prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele

din Legea nr. 247/2005, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în interesul legii

mai sus menționat.

De altfel, interpretarea dată problemei

de drept dezlegată prin decizia în interesul legii nr. LII (52)/2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe, potrivit

dispozițiilor art. 330

7

C. proc. civ..

În

prezenta cauză se impune această interpretare în conformitate

cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., potrivit cărora

legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că nu este posibil ca unui raport

juridic să i se aplice o dispoziție legală care încă nu exista atunci când el s-a

născut.

Având în vedere considerentele expuse,

recursul pârâtului Municipiul București, prin primarul general este fondat, sub

aspectul greșitei menționări în dispozitivul deciziei atacate a obligației în sarcina

pârâtului de a emite o nouă dispoziție prin care să propună reclamantei acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Cum cea din urmă mențiune este contrară

dispozițiilor legale incidente în pricina de față, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, conform

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de pârât.

Față de cele ce preced, recursul va fi

admis, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ.; decizia

instanței de apel va fi modificată în parte, în sensul înlăturării dispozițiilor

referitoare la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, menținându-se celelalte dispoziții

ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 77A din data de 21 februarie

2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Modifică decizia în parte, în sensul că

înlătură dispozițiile referitoare la Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.