ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 1118/2005, contestatoarea E.N. a formulat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București, contestație împotriva Deciziei nr. 3578 emisă de Primăria Municipiului București, prin primarul general, la data de 15 decembrie 2004, solicitând obligarea intimaților la restituirea în natură a terenului situat în București, sectorul 6, iar, în subsidiar, pentru situația în care se va stabili că terenul nu poate fi restituit în natură, obligarea intimaților să ia măsurile legale în vederea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul ce urmează a fi indicat de expertiza judiciară.

Prin sentința civilă nr. 645 din 17 iunie 2005, Tribunalului București, s ecția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea din 07 noiembrie 2001, contestatoarea a solicitat măsuri reparatorii prin restituirea terenului în suprafață de 525 m.p., situat în sectorul 6, București. Contestatoarea își afirmă calitatea de persoană îndreptățită la restituire, fiind moștenitoarea defunctului E.G., proprietarul terenului, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 10 martie 1928. Prin dispoziția contestată, notificarea a fost respinsă ca nedovedită. Analizând actul de proprietate invocat, tribunalul a constatat că terenul a fost vândut cumpărătorului E.R.G.

și nu E.G., cum pretinde contestatoarea, ca atare, a apreciat că nu s-a făcut dovada calității de fost proprietar asupra terenului a autorului contestatoarei și, în consecință, nici a calității de persoană îndreptățită. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 59 din 23 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că apelanta a solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, de la Primăria municipiului București, restituirea terenului din București, în suprafață de 525 m.p., care a fost expropriat din proprietatea autorului său E.G..

Dovada titlului de proprietate al acestuia din urmă o constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, care, în penultimul alineat, cuprinde precizarea că "numele cumpărătorului fiind E.G. se rectifică cel de sus". Așa fiind, rezultă că cele reținute în sentința apelată în legătură cu calitatea procesuală a reclamantei nu corespund realității. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 17088/3/2006, la data de 12 iunie 2006 Prin sentința civilă nr. 979 din 25 iunie 2007, Tribunalul București, s ecția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea E.N..

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în fapt, că prin dispoziția din 15 decembrie 2004, intimatul Municipiul București, a respins notificarea formulată de către contestatoare, constatând că notificarea E.N. nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, imobilul situat în București, sectorul 6, teren în suprafață de 525 m.p., se află în proprietatea autorului E.G., în condițiile în care exproprierea nu s-a făcut pe numele acestei persoane. Examinând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert ing. N.S., tribunalul a reținut că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă clar identitatea dintre terenul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 și imobilul din București.

Totodată, nu rezultă unde este poziția celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din București. Tribunalul a reținut, totodată, potrivit concluziilor aceluiași raport de expertiză, că terenul de la fosta adresă din București este astăzi ocupat pe o suprafață de 2356 m.p. de construcția Mall L., iar 191 m.p. sunt ocupați de trotuarul de protecție al clădirii și căile de acces auto la diverse intrări ale acestuia.

Tribunalul a apreciat că în lipsa unei schițe-plan, care să fi fost întocmită cu ocazia încheierii actului autentificat din 10 martie 1928, precum și în considerarea împrejurării că în același titlu de proprietate din anul 1928 se menționa "drumul țarinei", în timp ce, anterior anului 1948, strada purta denumirea de strada E, probatoriul administrat nu este pertinent și nici concludent pentru a sprijini aserțiunea conform căreia terenul în suprafață de 525 m.p., care figurează în actul de vânzare-cumpărare anterior evocat, este unul și același, în limitele acestei suprafețe, cu terenul care a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 251 din 03 septembrie 1988, titular de rol fiind în perioada 1986-1992 L.C.

și B.I.. În aceste circumstanțe, tribunalul a constatat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea propusă de către contestatoare, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată. În termen legal a declarat apel contestatoarea E.N., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea contestației astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. 119/A din 16 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s ecția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 17088/3/2006, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 933 din 4 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost casată hotărârea instanței de apel și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a apreciat că prima instanță a greșit atunci când a stabilit în sarcina reclamantei necesitatea de a face proba proprietății la data preluării abuzive a terenului de către stat, ca și atunci când a făcut aprecieri asupra efectelor nemenționării numelui autorului acesteia în actul de expropriere. Astfel, s-a arătat că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, titlul de proprietate înfățișat de reclamantă probează dreptul de proprietate al acesteia, în calitatea sa de unică moștenitoare de pe urma autorului E.G., decedat anterior exproprierii, și ulterior dobândirii bunului prin acest contract, până la momentul preluării lui de către stat, atâta timp cât nu s-a probat ieșirea lui din patrimoniul fostului proprietar într-una din modalitățile prevăzute de lege, anterior exproprierii.

Sarcina unei probe contrare revine celui care contestă, respectiv pârâtului, neputându-se impune reclamantei să facă dovada unui fapt negativ. S-a evidențiat și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 în defavoarea reclamantei, a cărei situație nu reclama apelarea la această prezumție din moment ce ea depusese un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege. De asemenea, s-a arătat că nemenționarea în actul de preluare a titularului dreptului de proprietate al bunului preluat sau a moștenitorilor lui nu înseamnă automat că acesta nu era proprietar la data preluării, după cum greșit a apreciat instanța de apel, ci antamează problema nevalabilității titlului de preluare, deoarece se poate considera că aceasta nu a operat pe numele adevăratului proprietar.

Atâta timp cât un contract de vânzare-cumpărare reprezintă, fără dubiu, un act translativ de proprietate, iar actul autentic ce probează această operațiune juridică cu valoarea probatorie conferită de art. 1171 C. civ., se va avea în vedere în ce măsură un asemenea act poate fi combătut prin înscrierile din evidențele fiscale.

S-a concluzionat că aplicarea greșită a textelor de lege menționate și a regulilor probațiunii au condus în cauză la o insuficientă stabilire a situației de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluționării pricinii, apreciindu-se pentru acest considerent că se impune admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să verifice, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, dacă s-a schimbat situația juridică a imobilului cu referire la calitatea de titular al dreptului de proprietate de la momentul încheierii contractului de către autorul reclamantei și până la data preluării bunului, urmând a se verifica în mod coroborat toate probele deja administrate, inclusiv susținerile recurentei, în sensul că cele două persoane ce figurează cu rol fiscal pentru imobil au o suprafață mai mică decât cea totală a terenului de la adresă; în caz afirmativ, urmează a examina și explica în considerente care este situația juridică a diferenței de teren, care nu aparține lui L.C.

și B.I.. S-a dat îndrumarea de a se urmări și identificarea bunului, iar în cazul în care se va dovedi dreptul de proprietate al reclamantei, se va verifica și forma de reparație ce poate fi acordată acesteia, iar pentru cazul când restituirea în natură nu ar fi posibilă, în stabilirea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, se va determina și valoarea bunului conform criteriilor enunțate de art. ll din Legea nr. 10/2001, față de data formulării contestației, care este anterioară modificării acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005, ipoteză care înlătură aplicarea art. 16 din titlul VII, în sensul că instanța are competența să stabilească ea o asemenea valoare, despăgubirile urmând a fi acordate în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 3 iunie 2011. Prin decizia nr. 77A din 21 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința apelată, în sensul că: a admis cererea formulată de reclamantă; a anulat dispoziția din 15 decembrie 2004 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON pentru terenul în suprafață de 525 m.p. ce a fost situat în București, sector 6, în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs, în respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada în cauză a calității sale de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din același act normativ, prin depunerea în dovedirea notificării formulate, atât a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, prin care autorul său, E.G., a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 525 m.p. „teren loc de casă situat în comuna suburbană M.I.", cât și a certificatului de calitate de moștenitor din 25 septembrie 2002 emis de B.N.P.

Asociați G.G., din care rezultă că de pe urma autorului E.G. decedat, reclamanta a rămas unică moștenitoare, ceilalți frați ai acesteia fiind renunțători. Prin urmare, indiciile probatorii sunt în sensul că, la data preluării terenului de către stat, reclamanta avea calitatea de unic proprietar al terenului, dobândit pe calea transmiterii succesorale de la tatăl său, astfel încât se poate afirma că preluarea a operat chiar din patrimoniul acesteia.

Curtea de apel a mai reținut că în nici una din fazele procesuale pe care cauza le-a parcurs, și, cu privire specială la faza rejudecării apelului după casare, nici pe parcursul acesteia, intimatul pârât nu a făcut dovada contrară prezumției relative de proprietate ce joacă în favoarea reclamantei, sprijinită pe cele două înscrisuri menționate, în sensul celor arătate prin decizia de casare, respectiv prin probarea ieșirii bunului din patrimoniul reclamantei într­una din modalitățile prevăzute de lege, anterior preluării imobilului de către stat. Instanța de apel a arătat că nu poate reține nici că înscrierea numiților L.C. și L.Ș. și B.I. la rolul fiscal deschis pentru imobilul din sector 6, începând cu anul 1952, ar reprezenta proba contrarie față de titlul de proprietate invocat de reclamantă.

Văzând conținutul prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a căror incidență în cauză este atrasă de situația de fapt actuală a imobilului analizat, dar și îndrumările obligatorii conținute de decizia de casare pentru ipoteza în care măsura restituirii în natură nu este posibil de asigurat, curtea de apel a recunoscut reclamantei dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul notificat, în valoare de 1.734.925,5 RON, determinată pe baza evaluării realizată de expertul N.S. (3.304,62 RON/m.p.) acceptată și solicitată de apelanta reclamantă. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul înlăturării din dispozitiv a mențiunii „în cuantum de 1.734.925,5 RON", soluția instanței de apel sub acest aspect fiind esențialmente nelegală. În motivarea recursului, pârâtul a arătat că instanța de apel, deși statuează în considerente faptul incontestabil că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/1995, cu aplicarea greșită a legii stipulează că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON.

Dacă admitem că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/1995 (lege de imediată aplicare) nu se poate dispune, în aceste condiții, obligarea entității investite cu soluționarea notificării (în speță, Municipiul București) să emită o nouă dispoziție prin care „să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON", o asemenea soluție fiind dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 247/2005. Problema de drept fiind foarte clară, respectiv aplicarea imediată și necondiționată a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și, în concret, a titlului VII, în opinia recurentului-pârât instanța de apel a greșit atunci când a menționat și cuantumul despăgubirilor ce ar trebui menționate în cuprinsul noii dispoziții, deși se recunoaște totuși fără echivoc, incidența în speță a Legii nr. 247/2005.

Recursul este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis: Instanța de apel a recunoscut reclamantei dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul notificat, obligându-l pe pârât la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON, determinată pe baza evaluării realizată de expertul N.S., acceptată de apelanta reclamantă, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Soluția curții de apel nu a avut în vedere dispozițiile legale aplicabile în cauza de față, precum și decizia nr. LII (52)/2007, prin care secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au pronunțat cu privire la recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la problema aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Decizia în interesul legii a reținut faptul că, așa cum reiese din alin. (1) și alin. (2) ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor. Totodată, soluția adoptată prin decizia enunțată a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atâta timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001. A da o altă interpretare dispozițiilor art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederii art. 3 C. civ., potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze,a judeca, precum și dreptului de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În speță, este vorba de o dispoziție emisă înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (la data de 15 decembrie 2004) și contestată în justiție înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005 (la data de 9 martie 2005), căreia nu îi sunt aplicabile prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în interesul legii mai sus menționat. De altfel, interpretarea dată problemei de drept dezlegată prin decizia în interesul legii nr. LII (52)/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 C. proc. civ.. În prezenta cauză se impune această interpretare în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., potrivit cărora legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziție legală care încă nu exista atunci când el s-a născut.

Având în vedere considerentele expuse, recursul pârâtului Municipiul București, prin primarul general este fondat, sub aspectul greșitei menționări în dispozitivul deciziei atacate a obligației în sarcina pârâtului de a emite o nouă dispoziție prin care să propună reclamantei acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.734.925,5 RON, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Cum cea din urmă mențiune este contrară dispozițiilor legale incidente în pricina de față, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de pârât. Față de cele ce preced, recursul va fi admis, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ.; decizia instanței de apel va fi modificată în parte, în sensul înlăturării dispozițiilor referitoare la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 77A din data de 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.