ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 758/2013

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 16252/3/2008, reclamanta N.N. a solicitat obligarea pârâtei Primăria

Municipiului București, prin primar General, la emiterea deciziei de

retrocedare, în natură, a imobilului teren în suprafață totală de 450 mp, situat

la adresa din București; constatarea nulității absolute a H.C.G.M.B din 22

ianuarie 2004 emisă de către pârâtă după momentul notificării imobilului.

Prin încheierea din data de 3

septembrie 2008, instanța a admis excepția necompetenței funcționale, a scos

cauza de pe rol și a înaintat-o conducerii Tribunalului București, în vederea

repartizării la o secție civilă.

Prin sentința civilă nr. 280 din 26

februarie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamanta N.N., în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București, prin primar General, și C.G.M.B., a fost

obligată pârâta Primăria Municipiului București să emită, în favoarea

reclamantei, dispoziție motivată de restituire, în natură, a terenului în

suprafață de 450 mp, situat în București, identificat conform raportului de

expertiză extrajudiciară întocmit de expert P.R.; s-a disjuns capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a H.C.G.M.B. din 22 ianuarie 2004

și a fost trimis, spre competentă soluționare, secției a IX-a civilă și pentru

contencios administrativ, a Tribunalului București.

În pronunțarea acestei hotărâri, prima

instanță a reținut următoarele:

Raportat la petitul al doilea al acțiunii,

reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a H.C.G.M.B. din 22

ianuarie 2004, pentru motive de nelegalitate, respectiv pentru încălcarea

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin H.C.G.M.B. sus-menționată, s-a

dispus transmiterea terenului în suprafață de 13.000 mp, situat între str. M.B.,

Peisajului și Râul Colentina, din administrarea C.G.M.B. în administrarea

Consiliului Local sector 2.

Examinând natura juridică a actului

atacat, Tribunalul a apreciat că acesta are caracterul de act administrativ, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel încât cererea de

anulare revine în competența secției de contencios administrativ din cadrul

Tribunalului București, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din același

act normativ.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut că, prin notificarea din 30 octombrie 2001, trimisă prin B.E.J. C.S.A.,

petentele P.S. și N.N. au solicitat retrocedarea terenului în suprafață de 450 mp,

situat în sector 2, teren ce a aparținut petentei P.S. și soțului acestea, P.N.,

în prezent decedat.

Notificarea nu a fost soluționată în

termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce deschide

reclamantei calea acțiunii în justiție, potrivit Deciziei nr. 20/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prezenta cerere având natura

unei contestații a persoanei îndreptățite împotriva lipsei răspunsului unității

deținătoare în termenul legal, asimilată unui răspuns negativ.

Examinând, pe fond, notificarea

formulată, Tribunalul a constatat cererea de restituire în natură ca fiind

întemeiată.

Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 20 iunie 1945, N.V.P. și S.N.P. au dobândit terenul în

suprafață de 450 mp, situat în comuna Colentina, Moșia Fundenii Doamnei, de la

vânzătorii A.S. și A.S., care, la rândul lor, îl dobândiseră prin actul de

vânzare-cumpărare din 26 februarie 1945.

De pe urma defunctului P.N. au rămas,

ca moștenitoare, P.S. - soție supraviețuitoare și N.N. - fiică, astfel cum rezultă

din certificatul de moștenitor din 26 mai 2000 eliberat de B.N.P. E.B. De pe

urma defunctei P.S. a rămas, ca moștenitoare, N.N. - fiică, astfel cum rezultă

din certificatul de moștenitor din 16 aprilie 2003.

Reclamanta și-a dovedit legitimarea

procesuală activă și calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 din

Legea nr. 10/2001.

În raport de adresele din 22 august 2008

și din 28 iunie 2007 eliberate de P.M.B - Serviciul evidență proprietăți, de

procesul verbal de impunere din 18 iunie 1964 întocmit de Administrația

Financiară și de raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert P.R.C.,

Tribunalul a constatat că terenul menționat în actul de vânzare cumpărare autentificat

din 20 iunie 1945 a fost identificat, până în anul 1964, ca fiind situat pe

str. M. (fiind impus pe numele autorului reclamantei, P.N., la această adresă)

și, ulterior, pe str. P.

Terenul a fost preluat de stat, fără a

se face dovada unui act normativ de preluare, iar, în prezent, este inclus

într-un lot mai mare de teren, ce face obiectul H.C.G.M.B din 22 ianuarie 2004,

teren transmis în administrarea locală sector, în vederea efectuării unui

schimb cu proprietarii suprafețelor de teren afectate de artera de circulație

d-na G. și Parcul Lunca Florilor.

Tribunalul a apreciat că preluarea

terenului a fost abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001,

devenind aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 9 și art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptățită să obțină restituirea, în

natură, a acestui teren, care, până în prezent, nu a fost afectat de lucrări de

investiții de interes public sau privat.

Împrejurarea că terenul a fost cuprins

în anexa H.C.G.M.B. din 22 ianuarie 2004 nu este de natură să împiedice

restituirea în natură, întrucât, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nu putea face obiectul unui act administrativ de schimbare a destinației până

la soluționarea notificării, sub sancțiunea nulității absolute.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr. 150/A din 04

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă Primăria Municipiului

București.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

a reținut următoarele:

Pentru dovedirea motivelor de apel,

instanța a încuviințat efectuarea unei expertize privind identificarea

terenului ce face obiectul notificării în litigiu și a eventualelor elemente de

sistematizare sau construcții ce s-ar afla pe acesta.

Inițial, expertul T.V., desemnat în

cauză, a menționat că nu poate identifica terenul pretins de reclamantă, pentru

ca, ulterior, în urma obiecțiunilor formulate de această parte, să arate că a

identificat zona în care se presupune că s-ar fi aflat imobilul în litigiu și

că această zonă este liberă de construcții.

Curtea a încuviințat efectuarea unui

nou raport de expertiză, întocmit de expertul tehnic V.G., la data de 16

februarie 2012. Aceasta identifică terenul în perimetrul A - B - C - D = 450 mp,

conform schițelor anexe aflate la filele 63 - 66 dosar apel. La acest raport de

expertiză nu s-au formulat obiecțiuni de către recurentă, situație în care

instanța de apel l-a validat.

A mai reținut toate aspectele de fapt

avute în vedere de prima instanță, la pronunțarea sentinței atacate.

În drept, instanța de apel a

considerat că includerea terenului în cuprinsul anexei H.C.G.M.B. din 22

ianuarie 2004 nu este de natură să împiedice restituirea acestuia către reclamantă,

întrucât Legea nr. 10/2001, în art. 21 alin. (5), prevede că nu se poate

schimba destinația imobilului până la soluționarea notificării, nerespectarea

interdicției fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Ca atare, în speță, s-a făcut dovada

calității reclamantei, de persoană îndreptățită la restituirea, în natură, a

bunului, s-a lămurit situația juridică a imobilului, ca fiind preluat fără

titlu și aflat în domeniul privat al Municipiului București, situație în care,

în mod corect, instanța de fond a obligat-o pe pârâtă să emită o dispoziție

motivată de restituire în natură.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta pârâtă, criticând-o pentru următoarele motive:

Reclamanta nu a făcut dovada, potrivit

Legii nr. 10/2001, a preluării abuzive a imobilului, neindicându-se actul

normativ de preluare în proprietatea statului a bunului, astfel încât nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 2 din această lege.

De asemenea, imobilul solicitat face

parte dintr-un lot mai mare de teren, ce formează obiectul H.C.G.M.B. din 22

ianuarie 2004, teren transmis în administrarea locală de sector.

Atât jurisprudența, cât și soluțiile

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt în sensul aplicării Legii nr. 247/2005,

respectiv titlului VII, atunci când terenul nu se poate restitui în natură.

Nu s-au făcut nici dovezi în sensul că

reclamanta a primit sau nu despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România, în conformate cu dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea

căii de atac, modificarea deciziei recurate și, pe fond, respingerea cererii de

chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă a depus

întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând decizia civilă atacată, în

raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Susținerile

referitoare la nedovedirea preluării abuzive a imobilului, cu consecința

inaplicabilității dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, la cuprinderea

terenului în anexa H.C.G.M.B. din 2004 și la nedovedirea împrejurării că

reclamanta nu a încasat despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în

anexa nr. 1

la actul normativ menționat, sunt

formulate omisso medio și, ca atare, nu pot fi analizate de prezenta instanță,

în condițiile în care nu au fost invocate și în apel, aceasta fiind sancțiunea

care intervine în cazul în care partea interesată formulează critici cu

excluderea uneia dintre căile de atac prevăzute de lege.

În ceea

ce privește dreptul reclamantei doar la forma de reparație în echivalent pentru

imobilul în litigiu, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005,

susținută de recurentă, critica nu poate fi primită. Măsurile reparatorii prin

echivalent se cuvin persoanei îndreptățite doar în cazul în care nu este posibilă

reparația în natură, aceasta fiind regula în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

conform art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 și art. 21 alin. (1). Or, instanța

de apel a reținut, în fapt, raportat la probele administrate în cauză, că

terenul pretins de reclamantă este liber de construcții, astfel încât, în mod

corect, a confirmat soluția primei instanțe, de restituire, în natură, a

bunului solicitat, față de dispozițiile textelor de lege sus-menționate și de art.

10 din aceeași lege. Din interpretarea acestei din urmă norme legale, rezultă

că terenurile care nu sunt ocupate de construcții sau de amenajări de utilitate

publică, se restituie, în natură, persoanelor îndreptățite, recurenta pârâtă

nesusținând că terenul în cauză ar fi afectat de asemenea lucrări.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel,

de confirmare a restituirii, în natură, a terenului pretins de reclamantă, a

fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor în

materie, enunțate mai sus, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite

cerințele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin primar

General, împotriva Deciziei civile nr. 150/A din 04 aprilie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 februarie 2013.