ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6425/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 16343 din 26 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele O.I.A. și C.M.R., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București. Prin Decizia nr. 609 din 5 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, în considerarea obiectului cauzei, respectiv contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

După anularea sentinței, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 35391/3 din 2008, la data de 24 septembrie 2008. La data de 30 ianuarie 2010, contestatoarele au depus la dosar cerere de chemare în judecată, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, motivat de faptul că preluarea terenului s-a făcut de Statul Român prin Decretul nr. 388 din 1962. Prin Sentința nr. 716 din 14 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația, în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a anulat Dispoziția nr. 7757 din 28 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București; a obligat intimatul să emită o nouă dispoziție prin care să se dispună restituirea în natură către reclamante, a suprafețelor de 44 mp și 29 mp situate în str. A., identificate în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert ing.

V.R., care face parte integrantă din hotărâre, pe care l-a omologat. În motivarea sentinței, s-a reținut, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, că terenul în suprafață totală de 360 mp, construit și neconstruit, situat în București, str. A., a aparținut defunctei S.E. și a fost transmis, prin succesiune legală, reclamantelor din cauză, în cote egale. Prin Decretul de expropriere nr. 388 din 23 mai 1952, s-a preluat de la foștii proprietari, suprafața de 110 mp, rămânând în proprietatea autorilor reclamantelor suprafața de teren de 270 mp și construcție. Tribunalul a mai constatat că pe acest teren preluat, în prezent se află un spațiu comercial. În cauză, s-a efectuat o expertiză topo cadastrală de către expertul ing.

V.R., care a constatat că în aproprierea terenului care a aparținut reclamantei situat la nr. 9 pe str. A., se pot retroceda prin echivalent suprafețele de 44 mp și 29 mp situat pe str. A. Analizând probele administrate în cauză și ținând cont de principiul prevalenței despăgubirilor în natură instituit de Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că este posibilă restituirea în natură, către reclamante, a suprafețelor de teren identificate în raportul de expertiză, sens în care a admis contestația, a anulat dispoziția contestată și a obligat intimatul să emită o nouă dispoziție.

Prin Decizia nr. 810 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței menționate; a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins contestația ca nefondată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Sub un prim aspect, Curtea a observat că obiect al apelului pârâtului Municipiul București îl reprezintă posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri, în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a terenului identificat de expert ca fiind suprafața JCRQ de 29 mp (a se vedea planul de situație).

Din coroborarea art. 1.7 din Capitolul 2 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, rezultă că acordarea unui bun în compensare, ca măsură de restituire prin echivalent, este subordonată îndeplinirii a trei condiții: una de ordin substanțial - bunul să fie disponibil și două de ordin procedural - el să fie oferit de entitatea obligată la restituire și să fie acceptat de persoana îndreptățită. O condiție suplimentară se impune în privința bunurilor aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, deci a celor cu regim de proprietate publică, fiind necesară în prealabil, dezafectarea acestora și trecerea astfel, în proprietatea privată a statului sau după caz, a unității administrativ-teritoriale, procedură supusă dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Această condiție vizează bunul a cărui atribuire prin compensare se solicită, fiind o cerință legală prevăzută în mod expres în raport de acesta și nu cu referire la bunul expropriat de statul comunist, care a aparținut persoanei îndreptățite. În privința cerinței ca bunul să fie oferit de către entitatea obligată la restituire, această formă de reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat, iar restituirea în natură a imobilului expropriat de statul comunist nu este posibilă. Totodată, reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați.

Astfel, în cadrul procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea persoanei îndreptățite sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit plenitudinii de jurisdicție), ea nereprezentând o ingerință în atribuțiile organelor administrative. Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (5) menționat deja din legea specială în forma actuală, primarii sau după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, persoana îndreptățită are obligația de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Ea este partea care a optat pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ. Aplicând toate aceste considerente teoretice la speță, Curtea a constatat că intimatele au identificat ca putând fi atribuit în compensare, terenul identificat de expert ca fiind suprafața JCRQ de 29 mp. Potrivit completării la raportul de expertiză efectuat coroborate cu fotografiile de la fața locului realizate de expert, această suprafață are destinația de trotuar al căii de acces, al străzii, fiind folosită de riverani și ca loc de parcare.

Deși expertul a arătat că terenul a cărui atribuire în compensare se cere, ar reprezenta un spațiu liber constituit din beton degradat, Curtea a observat din imaginile foto că suprafața JCRQ reprezintă trotuar al străzii, expertul propunând în fapt, îngustarea trotuarului, prin lărgirea proprietății de pe str. A. unde locuiesc intimatele, fapt care atestă implicit, o apreciere similară și din partea expertului. Stabilind natura imobilului solicitat în compensare, ca fiind trotuar stradal, Curtea a observat în continuare că, din punct de vedere juridic, el reprezintă un bun aflat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale a municipiului București.

Această calificare juridică este dedusă din dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, conform căreia din domeniul public al proprietății publice fac parte și orice bunuri care prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, aceste atribute fiind specifice unui trotuar stradal. Confirmarea acestei aprecieri rezultă din includerea trotuarelor stradale în cadrul domeniului public, conform lit. a) din Lista - Anexă 3 din Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, aprobate prin H.G. nr. 548 din 8 iulie 1999, inventar realizat în virtutea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Fiind așadar, un bun inclus în domeniul public al Municipiului București, pentru a putea fi atribuit în compensare, este necesară îndeplinirea cerinței suplimentare a dezafectării sale și trecerii în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, procedură specială supusă dispozițiilor art. 10 al Legii nr. 213/1998. Or, în cauză, nu s-a realizat dovada parcurgerii acestei proceduri, astfel încât există un impediment legal în atribuirea acestei suprafețe în compensarea imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a reținut, totodată, că obiect al apelului pârâtului Municipiul București îl reprezintă și posibilitatea restituirii în natură a unei suprafețe din fostul teren care a aparținut autoarei intimatelor, respectiv terenul identificat de expert ca fiind suprafața PEFGHIJKLMNO de 44 mp.

Potrivit expertizelor efectuate în cauză, în ambele faze ale judecății, acest teren se află în jurul complexului comercial C., la o distanță de 1,40 m de construcția circulară. Expertul a apreciat în cadrul expertizei efectuate, faptul că restituirea acestui teren nu ar afecta construcția, pentru că s-ar fi lăsat o zonă de acces și intervenții (de o lățime de 1,40 m măsurată de la peretele complexului). Din art. 1 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 modificată, rezultă intenția clară a legiuitorului de a consacra în materie principiul restituirii în natură, ca un corolar al Legii nr. 10/2001, reglementând în același timp, și excepțiile de la acesta, precum ar fi cele prevăzute de art. 10, 11, 18 sau 19, care au un caracter special, prioritar în aplicare, față de prevederile care configurează regula restituirii în natură.

Sintagma "ocupare parțială a terenului, cu construcții noi, autorizate" din cuprinsul art. 11 alin. (4) din lege, prin prisma dispozițiilor art. 11.6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, privește atât acele situații în care noile construcții autorizate s-au edificat în locul, în dezvoltarea sau chiar în finalizarea vechilor construcții pentru care s-a dispus exproprierea, iar buna lor funcționare nu este condiționată de afectarea terenului aferent, dar și situația în care există teren liber, aferent, care deservește construcția realizată, asigurând buna sa funcționare. Doar în acest ultim caz, terenul aferent se include în "partea (...) ocupată de construcții noi, autorizate" care nu se restituie potrivit prevederilor art. 11 alin. (3) din lege.

În concepția legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, neînsemnând numai amprenta la sol a construcțiilor edificate, interpretarea restrictivă a noțiunii de "teren ocupat" contravenind distincției legislative dintre sintagmele "teren liber" și "teren care nu poate fi eliberat" și nefiind conformă literei și intenției legiuitorului. Întrucât prevederile art. 11.5 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora "pentru construcțiile demolate și terenul ocupat de construcții noi (...) se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent" nu disting în ceea ce privește sintagma "teren ocupat de construcții", devine relevantă trimiterea la dispozițiile art. 10 din lege, detaliate prin intermediul art. 10.3 din aceleași norme metodologice, dispoziții care confirmă concluzia expusă.

Din art. 10.3 din normele metodologice rezultă că legiuitorul a înțeles să realizeze o distincție clară între anumite amenajări ale terenului, care îl deservesc, fără însă, a avea caracterul de utilitate publică (este vorba despre cele evidențiate în prima parte a textului legal) și pe de altă parte, amenajările de utilitate publică pe care le-a dezvoltat în partea secundă. Textul cuprinzând o enumerare nelimitativă a astfel de amenajări, împiedică însă, indiferent de existența caracterului de utilitate publică, restituirea în natură a terenului pe care sunt realizate aceste amenajări. Din această perspectivă, este evident că amenajările care nu sunt de afectațiune publică sunt destinate să deservească normalei funcționări și puneri în valoare a imobilelor construite, dinamica societății determinând și o anumită dezvoltare a câmpului de aplicație al acestor amenajări.

În consecință, situația terenului afectat de amenajări care deservesc construcția autorizată, pentru buna sa funcționare, este echivalentă situației terenului ocupat de construcție. Practic, în cadrul sintagmei folosite de art. 11 alin. (3) din lege - "partea (…) ocupată de construcții noi, autorizate", se include atât terenul efectiv de sub construcție, cât și terenul care deservește funcțional, construcția. Aplicând aceste considerații speței prezente, Curtea a observat caracterul unitar al imobilului construcție cu întregul său ansamblu aferent, întreaga suprafață de teren de lângă construcție fiind necesară pentru buna funcționare a complexului comercial edificat, fiind astfel, ocupată în sens funcțional, de către acesta, în sensul prevederilor art. 11 alin. (3) din lege, astfel încât nu se poate dispune restituirea sa în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea a constatat că modul de configurare al acestui teren în suprafață de 44 mp determină concluzia destinării sale deservirii normalei funcționări și puneri în valoare a imobilului complex comercial. Astfel, prin intermediul său se poate realiza de exemplu, aprovizionarea complexului, în condițiile în care ea face legătura cu strada, nefiind corespunzător ca din punct de vedere economic, aceste operațiuni să se realizeze prin zona din fața complexului, pe unde au acces clienții. În plus, terenul din jurul complexului este necesar pentru asigurarea intervențiilor inclusiv în situații de urgență (pompieri - putându-se acționa mult mai eficient din cadrul acestei zone pentru stoparea extinderii eventualelor incendii către chiar proprietatea vecină a intimatelor; servicii de salubrizare - nefiind indicată din considerente de ordin estetico - edilitar și igienic, poziționarea pubelelor pe trotuar, pentru colectarea deșeurilor menajere, etc.).

Curtea nu și-a însușit aprecierea expertului potrivit căreia o fâșie cu lățimea de 1,40 m, în jurul clădirii ar fi suficientă în acest scop, deoarece cel puțin pentru intervențiile de genul celor enunțate anterior în mod exemplificativ, este necesară asigurarea unei zone mult mai late, care să permită accesul dar și manevrele necesare mașinilor mari respective, lățimea de 1,4 m fiind total insuficientă, în condițiile în care doar lățimea unei astfel de mașini este de circa 2,5 - 3,5 m. Fotografia de la dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București este ilustrativă în sensul aprecierii prezentei instanțe de apel. De altfel, restrângerea terenului aferent unei clădiri de dimensiunile complexului comercial, la o porțiune de doar 1,4 m măsurată de la peretele construcției, nu reprezintă o soluție optimă nici din punct de vedere tehnico-edilitar sau arhitectural urbanistic, determinând o aglomerare urbană inestetică.

Din perspectiva tuturor acestor argumente, Curtea a apreciat că situația terenului astfel amenajat care deservește construcția, pentru buna sa funcționare, este echivalentă situației terenului ocupat de construcție, astfel încât nu este posibilă restituirea în natură a părții din acest teren, fiind incidentă situația de excepție legală, ilustrată la punctul anterior. În consecință, în temeiul tuturor acestor argumente expuse, soluția tribunalului de restituire parțială, în natură, a imobilului teren identificat ca fiind suprafața PEFGHIJKLMNO de 44 mp, și prin echivalent, cu terenul atribuit în compensare reprezentat de suprafața JCRQ de 29 mp, este apreciată ca fiind incorectă, impunându-se admiterea apelului acestui pârât și schimbarea sentinței sub acest aspect.

S-a apreciat, totodată, că și celelalte critici ale aceluiași apelant pârât Municipiul București, sunt nefondate. Astfel, referitor la neverificarea de către instanța de fond, a situației juridice a acestor două suprafețe de teren, în apel s-au emis în completarea probatoriului administrat la fond (posibilitate legală consacrată de art. 292 și 295 C. proc. civ.), adrese către instituțiile publice în acest sens, stabilindu-se de către instanța de apel, în temeiul relațiilor furnizate de acestea, dar și al expertizei completate, situația juridică și faptică a celor două terenuri, critica rămânând așadar, fără obiect.

Referitor la adresa din 26 martie 2008 a Direcției Generale de Poliție Comunitară a Consiliului Sector 1 București, Curtea a observat că prin aceasta, se atestă dispunerea de către această instituție publică, a desființării unei foste magazii (expertul precizând că nu există pe acest teren construcții supraterane sau subterane) și nu a întregului complex comercial care a fost vândut de către Municipiul București către SC P. SRL, imobilul fiind intabulat pe numele noului proprietar, în cartea funciară. S-a apreciat ca fiind nefondată și critica referitoare la nemotivarea sentinței civile apelate, în condițiile în care tribunalul a expus argumentele raționamentului său juridic grefat pe situația de fapt reținută, ilustrând atât normele juridice incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate.

Astfel, instanța de fond s-a referit la incidența dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, precizând că aplicând principiul prevalenței despăgubirilor în natură, se impune parțial, restituirea în natură și parțial, prin compensare. Cu referire la apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile sale sunt circumscrise excepției lipsei calității sale procesuale pasive, pentru argumentul că nu este deținătorul imobilului, neavând nicio calitate în cauză, din perspectiva procedurii Legii nr. 10/2001.

Curtea a observat că, din coroborarea probelor administrate pe parcursul procesului, rezultă faptul că suprafața de teren PEFGHIJKLMNO de 44 mp, ilustrată la punctul B din prezentele considerente, reprezintă bun imobil aflat în domeniul privat al Statului, stat care de altfel, a fost și proprietarul complexului comercial și al terenului de sub construcție, potrivit încheierii de carte funciară din 07 octombrie 2008 și extrasului de carte funciară din 14 octombrie 2008. Astfel, potrivit planului de amplasament și delimitare a imobilului complex comercial și teren aflat sub construcție, terenul din jurul construcției face parte din domeniul privat al Statului. De asemenea, documentația cadastrală ilustrează și calitatea acestui pârât de proprietar.

Chiar dacă prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate autentificat sub nr. 3461 din 13 decembrie 2008 de BNPA C.A.R. și C.B.O., imobilul format din complexul comercial împreună cu cota parte indiviză din terenul de sub construcție, a fost vândut către SC P. SRL, imobilul fiind intabulat pe numele noului proprietar, în cartea funciară, cu toate acestea terenul de lângă acest imobil (construcție plus teren de sub construcție) vândut, nu a făcut obiectul acestei tranzacții, ceea ce înseamnă că în continuare, el are regimul juridic menționat în documentația cadastrală, de bun aflat în domeniul privat al Statului. Împrejurarea că în fapt, el este folosit în prezent, de această societate comercială cu răspundere limitată, nu este de natură să îi modifice natura juridică expusă.

Având în vedere titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren PEFGHIJKLMNO, pe care intimatele au solicitat-o a le fi restituite în natură, Curtea a apreciat că tranșarea aspectului litigios al posibilității de restituire, nu se poate realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietarul menționat. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că Statul Român este deținătorul acestui teren, având astfel calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001. Simpla împrejurare a tolerării folosirii terenului de către o societate comercială de drept privat, nu are semnificația juridică a transferului acestei calități către persoana juridică care, fiind de drept privat - SRL - este exclusă din sfera subiectelor debitor prevăzute de acest act normativ, potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Curtea a constatat că un argument suplimentar al legitimării procesuale pasive analizate îl constituie și împrejurarea că la momentul extinderii cadrului procesual în privința acestui pârât - 30 ianuarie 2009 dosar tribunal fond - nu era cunoscută situația juridică (sub aspectul titularului dreptului de proprietate sau al atributului posesiei) a acestui teren, astfel încât îndreptarea procesuală a intimatelor către acest pârât, a fost impusă inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată. Or, în urma cercetării judiciare efectuate, instanța de apel a stabilit unitatea deținătoare ca fiind tocmai statul, în al cărui domeniu privat se află terenul.

Împrejurarea că Primarul Municipiului București s-a apreciat competent să soluționeze notificarea și în referire la această suprafață de teren, nu este de natură să înlăture situația juridică anterior expusă și efectele acesteia. Argumentele expuse la punctul B din prezentele considerente justifică însă, temeinicia și legalitatea soluției de respingere a cererii de restituire în natură și în referire la această suprafață. Sub un ultim aspect, Curtea a observat că prin alineatele finale ale motivelor sale de apel, pârâtul Statul Român a invocat și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice.

Și acest motiv de apel este neîntemeiat, în condițiile în care în lipsa unei prevederi speciale în procedura Legii nr. 10/2001, în acest sens, se aplică dispozițiile de drept comun ale reprezentării Statului, reglementate de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice expus chiar de acest apelant, potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice îl reprezintă. Chiar și art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a cărui incidență a fost stabilită în cauză atribuie acestui minister calitatea de reprezentant. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele O.I.A. și C.M.R. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: 1. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., reclamantele O.I.A. și C.M.R. au susținut că instanța de apel, admițând apelul declarat de către Municipiul București, prin Primarul General, a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind modul de acordare a măsurilor reparatorii măsuri reparatorii în echivalent. Această dispoziție legală stabilește o ordine de preferință în sensul că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, prevalează acordarea de bunuri în compensarea persoanei îndreptățite și doar în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită se pot acorda despăgubiri. Mai mult decât atât, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a legii s-a prevăzut chiar ca bunurile acordate în compensare să fie trecute din domeniul public în cel privat.

În speță, în mod corect, prima instanță a dispus retrocedarea în natură a unor suprafețe de teren aflate în continuarea terenului de 270 mp pe care reclamantele îl dețin în proprietate, suprafețe ce au fost identificate prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză. De altfel, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, oferirea de bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prevăzută de legea specială, nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării. În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest abuz dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluționare contestației intentate împotriva dispoziției emise ori a refuzului emiterii acesteia.

S-a mai susținut că la emiterea dispoziției contestate trebuia să se stabilească în mod exact valoarea măsurilor reparatorii în funcție de valoarea de circulație a terenului, respectiv a suprafeței ce nu se putea restitui în natură, de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, așa cum prevedea Legea nr. 10/2001, ce a fost ulterior modificată prin Legea nr. 247/2005, ca o justă și dreaptă despăgubire. Primăria Capitalei nu a depus o fișă de calcul din care să rezulte valoarea terenului expropriat abuziv, conform art. 1 din Legea nr. 247/2005 și nici nu a fost stabilită valoarea de despăgubire privind terenul.

Mai mult decât atât, obligația legală a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 constituită la nivelul Primăriei Capitalei era aceea de a invita pe reclamante la negocieri pentru a stabili, conform memoriului justificativ existent în dosar, restituirea celor 65 mp din cei 90 mp, întinderea și modul în care se face despăgubirea reparatorie. Astfel, potrivit art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite trebuiau să-și exprime acordul cu privire la modalitatea de despăgubire și/sau a regimului de stabilire și de plată a despăgubirilor. Totodată, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) și (4) din lege. 2. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat critici în legătură cu greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale, în absența vreunei dispoziții din Legea nr. 10/2001 care să stabilească în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, o obligație de acordare de măsuri reparatorii, nefiind nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.

Față de împrejurarea că instanța de apel a reținut că bunul este inclus în domeniul public al Municipiului București, devin incidente dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, fiind întrunită o situație de excepție în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în al cărei patrimoniu se află imobilul în litigiu, în speță de Municipiul București, astfel încât, în mod greșit, a fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. În ceea ce privește recursul reclamantelor, se reține că acesta conține critici referitoare la o suprafață de teren de 73 mp din totalul de 90 mp ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, teren situat în București, str. A., sector 1, pentru care, prin Dispoziția nr. 7757 din 18 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, iar instanța de apel a respins contestația reclamantelor prin care solicitau restituirea în natură a suprafeței de 73 mp. Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor legale. Nu s-au formulat susțineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existența, în cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi reținută incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cât privește dispozițiile art. 304 pct. 8, în accepțiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greșit interpretat de către instanța de apel, prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, este reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat.

Or, recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce presupune verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, și nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârșită în apel. Rezultă, din cele anterior expuse, că susținerile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptățite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv și care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs.

Instanța de apel a reținut, în fapt, că din suprafața de 73 mp restituită în natură de către prima instanță, o suprafață de 44 mp se află pe vechiul amplasament al proprietății preluate de către stat și, din cauza dimensiunii reduse (având o lățime de 1,40 m) și a funcționalității sale actuale, nu poate fi restituită în natură. S-a reținut, de asemenea, că diferența de 29 mp restituită nu se regăsește pe vechiul amplasament, ci pe amplasamentul proprietății învecinate de la nr. 9, astfel încât prima instanță a procedat la atribuirea sa în compensare cu o suprafață egală din fosta proprietate, însă nu sunt îndeplinite condițiile compensării.

Se constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantele au formulat critici exclusiv din perspectiva măsurii compensării, ceea ce semnifică absența vreunei susțineri concrete referitoare la nerestituirea suprafeței de 44 mp situate pe vechiul amplasament, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare de către instanța de apel nu a fost criticată de către recurente. De altfel, instanța de apel a expus de o manieră amplă argumentele pe temeiul cărora a respins restituirea în natură a suprafeței de 44 mp, reținând că deservește normala funcționare și punere în valoare a complexului comercial, situat în parte pe terenul expropriat, fiind necesar pentru asigurarea intervențiilor în caz de urgență, ceea ce justifică incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) din lege.

Este de observat că argumentele de fapt ale instanței de apel - ce nu pot fi reapreciate de către această instanță de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate - conduc la aplicabilitatea chiar a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Astfel, se reține că suprafața de 90 mp ce a aparținut reclamantelor a fost preluată de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 388/1962 în vederea construirii unor blocuri de locuințe și magazine pe Bd. M., iar acest scop a fost realizat, pe terenul preluat edificându-se un complex comercial.

Suprafața de 44 mp este necesară bunei funcționări a acestui magazin, după cum a reținut instanța de apel, ca atare, se consideră că lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, astfel încât, în aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, reclamantele sunt îndreptățite doar la măsuri reparatorii în echivalent, recunoscute prin dispoziția contestată în cauză. Se constată că, în legătură cu suprafața de 44 mp, reclamantele au solicitat restituirea în natură pe amplasamentul arătat în schița anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat V.R., așadar pe vechiul amplasament, neindicând o altă suprafață de teren posibil a fi atribuită în compensare, ca atare, susținerile din motivarea recursului referitoare la măsura compensării nu vizează suprafața de 44 mp.

În ceea ce privește suprafața de 29 mp, instanța de apel a reținut că nu face parte din fosta proprietate a recurentelor preluată de către stat, în prezent are destinația de trotuar stradal, fiind folosită, în fapt, și ca loc de parcare, iar atribuirea acestei suprafețe către reclamante, în compensare, în continuarea proprietății lor de la nr. 11, ar conduce la îngustarea trotuarului. S-a apreciat că bunul este inclus în domeniul public al unității administrativ-teritoriale a municipiului București, conform inventarului aprobat prin H.G. nr. 548/1999, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca atare, nu este disponibil pentru compensare, cât timp nu s-a făcut dovada dezafectării și trecerii sale, din domeniul public în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, conform art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În raport de aceste considerente din decizia recurată, se constată, contrar susținerilor din motivarea recursului, că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, verificând posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent în modalitatea compensării, chiar dacă terenul solicitat de către reclamante în compensare nu a fost oferit de către unitatea deținătoare cu acest titlu.

Astfel, instanța de judecată a cercetat rațiunile pentru care unitatea deținătoare nu a inclus bunul în categoria celor disponibile pentru a fi oferite persoanelor îndreptățite, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia Primăria este obligată să afișeze "bunurile/serviciile disponibile care pot fi acordate în compensare". Instanța nu este, însă, obligată să acorde în compensare terenul pretins de către reclamante, având căderea de a verifica, în funcție de regimul juridic al terenului, dacă acesta este disponibil pentru atribuire. În absența unei definiții legale a noțiunii de "disponibilitate" în ceea ce privește bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, marja de apreciere a instanței în determinarea unui asemenea statut este largă, dat fiind că este vorba despre un alt bun decât cel preluat abuziv și care figurează în mod legal în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, această apreciere se bazează pe situația de fapt și de drept rezultată din probatoriul administrat, astfel încât nu poate fi cenzurată în faza procesuală a recursului, în care atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalității deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.

În acest context, pentru a se reține legalitatea deciziei, este suficient că instanța a cercetat dacă terenul este sau nu disponibil pentru a fi acordat în compensare și a înfățișat argumentele pe care și-a întemeiat concluziile, pe baza probatoriului administrat, cu atât mai mult cu cât recurentele nu au arătat în concret motivele pentru care consideră că terenul ar fi disponibil pentru compensare, contrar aprecierii instanței de apel, formulând în mod generic susțineri relative la necesitatea cenzurării de către instanță a refuzului unității deținătoare de oferire a unui anumit bun în compensare. Or, o asemenea verificare a avut loc în cauză, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior.

Este de precizat și faptul că recurentele au susținut că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar conține prevederi legate de dezafectarea terenului propus spre compensare și trecerea lui în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale. O asemenea normă se regăsește în art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu în H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a făcut, în mod corect, referire la procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, respectiv adoptarea unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, care nu a fost emisă în cauză.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantelor, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 2. În ceea ce privește recursul Statului Român, se constată că instanța de apel a reținut că suprafața de 44 mp, situată pe vechiul amplasament și solicitată spre restituire în natură, face parte din domeniul privat al statului, motiv pentru care a apreciat că legitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana Statului Român cu privire la acest teren, deoarece tranșarea aspectului litigios al posibilității de restituire nu se poate realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietar.

Prin motivele de recurs nu s-a contestat acest regim juridic al terenului, referirile recurentului la domeniul public al Municipiului București interesând cealaltă suprafață în litigiu, respectiv cea de 29 mp. Ca atare, față de situația juridică, necontestată, a terenului de 44 mp, se constată că, în mod corect, instanța de apel a înlăturat susținerile Statului Român referitoare la lipsa calității sale procesuale. Instanța de apel a făcut, de asemenea, o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 6 iulie 2007), în soluționarea excepției lipsei dovezii calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Potrivit acestei norme, în raporturile în care Statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, acesta este reprezentat, ca regulă, de Ministerul Finanțelor, "afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop." Or, Legea nr. 10/2001 nu conține vreo dispoziție prin care să fie stabilit un alt reprezentant al statului, situație în care se aplică regula anterior arătată, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul Statului Român urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele O.I.A. și C.M.R. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 810A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN