ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6425/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6425/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 16343 din 26

noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantele O.I.A. și C.M.R., în contradictoriu cu

pârâta Primăria Municipiului București.

Prin Decizia nr. 609

din 5 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

necompetenței materiale a judecătoriei, a admis apelul declarat de reclamante

împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre

competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, în

considerarea obiectului cauzei, respectiv contestație întemeiată pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

După anularea

sentinței, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sub nr. 35391/3 din 2008, la data de 24 septembrie 2008.

La data de 30

ianuarie 2010, contestatoarele au depus la dosar cerere de chemare în judecată,

în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

motivat de faptul că preluarea terenului s-a făcut de Statul Român prin Decretul

nr. 388 din 1962.

Prin Sentința nr. 716

din 14 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

contestația, în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului București și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a anulat Dispoziția nr. 7757

din 28 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București; a

obligat intimatul să emită o nouă dispoziție prin care să se dispună

restituirea în natură către reclamante, a suprafețelor de 44 mp și 29 mp

situate în str. A., identificate în raportul de expertiză tehnică întocmit de

expert ing. V.R., care face parte integrantă din hotărâre, pe care l-a

omologat.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, că terenul

în suprafață totală de 360 mp, construit și neconstruit, situat în București,

str. A., a aparținut defunctei S.E. și a fost transmis, prin succesiune legală,

reclamantelor din cauză, în cote egale.

Prin Decretul de

expropriere nr. 388 din 23 mai 1952, s-a preluat de la foștii proprietari,

suprafața de 110 mp, rămânând în proprietatea autorilor reclamantelor suprafața

de teren de 270 mp și construcție.

Tribunalul a mai

constatat că pe acest teren preluat, în prezent se află un spațiu comercial.

În cauză, s-a

efectuat o expertiză topo cadastrală de către expertul ing. V.R., care a

constatat că în aproprierea terenului care a aparținut reclamantei situat la

nr. 9 pe str. A., se pot retroceda prin echivalent suprafețele de 44 mp și 29

mp situat pe str. A.

Analizând probele

administrate în cauză și ținând cont de principiul prevalenței despăgubirilor

în natură instituit de Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că este

posibilă restituirea în natură, către reclamante, a suprafețelor de teren

identificate în raportul de expertiză, sens în care a admis contestația, a

anulat dispoziția contestată și a obligat intimatul să emită o nouă dispoziție.

Prin Decizia nr. 810

din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței

menționate; a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot sentința, în sensul

că a respins contestația ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Sub un prim aspect,

Curtea a observat că obiect al apelului pârâtului Municipiul București îl

reprezintă posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent

constând în compensarea cu alte bunuri, în sensul art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, a terenului identificat de expert ca fiind suprafața JCRQ de 29 mp

(a se vedea planul de situație).

Din coroborarea art.

1.7 din Capitolul 2 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 și art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, rezultă că acordarea unui bun în compensare, ca măsură de restituire

prin echivalent, este subordonată îndeplinirii a trei condiții: una de ordin

substanțial - bunul să fie disponibil și două de ordin procedural - el să fie

oferit de entitatea obligată la restituire și să fie acceptat de persoana

îndreptățită.

O condiție

suplimentară se impune în privința bunurilor aflate în proprietatea publică a

statului sau a unității administrativ-teritoriale, deci a celor cu regim de

proprietate publică, fiind necesară în prealabil, dezafectarea acestora și

trecerea astfel, în proprietatea privată a statului sau după caz, a unității administrativ-teritoriale,

procedură supusă dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate

publică. Această condiție vizează bunul a cărui atribuire prin compensare se

solicită, fiind o cerință legală prevăzută în mod expres în raport de acesta și

nu cu referire la bunul expropriat de statul comunist, care a aparținut

persoanei îndreptățite.

În privința cerinței

ca bunul să fie oferit de către entitatea obligată la restituire, această formă

de reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în

cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel

interesat, iar restituirea în natură a imobilului expropriat de statul comunist

nu este posibilă.

Totodată, reparația

prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă

a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze

un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri

ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către

cei interesați.

Astfel, în cadrul

procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr.

10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să

analizeze cererea persoanei îndreptățite sub toate aspectele de legalitate și

temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i

se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit plenitudinii

de jurisdicție), ea nereprezentând o ingerință în atribuțiile organelor

administrative.

Pe de altă parte,

conform art. 1 alin. (5) menționat deja din legea specială în forma actuală,

primarii sau după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea

notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile

calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să

cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz, serviciile care pot fi acordate

în compensare.

În cazul în care

deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi

acordate în compensare, persoana îndreptățită are obligația de a individualiza,

în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în

compensare. Ea este partea care a optat pentru această formă de reparație și

este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în

patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură,

conform art. 1169 C. civ.

Aplicând toate aceste

considerente teoretice la speță, Curtea a constatat că intimatele au identificat

ca putând fi atribuit în compensare, terenul identificat de expert ca fiind

suprafața JCRQ de 29 mp.

Potrivit completării

la raportul de expertiză efectuat coroborate cu fotografiile de la fața locului

realizate de expert, această suprafață are destinația de trotuar al căii de

acces, al străzii, fiind folosită de riverani și ca loc de parcare. Deși

expertul a arătat că terenul a cărui atribuire în compensare se cere, ar

reprezenta un spațiu liber constituit din beton degradat, Curtea a observat din

imaginile foto că suprafața JCRQ reprezintă trotuar al străzii, expertul

propunând în fapt, îngustarea trotuarului, prin lărgirea proprietății de pe

str. A. unde locuiesc intimatele, fapt care atestă implicit, o apreciere

similară și din partea expertului.

Stabilind natura

imobilului solicitat în compensare, ca fiind trotuar stradal, Curtea a observat

în continuare că, din punct de vedere juridic, el reprezintă un bun aflat în

domeniul public al unității administrativ-teritoriale a municipiului București.

Această calificare juridică este dedusă din dispozițiile art. 3 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, conform căreia din

domeniul public al proprietății publice fac parte și orice bunuri care prin

natura lor, sunt de uz sau de interes public, aceste atribute fiind specifice

unui trotuar stradal. Confirmarea acestei aprecieri rezultă din includerea

trotuarelor stradale în cadrul domeniului public, conform lit. a) din Lista -

Anexă 3 din Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care

alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor,

aprobate prin H.G. nr. 548 din 8 iulie 1999, inventar realizat în virtutea art.

19 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Fiind așadar, un bun

inclus în domeniul public al Municipiului București, pentru a putea fi atribuit

în compensare, este necesară îndeplinirea cerinței suplimentare a dezafectării

sale și trecerii în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale,

procedură specială supusă dispozițiilor art. 10 al Legii nr. 213/1998.

Or, în cauză, nu s-a

realizat dovada parcurgerii acestei proceduri, astfel încât există un

impediment legal în atribuirea acestei suprafețe în compensarea imobilului a

cărui restituire în natură nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a reținut,

totodată, că obiect al apelului pârâtului Municipiul București îl reprezintă și

posibilitatea restituirii în natură a unei suprafețe din fostul teren care a

aparținut autoarei intimatelor, respectiv terenul identificat de expert ca

fiind suprafața PEFGHIJKLMNO de 44 mp.

Potrivit expertizelor

efectuate în cauză, în ambele faze ale judecății, acest teren se află în jurul

complexului comercial C., la o distanță de 1,40 m de construcția circulară.

Expertul a apreciat

în cadrul expertizei efectuate, faptul că restituirea acestui teren nu ar

afecta construcția, pentru că s-ar fi lăsat o zonă de acces și intervenții (de

o lățime de 1,40 m măsurată de la peretele complexului).

Din art. 1 și art. 9

din Legea nr. 10/2001 modificată, rezultă intenția clară a legiuitorului de a

consacra în materie principiul restituirii în natură, ca un corolar al Legii

nr. 10/2001, reglementând în același timp, și excepțiile de la acesta, precum

ar fi cele prevăzute de art. 10, 11, 18 sau 19, care au un caracter special,

prioritar în aplicare, față de prevederile care configurează regula restituirii

în natură.

Sintagma

"ocupare parțială a terenului, cu construcții noi, autorizate" din

cuprinsul art. 11 alin. (4) din lege, prin prisma dispozițiilor art. 11.6 din

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, privește atât acele situații în care noile construcții

autorizate s-au edificat în locul, în dezvoltarea sau chiar în finalizarea

vechilor construcții pentru care s-a dispus exproprierea, iar buna lor

funcționare nu este condiționată de afectarea terenului aferent, dar și

situația în care există teren liber, aferent, care deservește construcția

realizată, asigurând buna sa funcționare. Doar în acest ultim caz, terenul

aferent se include în "partea (...) ocupată de construcții noi,

autorizate" care nu se restituie potrivit prevederilor art. 11 alin. (3)

din lege.

În concepția

legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv,

neînsemnând numai amprenta la sol a construcțiilor edificate, interpretarea

restrictivă a noțiunii de "teren ocupat" contravenind distincției

legislative dintre sintagmele "teren liber" și "teren care nu poate

fi eliberat" și nefiind conformă literei și intenției legiuitorului.

Întrucât prevederile

art. 11.5 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora "pentru construcțiile

demolate și terenul ocupat de construcții noi (...) se vor acorda măsuri

reparatorii în echivalent" nu disting în ceea ce privește sintagma

"teren ocupat de construcții", devine relevantă trimiterea la

dispozițiile art. 10 din lege, detaliate prin intermediul art. 10.3 din aceleași

norme metodologice, dispoziții care confirmă concluzia expusă.

Din art. 10.3 din

normele metodologice rezultă că legiuitorul a înțeles să realizeze o distincție

clară între anumite amenajări ale terenului, care îl deservesc, fără însă, a

avea caracterul de utilitate publică (este vorba despre cele evidențiate în

prima parte a textului legal) și pe de altă parte, amenajările de utilitate

publică pe care le-a dezvoltat în partea secundă.

Textul cuprinzând o

enumerare nelimitativă a astfel de amenajări, împiedică însă, indiferent de

existența caracterului de utilitate publică, restituirea în natură a terenului

pe care sunt realizate aceste amenajări.

Din această

perspectivă, este evident că amenajările care nu sunt de afectațiune publică

sunt destinate să deservească normalei funcționări și puneri în valoare a

imobilelor construite, dinamica societății determinând și o anumită dezvoltare

a câmpului de aplicație al acestor amenajări.

În consecință,

situația terenului afectat de amenajări care deservesc construcția autorizată,

pentru buna sa funcționare, este echivalentă situației terenului ocupat de

construcție. Practic, în cadrul sintagmei folosite de art. 11 alin. (3) din

lege - "partea (…) ocupată de construcții noi, autorizate", se

include atât terenul efectiv de sub construcție, cât și terenul care deservește

funcțional, construcția.

Aplicând aceste

considerații speței prezente, Curtea a observat caracterul unitar al imobilului

construcție cu întregul său ansamblu aferent, întreaga suprafață de teren de

lângă construcție fiind necesară pentru buna funcționare a complexului

comercial edificat, fiind astfel, ocupată în sens funcțional, de către acesta,

în sensul prevederilor art. 11 alin. (3) din lege, astfel încât nu se poate

dispune restituirea sa în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Curtea a constatat că

modul de configurare al acestui teren în suprafață de 44 mp determină concluzia

destinării sale deservirii normalei funcționări și puneri în valoare a

imobilului complex comercial. Astfel, prin intermediul său se poate realiza de

exemplu, aprovizionarea complexului, în condițiile în care ea face legătura cu

strada, nefiind corespunzător ca din punct de vedere economic, aceste

operațiuni să se realizeze prin zona din fața complexului, pe unde au acces

clienții.

În plus, terenul din

jurul complexului este necesar pentru asigurarea intervențiilor inclusiv în

situații de urgență (pompieri - putându-se acționa mult mai eficient din cadrul

acestei zone pentru stoparea extinderii eventualelor incendii către chiar

proprietatea vecină a intimatelor; servicii de salubrizare - nefiind indicată

din considerente de ordin estetico - edilitar și igienic, poziționarea

pubelelor pe trotuar, pentru colectarea deșeurilor menajere, etc.).

Curtea nu și-a

însușit aprecierea expertului potrivit căreia o fâșie cu lățimea de 1,40 m, în

jurul clădirii ar fi suficientă în acest scop, deoarece cel puțin pentru

intervențiile de genul celor enunțate anterior în mod exemplificativ, este

necesară asigurarea unei zone mult mai late, care să permită accesul dar și

manevrele necesare mașinilor mari respective, lățimea de 1,4 m fiind total

insuficientă, în condițiile în care doar lățimea unei astfel de mașini este de

circa 2,5 - 3,5 m. Fotografia de la dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București

este ilustrativă în sensul aprecierii prezentei instanțe de apel.

De altfel,

restrângerea terenului aferent unei clădiri de dimensiunile complexului

comercial, la o porțiune de doar 1,4 m măsurată de la peretele construcției, nu

reprezintă o soluție optimă nici din punct de vedere tehnico-edilitar sau

arhitectural urbanistic, determinând o aglomerare urbană inestetică.

Din perspectiva

tuturor acestor argumente, Curtea a apreciat că situația terenului astfel

amenajat care deservește construcția, pentru buna sa funcționare, este

echivalentă situației terenului ocupat de construcție, astfel încât nu este

posibilă restituirea în natură a părții din acest teren, fiind incidentă

situația de excepție legală, ilustrată la punctul anterior.

În consecință, în

temeiul tuturor acestor argumente expuse, soluția tribunalului de restituire

parțială, în natură, a imobilului teren identificat ca fiind suprafața

PEFGHIJKLMNO de 44 mp, și prin echivalent, cu terenul atribuit în compensare

reprezentat de suprafața JCRQ de 29 mp, este apreciată ca fiind incorectă,

impunându-se admiterea apelului acestui pârât și schimbarea sentinței sub acest

aspect.

S-a apreciat,

totodată, că și celelalte critici ale aceluiași apelant pârât Municipiul

București, sunt nefondate.

Astfel, referitor la

neverificarea de către instanța de fond, a situației juridice a acestor două

suprafețe de teren, în apel s-au emis în completarea probatoriului administrat

la fond (posibilitate legală consacrată de art. 292 și 295 C. proc. civ.),

adrese către instituțiile publice în acest sens, stabilindu-se de către

instanța de apel, în temeiul relațiilor furnizate de acestea, dar și al

expertizei completate, situația juridică și faptică a celor două terenuri,

critica rămânând așadar, fără obiect.

Referitor la adresa

din 26 martie 2008 a Direcției Generale de Poliție Comunitară a Consiliului

Sector 1 București, Curtea a observat că prin aceasta, se atestă dispunerea de

către această instituție publică, a desființării unei foste magazii (expertul

precizând că nu există pe acest teren construcții supraterane sau subterane) și

nu a întregului complex comercial care a fost vândut de către Municipiul

București către SC P. SRL, imobilul fiind intabulat pe numele noului

proprietar, în cartea funciară.

S-a apreciat ca fiind

nefondată și critica referitoare la nemotivarea sentinței civile apelate, în

condițiile în care tribunalul a expus argumentele raționamentului său juridic

grefat pe situația de fapt reținută, ilustrând atât normele juridice incidente,

dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel,

instanța de fond s-a referit la incidența dispozițiilor art. 26 din Legea nr.

10/2001, ale Legii nr. 247/2005, precizând că aplicând principiul prevalenței

despăgubirilor în natură, se impune parțial, restituirea în natură și parțial,

prin compensare.

Cu referire la apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile sale sunt

circumscrise excepției lipsei calității sale procesuale pasive, pentru

argumentul că nu este deținătorul imobilului, neavând nicio calitate în cauză,

din perspectiva procedurii Legii nr. 10/2001.

Curtea a observat că,

din coroborarea probelor administrate pe parcursul procesului, rezultă faptul

că suprafața de teren PEFGHIJKLMNO de 44 mp, ilustrată la punctul B din

prezentele considerente, reprezintă bun imobil aflat în domeniul privat al

Statului, stat care de altfel, a fost și proprietarul complexului comercial și

al terenului de sub construcție, potrivit încheierii de carte funciară din 07

octombrie 2008 și extrasului de carte funciară din 14 octombrie 2008.

Astfel, potrivit

planului de amplasament și delimitare a imobilului complex comercial și teren

aflat sub construcție, terenul din jurul construcției face parte din domeniul

privat al Statului. De asemenea, documentația cadastrală ilustrează și

calitatea acestui pârât de proprietar.

Chiar dacă prin

contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate autentificat sub nr. 3461 din

13 decembrie 2008 de BNPA C.A.R. și C.B.O., imobilul format din complexul comercial

împreună cu cota parte indiviză din terenul de sub construcție, a fost vândut

către SC P. SRL, imobilul fiind intabulat pe numele noului proprietar, în

cartea funciară, cu toate acestea terenul de lângă acest imobil (construcție

plus teren de sub construcție) vândut, nu a făcut obiectul acestei tranzacții,

ceea ce înseamnă că în continuare, el are regimul juridic menționat în

documentația cadastrală, de bun aflat în domeniul privat al Statului.

Împrejurarea că în fapt, el este folosit în prezent, de această societate

comercială cu răspundere limitată, nu este de natură să îi modifice natura

juridică expusă.

Având în vedere

titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren PEFGHIJKLMNO, pe

care intimatele au solicitat-o a le fi restituite în natură, Curtea a apreciat

că tranșarea aspectului litigios al posibilității de restituire, nu se poate

realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe

proprietarul menționat.

Din această

perspectivă, Curtea a apreciat că Statul Român este deținătorul acestui teren,

având astfel calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr.

10/2001. Simpla împrejurare a tolerării folosirii terenului de către o

societate comercială de drept privat, nu are semnificația juridică a transferului

acestei calități către persoana juridică care, fiind de drept privat - SRL -

este exclusă din sfera subiectelor debitor prevăzute de acest act normativ,

potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Curtea a constatat că

un argument suplimentar al legitimării procesuale pasive analizate îl

constituie și împrejurarea că la momentul extinderii cadrului procesual în

privința acestui pârât - 30 ianuarie 2009 dosar tribunal fond - nu era

cunoscută situația juridică (sub aspectul titularului dreptului de proprietate

sau al atributului posesiei) a acestui teren, astfel încât îndreptarea

procesuală a intimatelor către acest pârât, a fost impusă inclusiv din

perspectiva dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată.

Or, în urma

cercetării judiciare efectuate, instanța de apel a stabilit unitatea

deținătoare ca fiind tocmai statul, în al cărui domeniu privat se află terenul.

Împrejurarea că Primarul Municipiului București s-a apreciat competent să

soluționeze notificarea și în referire la această suprafață de teren, nu este

de natură să înlăture situația juridică anterior expusă și efectele acesteia.

Argumentele expuse la punctul B din prezentele considerente justifică însă,

temeinicia și legalitatea soluției de respingere a cererii de restituire în

natură și în referire la această suprafață.

Sub un ultim aspect,

Curtea a observat că prin alineatele finale ale motivelor sale de apel, pârâtul

Statul Român a invocat și excepția lipsei calității de reprezentant a

Ministerului Finanțelor Publice. Și acest motiv de apel este neîntemeiat, în

condițiile în care în lipsa unei prevederi speciale în procedura Legii nr.

10/2001, în acest sens, se aplică dispozițiile de drept comun ale reprezentării

Statului, reglementate de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice și juridice expus chiar de acest apelant, potrivit cărora

Ministerul Finanțelor Publice îl reprezintă.

Chiar și art. 28

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a cărui incidență a fost stabilită în cauză

atribuie acestui minister calitatea de reprezentant.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele O.I.A. și C.M.R. și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, după cum

urmează:

recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., reclamantele O.I.A. și C.M.R. au susținut că instanța de apel, admițând

apelul declarat de către Municipiul București, prin Primarul General, a

încălcat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind modul de

acordare a măsurilor reparatorii măsuri reparatorii în echivalent.

Această dispoziție

legală stabilește o ordine de preferință în sensul că, dacă restituirea în

natură nu este posibilă, prevalează acordarea de bunuri în compensarea

persoanei îndreptățite și doar în cazul în care măsura compensării nu este

posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită se pot acorda

despăgubiri. Mai mult decât atât, prin Normele Metodologice de aplicare unitară

a legii s-a prevăzut chiar ca bunurile acordate în compensare să fie trecute

din domeniul public în cel privat.

În speță, în mod corect,

prima instanță a dispus retrocedarea în natură a unor suprafețe de teren aflate

în continuarea terenului de 270 mp pe care reclamantele îl dețin în

proprietate, suprafețe ce au fost identificate prin raportul de expertiză

topografică efectuat în cauză.

De altfel, potrivit

jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, oferirea de bunuri în

compensare, ca măsură reparatorie prevăzută de legea specială, nu este lăsată

de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării.

În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv,

nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor

cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate

sancționa acest abuz dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii

în echivalent în soluționare contestației intentate împotriva dispoziției emise

ori a refuzului emiterii acesteia.

S-a mai susținut că

la emiterea dispoziției contestate trebuia să se stabilească în mod exact

valoarea măsurilor reparatorii în funcție de valoarea de circulație a

terenului, respectiv a suprafeței ce nu se putea restitui în natură, de la data

soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de

evaluare, așa cum prevedea Legea nr. 10/2001, ce a fost ulterior modificată

prin Legea nr. 247/2005, ca o justă și dreaptă despăgubire.

Primăria Capitalei nu

a depus o fișă de calcul din care să rezulte valoarea terenului expropriat

abuziv, conform art. 1 din Legea nr. 247/2005 și nici nu a fost stabilită

valoarea de despăgubire privind terenul.

Mai mult decât atât,

obligația legală a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 constituită la

nivelul Primăriei Capitalei era aceea de a invita pe reclamante la negocieri

pentru a stabili, conform memoriului justificativ existent în dosar,

restituirea celor 65 mp din cei 90 mp, întinderea și modul în care se face

despăgubirea reparatorie.

Astfel, potrivit art.

11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite trebuiau să-și

exprime acordul cu privire la modalitatea de despăgubire și/sau a regimului de

stabilire și de plată a despăgubirilor. Totodată, sunt aplicabile prevederile

art. 10 alin. (3) și (4) din lege.

recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat critici în

legătură cu greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale, în

absența vreunei dispoziții din Legea nr. 10/2001 care să stabilească în sarcina

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, o obligație de acordare de

măsuri reparatorii, nefiind nici deținătorul imobilului în litigiu și nici

autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă

notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția

de restituire, în natură sau echivalent.

Față de împrejurarea

că instanța de apel a reținut că bunul este inclus în domeniul public al

Municipiului București, devin incidente dispozițiile art. 25 din Decretul nr.

31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, fiind întrunită o

situație de excepție în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în

instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială

în al cărei patrimoniu se află imobilul în litigiu, în speță de Municipiul

București, astfel încât, în mod greșit, a fost respinsă excepția lipsei dovezii

calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată

următoarele:

privește recursul reclamantelor, se reține că acesta conține critici

referitoare la o suprafață de teren de 73 mp din totalul de 90 mp ce a făcut

obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, teren situat în

București, str. A., sector 1, pentru care, prin Dispoziția nr. 7757 din 18

aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-au propus

măsuri reparatorii în echivalent, iar instanța de apel a respins contestația

reclamantelor prin care solicitau restituirea în natură a suprafeței de 73 mp.

Cu toate că s-a

indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că

acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9,

susținându-se aplicarea greșită a prevederilor legale.

Nu s-au formulat

susțineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existența, în

cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura

pricinii, pentru a fi reținută incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește

dispozițiile art. 304 pct. 8, în accepțiunea acestei norme, actul juridic care

să fi fost greșit interpretat de către instanța de apel, prin schimbarea

naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, este

reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze

pretențiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat.

Or, recurentele nu au

formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de

proprietate, ci posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce

presupune verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent, și nu a eventualei denaturări a cauzei

cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârșită în apel.

Rezultă, din cele

anterior expuse, că susținerile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în

cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării

persoanelor îndreptățite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv și

care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care urmează a fi

analizate motivele de recurs.

Instanța de apel a

reținut, în fapt, că din suprafața de 73 mp restituită în natură de către prima

instanță, o suprafață de 44 mp se află pe vechiul amplasament al proprietății

preluate de către stat și, din cauza dimensiunii reduse (având o lățime de 1,40

m) și a funcționalității sale actuale, nu poate fi restituită în natură.

S-a reținut, de

asemenea, că diferența de 29 mp restituită nu se regăsește pe vechiul

amplasament, ci pe amplasamentul proprietății învecinate de la nr. 9, astfel

încât prima instanță a procedat la atribuirea sa în compensare cu o suprafață

egală din fosta proprietate, însă nu sunt îndeplinite condițiile compensării.

Se constată, din

dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantele au formulat critici exclusiv

din perspectiva măsurii compensării, ceea ce semnifică absența vreunei

susțineri concrete referitoare la nerestituirea suprafeței de 44 mp situate pe

vechiul amplasament, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a

căror aplicare de către instanța de apel nu a fost criticată de către

recurente.

De altfel, instanța

de apel a expus de o manieră amplă argumentele pe temeiul cărora a respins

restituirea în natură a suprafeței de 44 mp, reținând că deservește normala

funcționare și punere în valoare a complexului comercial, situat în parte pe

terenul expropriat, fiind necesar pentru asigurarea intervențiilor în caz de

urgență, ceea ce justifică incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) din lege.

Este de observat că

argumentele de fapt ale instanței de apel - ce nu pot fi reapreciate de către

această instanță de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise

verificării exclusiv a legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate -

conduc la aplicabilitatea chiar a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, pe temeiul cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Astfel, se reține că

suprafața de 90 mp ce a aparținut reclamantelor a fost preluată de către stat

în baza Decretului de expropriere nr. 388/1962 în vederea construirii unor

blocuri de locuințe și magazine pe Bd. M., iar acest scop a fost realizat, pe

terenul preluat edificându-se un complex comercial.

Suprafața de 44 mp

este necesară bunei funcționări a acestui magazin, după cum a reținut instanța

de apel, ca atare, se consideră că lucrările de utilitate publică ce au

determinat exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, astfel

încât, în aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, reclamantele sunt îndreptățite

doar la măsuri reparatorii în echivalent, recunoscute prin dispoziția

contestată în cauză.

Se constată că, în

legătură cu suprafața de 44 mp, reclamantele au solicitat restituirea în natură

pe amplasamentul arătat în schița anexă la raportul de expertiză întocmit în

cauză de către expertul desemnat V.R., așadar pe vechiul amplasament,

neindicând o altă suprafață de teren posibil a fi atribuită în compensare, ca

atare, susținerile din motivarea recursului referitoare la măsura compensării

nu vizează suprafața de 44 mp.

În ceea ce privește

suprafața de 29 mp, instanța de apel a reținut că nu face parte din fosta

proprietate a recurentelor preluată de către stat, în prezent are destinația de

trotuar stradal, fiind folosită, în fapt, și ca loc de parcare, iar atribuirea

acestei suprafețe către reclamante, în compensare, în continuarea proprietății

lor de la nr. 11, ar conduce la îngustarea trotuarului.

S-a apreciat că bunul

este inclus în domeniul public al unității administrativ-teritoriale a

municipiului București, conform inventarului aprobat prin H.G. nr. 548/1999, în

aplicarea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, ca atare, nu este disponibil pentru compensare,

cât timp nu s-a făcut dovada dezafectării și trecerii sale, din domeniul public

în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, conform art. 10

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia.

În raport de aceste

considerente din decizia recurată, se constată, contrar susținerilor din

motivarea recursului, că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, verificând posibilitatea acordării de măsuri

reparatorii în echivalent în modalitatea compensării, chiar dacă terenul

solicitat de către reclamante în compensare nu a fost oferit de către unitatea

deținătoare cu acest titlu.

Astfel, instanța de

judecată a cercetat rațiunile pentru care unitatea deținătoare nu a inclus

bunul în categoria celor disponibile pentru a fi oferite persoanelor

îndreptățite, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia

Primăria este obligată să afișeze "bunurile/serviciile disponibile care

pot fi acordate în compensare".

Instanța nu este,

însă, obligată să acorde în compensare terenul pretins de către reclamante,

având căderea de a verifica, în funcție de regimul juridic al terenului, dacă

acesta este disponibil pentru atribuire.

În absența unei

definiții legale a noțiunii de "disponibilitate" în ceea ce privește

bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, marja de apreciere a

instanței în determinarea unui asemenea statut este largă, dat fiind că este

vorba despre un alt bun decât cel preluat abuziv și care figurează în mod legal

în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte,

această apreciere se bazează pe situația de fapt și de drept rezultată din

probatoriul administrat, astfel încât nu poate fi cenzurată în faza procesuală

a recursului, în care atribuțiile instanței de control judiciar sunt

circumscrise strict cercetării legalității deciziei recurate, fără a viza

temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor

administrate în cauză.

În acest context,

pentru a se reține legalitatea deciziei, este suficient că instanța a cercetat

dacă terenul este sau nu disponibil pentru a fi acordat în compensare și a

înfățișat argumentele pe care și-a întemeiat concluziile, pe baza probatoriului

administrat, cu atât mai mult cu cât recurentele nu au arătat în concret

motivele pentru care consideră că terenul ar fi disponibil pentru compensare,

contrar aprecierii instanței de apel, formulând în mod generic susțineri

relative la necesitatea cenzurării de către instanță a refuzului unității

deținătoare de oferire a unui anumit bun în compensare. Or, o asemenea

verificare a avut loc în cauză, după cum s-a arătat prin considerentele expuse

anterior.

Este de precizat și

faptul că recurentele au susținut că Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001 ar conține prevederi legate de dezafectarea terenului propus spre

compensare și trecerea lui în proprietatea privată a unității

administrativ-teritoriale.

O asemenea normă se

regăsește în art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, nu în H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a făcut, în

mod corect, referire la procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, respectiv

adoptarea unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului București sau a

consiliului local, care nu a fost emisă în cauză.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii,

motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantelor, în aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

privește recursul Statului Român, se constată că instanța de apel a reținut că

suprafața de 44 mp, situată pe vechiul amplasament și solicitată spre

restituire în natură, face parte din domeniul privat al statului, motiv pentru

care a apreciat că legitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana

Statului Român cu privire la acest teren, deoarece tranșarea aspectului

litigios al posibilității de restituire nu se poate realiza în contextul unui

cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietar.

Prin motivele de

recurs nu s-a contestat acest regim juridic al terenului, referirile

recurentului la domeniul public al Municipiului București interesând cealaltă

suprafață în litigiu, respectiv cea de 29 mp.

Ca atare, față de

situația juridică, necontestată, a terenului de 44 mp, se constată că, în mod

corect, instanța de apel a înlăturat susținerile Statului Român referitoare la

lipsa calității sale procesuale.

Instanța de apel a

făcut, de asemenea, o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice

(în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 6 iulie

2007), în soluționarea excepției lipsei dovezii calității Ministerului

Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Potrivit acestei

norme, în raporturile în care Statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca

subiect de drepturi și obligații, acesta este reprezentat, ca regulă, de

Ministerul Finanțelor, "afară de cazurile în care legea stabilește anume

alte organe în acest scop."

Or, Legea nr. 10/2001

nu conține vreo dispoziție prin care să fie stabilit un alt reprezentant al

statului, situație în care se aplică regula anterior arătată, astfel cum, în

mod corect, s-a constatat prin decizia recurată.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul Statului Român urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantele O.I.A. și C.M.R. și de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 810A din 17 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN