ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6255/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1646 din 4 noiembrie 2008, Tribunalul București – Secția a V – a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General și a respins cererea formulată de reclamanta V.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanta V.A.M., în contradictoriu cu pârâtul G.V. și chemații în garanție Primăria Municipiului București, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC H.N. SA; a obligat pârâtul G.V. să restituie în deplină proprietate și posesie imobilul din București, Calea Floreasca, parter, apartament 1, sector 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză c cu suprafață utilă de 21,77 m.p.

reprezentând o cotă indiviză de 9,05% și 28,30 m.p. teren sub construcție; în baza art. 165 C. proc. civ. a disjuns cererile de chemare în garanție și a format dosar separat cu următoarele părți: reclamant G.V. și pârâți Primăria Municipiului București, SC H.N. SA, Ministerul Economiei și Finanțelor, chemat în garanție SC H.N. SA; a acordat termen pentru continuarea judecății în dosarul nou format la data de 13 ianuarie 2008, ora 8,30, A 2, cu citarea părților indicate mai sus; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 6 decembrie 2007, sub nr. 17592/299/2007, reclamanta V.A.M.

a chemat în judecată pe pârâții C.A., S.G., C.M., T.N. și Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață de 384 m.p. și construcțiile existente pe acesta, situat în București, Calea Floreasca, sectorul 1. Prin sentința civilă nr. 3038 din 6 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanta V.A.M. și pârâtul – reclamant C.M., pârâta C.A., pârâtul G.V. și Municipiul București prin Primarul General, prin chemații în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria Municipiului București și SC H.N.

SA, în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV – a Civilă sub nr. 16458/3/2008. Prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2008, tribunalul a dispus rectificarea citativului cu privire la numele corect al pârâților C.A. și G.V.; a dispus rectificarea citativului cu privire la numele corect de pârât – reclamant pe care o au S.G. și C.M., a pus în vedere reclamantei să-și evalueze în parte fiecare apartament solicitat; a pus în vedere pârâtului C.M.

să indice obiectul cererii reconvenționale formulate, să indice temeiul juridic, precum și cadrul procesual și a prorogat discutarea excepțiilor invocate prin întâmpinări. Prin încheierea de ședință din data de 23 septembrie 2008, tribunalul, în baza art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cererii reclamantei cu formarea a patru dosare separate, având în vedere existența unor raporturi juridice distincte între aceasta și fiecare pârât persoană fizică. Dosarul disjuns având ca părți reclamanta V.A.M., pârâți G.V. și Municipiul București prin Primarul General și chemații în garanție Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor și ca obiect revendicare imobiliară, a fost înregistrat pe rolul Tribunalul București - Secția a IV a Civilă sub nr. 36614/3/2008.

Reclamanta a indicat că valoarea de circulație a imobilului revendicat este de 150.000 euro echivalentul a 525.000 lei/ron, iar pârâții nu au contestat această valoare. Analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este fondată pentru următoarele considerente: Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 19704 din 09 iulie 1934 la Tribunal Ilfov - Secția Notariat, Ș.I.l. și Ș.I.M. au dobândit de la B.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor, situate în București, Calea Floreasca. Acest imobil în cartea funciară conform procesului - verbal nr. 7857/1940 a orașului București cu teren în suprafață de 384 mp.

și două corpuri de căldare, primul corp având cinci camere și dependințe, iar al doilea corp fiind compus din patru camere și dependințe și subsol cu garaj. S-a observat din certificatul emis de Serviciul Finanțelor Sector 5 că la nivelul anului 1949 Ș.l. figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile și pentru imobilul din Calea Floreasca. Ulterior, imobilul sus-menționat a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, poziția 7569, cu opt apartamente și a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar Ș.I., așa cum rezultă din adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 și nr. 2750/1997 emise de SC H.N. SA și din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 (fila 91 dosar fond). Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma decesului lui Ș.M.

decedata la data de 14 decembrie 1974 și Ș.I. decedat la data de 01 octombrie 1975 a rămas ca moștenitor Ș.I., în calitate de fiu, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 25 din 18 aprilie 2007 în urma decesului lui Ș.I. decedat la 22 ianuarie 2007, a rămas ca unică moștenitoare reclamanta V. (fostă Ș.) A.M. Tribunalul a mai reținut că autorul reclamantei Ș.I. a formulat cerere de restituire a întregului imobil din Calea Floreasca, cererea sa fiind înregistrată la data de 28 martie 1996 cu nr. 205, nefiind soluționată, anterior vânzării apartamentului în litigiu. Prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 4702/27446 din 03 iulie 1997 Primăria Municipiului București în calitate de vânzătoare, în calitate de vânzătoare prin mandatara SC H.N.

SA, a vândut defunctei T.N., în calitate de comparatoare, locuința situată în București, Calea Floreasca, parter, ap. 1, sector 1, în suprafață utilă de 21,77 mp. Prin certificatul de legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma decesului numitei T.N., decedată la data de 29 iulie 2000 a rămas în calitate de legatar universal G.V. căruia i-a revenit întreaga moștenire, inclusiv apartamentul în litigiu. Tribunalul a reținut că întrucât atât reclamanta cât și pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

În acest sens, în primul rând, tribunalul a reținut că însăși Decretul 92/1950 în ansamblul său, că titlul al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispozițiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către reclamantă. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor în vioare la data reluării lor de către stat”, iar potrivit alineatului final al aceluiași articol „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

În speța dedusă judecații, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei. Tribunalul a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional în raport de Constituția din 1948 în vigoare la acea dată. Potrivit art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială”. Iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”.

Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituției încalcă aceste prevederi devreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar principiului constituțional prevăzut de art. 17 o diferențiere între cetățenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetățeni români. Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

De asemenea, încalcă și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabila despăgubire” tocmai prin faptul că obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică. Constituția din 1948 sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 prevedea în art. 11 că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor. Încălcând toate aceste acte normative menționate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.

Cu excepția exproprierii, în sistemul codului civil roman, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății, are în vedere situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în favoarea sa întrucât nu se poate dispune de bunurile altuia, dispoziția fiind un atribuit exclusiv al proprietarului. Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Nevalabilitatea titlului statului rezulta deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permite instanței de judecată verificarea valabilității titlului statului după trei criterii, respectiv concordanța titlului cu Constituția vremii, cu actele normative interne în vigoare la acea dată și cu tratatele internaționale la care România era parte, cu condiția însă de a nu exista o lege specială de reglementare a situației acestor imobile preluate de stat în perioada 1945-1989. În lipsa, acordului sau de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne un simplu terț față de titlul statului, putând opune titlul sau acestuia spre comparație și spre a se stabili cui aparține dreptul.

Or, în speța dedusă judecății, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată mai veche (1934) față de cel al statului și ca oricum titlul statului nu este valid (vezi considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu pârâții . Tribunalul a apreciat că titlul exhibat de reclamanta este preferabil și mai bine caracterizat deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în cartea funciară și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu.

Practic, titlul reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, când titlul pârâtului provenind de la stat, el nu a existat, deoarece preluarea a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care să o fi justificat. În ceea ce privește susținerile pârâtului, în sensul că autoarea sa T.N. ce a cumpărat imobilul de la stat a fost cumpărătoare de bună - credință, tribunalul a constatat următoarele: O doctrină unanimă admite că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea. în lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtului.

Dacă reclamantul, cât și pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Cât timp există și a existat un sistem de norme care reglementează desfășurarea raporturilor juridice private, iar buna - credință nu enumerată printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate, instanța a apreciat că atitudinea subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare este irelevantă sub aspectul dreptului intrat în patrimoniu. În cazul pe care îl analizăm, titlul subdobânditorului de bună-credință provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raportai, titlul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă.

A rezultat că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorul de bună - credință acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății. Buna - credință invocată de pârât nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în acțiunea în constatarea nulității actului juridic pare se pot invoca dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acest articol însă nu a răsturnat regulile de soluționare ale acțiunii în revendicare de comun, ci se referă la situația în care imobilul nu poate face obiect al reparatorii de restituire în natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, deschizând calea constatării nulității actului juridic sau acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

O eventuală respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză aplică dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi ai întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulității absolute cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, nu și în materia revendicării. Tribunalul a considerat că, în cazul acțiunii în revendicare, nu prezintă importanță dacă reclamanta sau autorul său au notificat pe pârât, cu intenția lor de a revendica imobilul. Acest aspect prezintă relevanță în conturarea bunei - credințe a cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de care depinde soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității actului juridic încheiat în aceste condiții.

Nu are relevanță, în cadrul acțiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul reclamantei a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001. Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii, numai în echivalent în cazul în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului reprezentat de unitatea deținătoare, pe când prin promovarea unei acțiuni în revendicare se urmărește restituirea în natură a imobilului. De asemenea nu sunt incidente nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea acordării foștilor proprietari sau moștenitorilor lor doar a măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziții devin incidente numai în măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În speța de față, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul art. 18 lit. c), întrucât imobilul înstrăinat, intrând în patrimoniul statului fără titlu valabil, excede aplicării Legii nr. 112/1995. Art. 1 din actul normativ în discuție vizează imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță. Fiind încălcate dispozițiile art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul de aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta poate obține restituirea în natură a imobilului. În consecință, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul în temeiul art. 480 C. civ. a admis revendicarea.

Această soluție dă expresie optimă și principiului echității întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav atinse în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către reclamant al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat, niciodată dreptul de proprietate iar reclamantul ar fi expusă în aceste condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile. Practica Convenției Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că vânzarea realizată de stat către chiriaș, chiar dacă acesta este de bună - credință, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia.

În speța de față, vânzarea apartamentului înainte de soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995 coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naționalizării până în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În admiterea revendicării, tribunalul a avut în vedere și Hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul G.V.

și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, iar prin decizia civilă nr. 379 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București – secția a III – a civilă s-au respins ca nefondate apelurile, reținându-se următoarele considerente: În esență s-a motivat că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece greșit s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție, mai ales că cererea nu a fost pus în discuția părților, iar admițând cererea lui G.V. împotriva reclamantei V.A.M., aceasta are strânsă legătură cu cererea de chemare în garanție (mai ales că părțile nu au solicitat disjungerea cererilor), filele 2 – 3 dosar apel.

Motivul de apel este neîntemeiat. Din coroborarea art. 57 și 165 C. proc. civ. se reține că nu ne aflăm în prezența unor excepții (ca în cazul conexității sau litispendenței) spre a fi puse în discuția părților. Astfel art. 165 C. proc. civ. prevede că: „În orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de a fi judecată”. Deci este atributul instanței de a aprecia oportunitatea disjungerii cererilor, pentru soluționarea cu celeritate. Astfel motivul de apel nu poate fi primit și este netemeinic. Referitor la apelul formulat de G.V. În esență, susține că greșit i s-a respins excepția inadmisibilității în cauza de față, că statul nu are un titlu valabil, că există bună – credință și nu s-a demonstrat contradictoriul și că nu s-a ținut seama de art. 18 lit. a) din Legea nr. 112/1995 (filele 19 – 22 dosar apel).

Așa cum sunt structurate pe patru puncte, toate motivele de apel se referă la probleme pe care instanța de fond le-a avut în vedere, excepția fiind soluționată corect iar argumentația făcută este convingătoare. Referitor la celelalte aspecte ce țin de valabilitatea titlului statului, buna – credință, aplicarea Legii nr. 112/1995 se constată din verificarea considerentelor sentinței apelate că acestea au fost soluționate corect și fără a relua argumentația dată asupra motivelor invocate în apel și soluționate de prima instanță, se reține că susținerile din apel sunt generale, nu se arată în concret ce anume a greșit instanța de fond (de altfel buna – credință nu echivalează cu un mod de dobândire a proprietății) ci este un element analizat în cadrul unui contract de vânzare – cumpărare.

Așa cum au fost formulate în scris, motivele de apel nu pot fi primite, sentința fiind legală și temeinică. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul G.V. și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurentul G.V. a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținându-se că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de excepțiile indicate. Se mai susține astfel că motivarea hotărârii nu este corespunzătoare și convingătoare, în condițiile în care după apariția Legii nr. 10/2001 reclamantul era în drept să solicite restituirea imobilului numai în baza acestui act normativ.

În aceeași idee recurentul mai susține că față de actele de la dosar, în mod cert titlul statului prin care imobilul a trecut în proprietatea acestuia este unul valabil și că buna credință are relevanță în cauză, însă în mod greșit instanța de apel a apreciat că aceasta este irelevantă. O altă critică vizează faptul că disjungerea cererilor de chemare în garanție nu a fost solicitată de părți, și nici nu a fost pusă în discuția părților. Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii principale. Criticile aduse de acest recurent hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel se susține că cererea privind obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din litigiu, are o strânsă legătură cu cererile de chemare în garanție, ori instanța de apel nu analizează acest aspect invocat în motivele de apel. O altă critică vizează incidența dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care reclamanta putea beneficia numai de măsuri reparatorii în echivalent, motiv pentru care susține recurentul este neîntemeiată acțiunea în revendicare. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Instanța de apel învestită cu apelul petentului G.V.

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, avea obligația să examineze cauza prin prisma tuturor criticilor aduse hotărârii instanței de fond. Or, examinând considerentele hotărârii instanței de apel este de reținut că acestea nu cuprind criticile efective aduse de pârâți hotărârii instanței de fond, și nici motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței de apel în soluția de respingere a apelurilor. Din perspectiva acestor aspecte, hotărârea instanței de apel nu se încadrează în exigențele impuse de dispozițiile art. 261 C. proc. civ. Motivarea unei hotărâri este o problemă de esență, și nu de volum, însă ea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înregistrat cererile și susținerile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, urmând o ordine cronologică. Ea are un caracter esențial întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanței în sensul pronunțării soluției adoptate. În același timp motivarea hotărârii permite realizarea controlului judiciar în condițiile încadrării unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Obligația instanței de a explica de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce s-au admis susținerile unei părți și le-a respins pe celelalte este o obligație esențială prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Or nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar privind instanța de recurs în imposibilitatea de a putea realiza justețea soluției adoptate.

Din perspectiva celor expuse și a dreptului la un proces echitabil prevăzut și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de reținut că hotărârea instanței de apel nu întrunește exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nu sunt examinate și nici analizate motivele de apel invocate de pârât (filele 19 – 22). Or în aceste condiții nu poate fi verificată legalitatea hotărârii atacate, astfel că nemotivarea hotărârii în privința tuturor motivelor de apel invocate de pârât, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, cu atât mai mult cu cât un motiv de apel viza faptul că instanța de fond nu a pus în discuția părților disjungerea cererii de chemare în garanție.

De altfel, instanța de apel nu a examinat nici acest aspect, deși acesta viza o încălcare a principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, principii ce intră de asemenea în conținutul dreptului la un proces echitabil. Din perspectiva acestor aspecte, și a încălcării dispoziției art. 261 C. proc. civ., recursurile pârâților sunt fondate, motiv pentru care urmează a fi admise, a se casa hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul G.V. și chematul în garanție Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 379 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București – Secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2010.