ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6255/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6255/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1646 din 4 noiembrie 2008, Tribunalul București – Secția a V – a Civilă a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București

prin Primar General și a respins cererea formulată de reclamanta V.A.M., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis

cererea formulată de reclamanta V.A.M., în contradictoriu cu pârâtul G.V. și

chemații în garanție Primăria Municipiului București, Ministerul Economiei și

Finanțelor și SC H.N. SA; a obligat pârâtul G.V. să restituie în deplină

proprietate și posesie imobilul din București, Calea Floreasca, parter,

apartament 1, sector 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză c cu suprafață

utilă de 21,77 m.p. reprezentând o cotă indiviză de 9,05% și 28,30 m.p. teren sub construcție; în baza art. 165 C. proc. civ. a disjuns cererile de chemare în

garanție și a format dosar separat cu următoarele părți: reclamant G.V. și

pârâți Primăria Municipiului București, SC H.N. SA, Ministerul Economiei și

Finanțelor, chemat în garanție SC H.N. SA; a acordat termen pentru continuarea

judecății în dosarul nou format la data de 13 ianuarie 2008, ora 8,30, A 2, cu

citarea părților indicate mai sus; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 6 decembrie 2007, sub nr. 17592/299/2007,

reclamanta V.A.M. a chemat în judecată pe pârâții C.A., S.G., C.M., T.N. și

Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață de 384 m.p. și construcțiile existente pe acesta, situat în București, Calea Floreasca, sectorul 1.

Prin sentința civilă nr.

3038 din 6 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de

necompetență materială, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei

privind pe reclamanta V.A.M. și pârâtul – reclamant C.M., pârâta C.A., pârâtul G.V.

și Municipiul București prin Primarul General, prin chemații în garanție

Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria Municipiului București și SC H.N.

SA, în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă.

Pentru a hotărî

astfel, judecătoria a reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al

căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV – a Civilă sub nr. 16458/3/2008.

Prin încheierea de

ședință din data de 17 iunie 2008, tribunalul a dispus rectificarea citativului

cu privire la numele corect al pârâților C.A. și G.V.; a dispus rectificarea

citativului cu privire la numele corect de pârât – reclamant pe care o au S.G. și

C.M., a pus în vedere reclamantei să-și evalueze în parte fiecare apartament

solicitat; a pus în vedere pârâtului C.M. să indice obiectul cererii

reconvenționale formulate, să indice temeiul juridic, precum și cadrul

procesual și a prorogat discutarea excepțiilor invocate prin întâmpinări.

Prin încheierea de

ședință din data de 23 septembrie 2008, tribunalul, în baza art. 165 C. proc.

civ., a dispus disjungerea cererii reclamantei cu formarea a patru dosare

separate, având în vedere existența unor raporturi juridice distincte între

aceasta și fiecare pârât persoană fizică.

Dosarul

disjuns având ca părți reclamanta V.A.M., pârâți G.V. și Municipiul București

prin Primarul General și chemații în garanție Primăria Municipiului București,

SC H.N. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor și ca obiect revendicare

imobiliară, a fost înregistrat pe rolul Tribunalul București - Secția a IV a

Civilă sub nr. 36614/3/2008.

Reclamanta

a indicat că valoarea de circulație a imobilului revendicat este de 150.000

euro echivalentul a 525.000 lei/ron, iar pârâții nu au contestat această

valoare.

Analizând

actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a

apreciat că acțiunea formulată este fondată pentru următoarele considerente:

Tribunalul

a reținut că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 19704 din

09 iulie 1934 la Tribunal Ilfov - Secția Notariat, Ș.I.l. și Ș.I.M. au dobândit

de la B.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor,

situate în București, Calea Floreasca.

Acest

imobil în cartea funciară conform procesului - verbal nr. 7857/1940 a orașului

București cu teren în suprafață de 384 mp. și două corpuri de căldare, primul

corp având cinci camere și dependințe, iar al doilea corp fiind compus din

patru camere și dependințe și subsol cu garaj.

S-a

observat din certificatul emis de Serviciul Finanțelor Sector 5 că la nivelul

anului 1949 Ș.l. figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile și pentru

imobilul din Calea Floreasca.

Ulterior,

imobilul sus-menționat a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, poziția 7569,

cu opt apartamente și a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar

Ș.I., așa cum rezultă din adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 și nr. 2750/1997

emise de SC H.N. SA și din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 (fila 91 dosar fond).

Potrivit

certificatului de calitate de moștenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma

decesului lui Ș.M. decedata la data de 14 decembrie 1974 și Ș.I.

decedat la data de 01 octombrie 1975 a rămas ca moștenitor Ș.I., în

calitate de fiu, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 25 din 18

aprilie 2007 în urma decesului lui Ș.I. decedat la 22 ianuarie 2007, a rămas ca unică moștenitoare reclamanta V. (fostă Ș.) A.M.

Tribunalul

a mai reținut că autorul reclamantei Ș.I. a formulat cerere de restituire

a întregului imobil din Calea Floreasca, cererea sa fiind înregistrată la data

de 28 martie 1996 cu nr. 205, nefiind soluționată, anterior vânzării

apartamentului în litigiu.

Prin

contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 4702/27446 din 03 iulie

1997 Primăria Municipiului București în calitate de vânzătoare, în calitate de

vânzătoare prin mandatara SC H.N. SA, a vândut defunctei T.N., în calitate de

comparatoare, locuința situată în București, Calea Floreasca, parter, ap. 1,

sector 1, în suprafață utilă de 21,77 mp.

Prin

certificatul de legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma

decesului numitei T.N., decedată la data de 29 iulie 2000 a rămas în calitate de legatar universal G.V. căruia i-a revenit întreaga moștenire, inclusiv

apartamentul în litigiu.

Tribunalul

a reținut că întrucât atât reclamanta cât și pârâtul pretind a avea dreptul de

proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze

la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil

(superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența

dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

În

acest sens, în primul rând, tribunalul a reținut că însăși Decretul 92/1950 în

ansamblul său, că titlul al statului, independent de modul în care i-au fost

respectate dispozițiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs

de către reclamantă.

Potrivit

art. 6 din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al

statului ori al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și ale

legilor în vioare la data reluării lor de către stat”, iar potrivit alineatului

final al aceluiași articol „instanțele judecătorești sunt competente să

stabilească valabilitatea titlului”.

În

speța dedusă judecații, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei.

Tribunalul

a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ

constituțional în raport de Constituția din 1948 în vigoare la acea dată.

Potrivit

art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment „proprietatea particulară și

dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea

particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție

specială”. Iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de

utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de

justiție”.

Decretul

nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituției încalcă aceste

prevederi devreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i

de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și

crea, contrar principiului constituțional prevăzut de art. 17 o diferențiere

între cetățenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de

proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetățeni români.

Decretul

nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată

de Adunarea Generala ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte

semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul

la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi

lipsit arbitrar de proprietatea sa.

De

asemenea, încalcă și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu

poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabila despăgubire” tocmai prin faptul că

obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să

existe o cauză de utilitate publică.

Constituția

din 1948 sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 prevedea în art.

11 că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni

proprietate de stat, bun al întregului popor.

Încălcând

toate aceste acte normative menționate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui

un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu

nevalid.

Cu

excepția exproprierii, în sistemul codului civil roman, legea, privită ca

titlu, fiind un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății, are în

vedere situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților,

iar nu de patrimoniul terților în favoarea sa întrucât nu se poate dispune de

bunurile altuia, dispoziția fiind un atribuit exclusiv al proprietarului.

Prin

urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr.

92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C.

civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând

constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea

doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a

justifica deposedarea proprietarului.

Nevalabilitatea

titlului statului rezulta deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998

care permite instanței de judecată verificarea valabilității titlului statului

după trei criterii, respectiv concordanța titlului cu Constituția vremii, cu

actele normative interne în vigoare la acea dată și cu tratatele internaționale

la care România era parte, cu condiția însă de a nu exista o lege specială de

reglementare a situației acestor imobile preluate de stat în perioada

1945-1989.

În

lipsa, acordului sau de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne

un simplu terț față de titlul statului, putând opune titlul sau acestuia spre

comparație și spre a se stabili cui aparține dreptul.

Or,

în speța dedusă judecății, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată

mai veche (1934) față de cel al statului și ca oricum titlul statului nu este

valid (vezi considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este

cea care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și

implicit cu pârâții

.

Tribunalul

a apreciat că titlul exhibat de reclamanta este preferabil și mai bine

caracterizat deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în

cartea funciară și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de

proprietate al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în

proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu.

Practic, titlul reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul

proprietar, când titlul pârâtului provenind de la stat, el nu a existat,

deoarece preluarea a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care

să o fi

justificat.

În

ceea ce privește susținerile pârâtului, în sensul că autoarea sa

T.N.

ce a cumpărat imobilul de la stat a fost cumpărătoare de bună - credință,

tribunalul a constatat următoarele:

O

doctrină unanimă admite că singurele modalități care fac dovada certă a

dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și

ocupațiunea. în lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se va

rezolva prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtului. Dacă

reclamantul, cât și pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori

diferiți,

urmează a se da eficiență

titlului ce provine de la autorul al cărui drept este

preferabil.

Cât

timp există și a existat un sistem de norme care reglementează desfășurarea

raporturilor juridice private, iar buna - credință nu enumerată printre modalitățile

de dobândire a dreptului de proprietate, instanța a apreciat că atitudinea

subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare -

cumpărare este irelevantă sub aspectul dreptului intrat în patrimoniu.

În

cazul pe care îl analizăm, titlul subdobânditorului de bună-credință provine de

la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raportai, titlul

adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în

posesiunea statului a fost abuzivă. A rezultat că

în urma comparării titlurilor

proprietarului deposedat abuziv și

subdobânditorul de bună - credință acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel

din urmă nu poate invoca favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire

a proprietății.

Buna - credință

invocată de pârât nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în

acțiunea în constatarea nulității actului juridic pare se pot invoca

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acest articol însă nu a răsturnat

regulile de soluționare ale acțiunii în revendicare de comun, ci se referă la

situația în care imobilul nu poate face obiect al reparatorii de restituire în

natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001,

deschizând calea constatării nulității actului juridic sau acordării de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr.

112/1995.

O

eventuală respingere a acțiunii de revendicare împotriva

cumpărătorului în

baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză aplică dispozițiile art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi ai întrucât acest text de lege se

poate aplica cel mult în materia nulității absolute cazul în care reclamantul

formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare - cumpărare, nu și în materia revendicării.

Tribunalul

a considerat că, în cazul acțiunii în revendicare, nu prezintă importanță dacă

reclamanta sau autorul său au notificat pe pârât, cu intenția lor de a revendica

imobilul. Acest aspect prezintă relevanță în conturarea bunei - credințe a

cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de care depinde

soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității actului juridic încheiat în

aceste condiții.

Nu

are relevanță, în cadrul acțiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul

reclamantei a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită de

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul

Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii, numai în echivalent în

cazul în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului

reprezentat de unitatea deținătoare, pe când prin promovarea unei acțiuni în

revendicare se urmărește restituirea în natură a imobilului.

De

asemenea nu sunt incidente nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

care prevăd posibilitatea acordării foștilor proprietari sau moștenitorilor lor

doar a măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziții devin incidente numai

în măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În speța de față, nu sunt

îndeplinite condițiile impuse de textul art. 18 lit. c), întrucât imobilul

înstrăinat, intrând în patrimoniul statului fără titlu valabil, excede

aplicării Legii nr. 112/1995. Art. 1 din actul normativ în discuție vizează

imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în

speță. Fiind încălcate dispozițiile art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul

de aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta

poate obține restituirea în natură a imobilului.

În

consecință, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced,

tribunalul în temeiul art. 480 C. civ. a admis revendicarea.

Această soluție dă

expresie optimă și principiului echității întrucât principiul garantării

dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav

atinse în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către

reclamant al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de

proprietate împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat,

niciodată dreptul de proprietate iar reclamantul ar fi expusă în aceste

condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile.

Practica Convenției

Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că vânzarea realizată

de stat către chiriaș, chiar dacă acesta este de bună - credință, reprezintă o

privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia.

În speța de față,

vânzarea apartamentului înainte de soluționarea cererii formulate în baza Legii

nr. 112/1995 coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naționalizării până

în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr.

1.

În admiterea

revendicării, tribunalul a avut în vedere și Hotărârile pronunțate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul G.V.

și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, iar prin decizia civilă nr. 379

din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București – secția a III – a civilă s-au

respins ca nefondate apelurile, reținându-se următoarele considerente:

În esență s-a motivat că sentința este nelegală și

netemeinică, deoarece greșit s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în

garanție, mai ales că cererea nu a fost pus în discuția părților, iar admițând

cererea lui

G.V.

împotriva reclamantei V.A.M., aceasta are strânsă legătură cu cererea de

chemare în garanție (mai ales că părțile nu au solicitat disjungerea

cererilor), filele 2 – 3 dosar apel.

Motivul

de apel este neîntemeiat.

Din

coroborarea art. 57 și 165 C. proc. civ. se reține că nu ne aflăm în prezența

unor excepții (ca în cazul conexității sau litispendenței) spre a fi puse în

discuția părților.

Astfel

art. 165 C. proc. civ. prevede că: „În orice stare a judecății se pot despărți

pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare

de a fi judecată”. Deci este atributul instanței de a aprecia oportunitatea

disjungerii cererilor, pentru soluționarea cu celeritate.

Astfel

motivul de apel nu poate fi primit și este netemeinic.

Referitor

la apelul formulat de G.V.

În

esență, susține că greșit i s-a respins excepția inadmisibilității în cauza de

față, că statul nu are un titlu valabil, că există bună – credință și nu s-a

demonstrat contradictoriul și că nu s-a ținut seama de art. 18 lit. a) din

Legea nr. 112/1995 (filele 19 – 22 dosar apel).

Așa

cum sunt structurate pe patru puncte, toate motivele de apel se referă la

probleme pe care instanța de fond le-a avut în vedere, excepția fiind soluționată

corect iar argumentația făcută este convingătoare. Referitor la celelalte

aspecte ce țin de valabilitatea titlului statului, buna – credință, aplicarea

Legii nr. 112/1995 se constată din verificarea considerentelor sentinței

apelate că acestea au fost soluționate corect și fără a relua argumentația dată

asupra motivelor invocate în apel și soluționate de prima instanță, se reține

că susținerile din apel sunt generale, nu se arată în concret ce anume a greșit

instanța de fond (de altfel buna – credință nu echivalează cu un mod de

dobândire a proprietății) ci este un element analizat în cadrul unui contract

de vânzare – cumpărare.

Așa

cum au fost formulate în scris, motivele de apel nu pot fi primite, sentința

fiind legală și temeinică.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul G.V. și chematul în garanție Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Astfel

recurentul G.V. a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținându-se că instanța a făcut o

greșită interpretare și aplicare a legii față de excepțiile indicate.

Se

mai susține astfel că motivarea hotărârii nu este corespunzătoare și

convingătoare, în condițiile în care după apariția Legii nr. 10/2001

reclamantul era în drept să solicite restituirea imobilului numai în baza

acestui act normativ.

În

aceeași idee recurentul mai susține că față de actele de la dosar, în mod cert

titlul statului prin care imobilul a trecut în proprietatea acestuia este unul

valabil și că buna credință are relevanță în cauză, însă în mod greșit instanța

de apel a apreciat că aceasta este irelevantă.

O

altă critică vizează faptul că disjungerea cererilor de chemare în garanție nu

a fost solicitată de părți, și nici nu a fost pusă în discuția părților.

Recurentul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea

hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe cale de

consecință respingerea acțiunii principale.

Criticile

aduse de acest recurent hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel

se susține că cererea privind obligarea pârâților să lase reclamantei în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din litigiu, are o strânsă

legătură cu cererile de chemare în garanție, ori instanța de apel nu analizează

acest aspect invocat în motivele de apel.

O

altă critică vizează incidența dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

motiv pentru care reclamanta putea beneficia numai de măsuri reparatorii în

echivalent, motiv pentru care susține recurentul este neîntemeiată acțiunea în revendicare.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt fondate

pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel învestită cu apelul petentului G.V. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, avea obligația să examineze cauza prin prisma tuturor

criticilor aduse hotărârii instanței de fond.

Or,

examinând considerentele hotărârii instanței de apel este de reținut că acestea

nu cuprind criticile efective aduse de pârâți hotărârii instanței de fond, și

nici motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței de apel în

soluția de respingere a apelurilor.

Din

perspectiva acestor aspecte, hotărârea instanței de apel nu se încadrează în

exigențele impuse de dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Motivarea

unei hotărâri este o problemă de esență, și nu de volum, însă ea trebuie să

cuprindă motivele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței

precum și cele pentru care s-au înregistrat cererile și susținerile părților.

Motivarea

hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt,

urmând o ordine cronologică.

Ea

are un caracter esențial întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce

au format convingerea instanței în sensul pronunțării soluției adoptate.

În

același timp motivarea hotărârii permite realizarea controlului judiciar în

condițiile încadrării unei situații particulare, de speță, în cadrul

prevederilor generale și abstracte ale unei legi.

Obligația

instanței de a explica de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce s-au admis

susținerile unei părți și le-a respins pe celelalte este o obligație esențială

prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Or

nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea

controlului judiciar privind instanța de recurs în imposibilitatea de a putea

realiza justețea soluției adoptate.

Din

perspectiva celor expuse și a dreptului la un proces echitabil prevăzut și de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de reținut că hotărârea instanței

de apel nu întrunește exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu

atât mai mult cu cât nu sunt examinate și nici analizate motivele de apel

invocate de pârât (filele 19 – 22).

Or

în aceste condiții nu poate fi verificată legalitatea hotărârii atacate, astfel

că nemotivarea hotărârii în privința tuturor motivelor de apel invocate de

pârât, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, cu atât mai mult cu cât un

motiv de apel viza faptul că instanța de fond nu a pus în discuția părților

disjungerea cererii de chemare în garanție. De altfel, instanța de apel nu a

examinat nici acest aspect, deși acesta viza o încălcare a principiului

contradictorialității și al dreptului la apărare, principii ce intră de

asemenea în conținutul dreptului la un proces echitabil.

Din

perspectiva acestor aspecte, și a încălcării dispoziției art. 261 C. proc. civ.,

recursurile pârâților sunt fondate, motiv pentru care urmează a fi admise, a se

casa hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul G.V. și chematul în garanție Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București împotriva deciziei civile nr. 379 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București – Secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2010.