ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2012

asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1646 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, și a respins cererea formulată de reclamanta V.A.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul G.V., a obligat pârâtul G.V. să restituie în deplină proprietate și posesie imobilul din București, CF sectorul 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză cu suprafață utilă de 21,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 9,05% și 28,30 mp teren sub construcție, a disjuns cererile de chemare în garanție și a dispus formarea unui dosar separat cu următoarele părți: reclamant G.V., pârâți Primăria Municipiului București, SC H.N.

SA, Ministerul Economiei și Finanțelor, chemat în garanție SC H.N. SA, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. după apariția Legii nr. 10/2001 cu motivarea că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidentă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pentru a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, tribunalul a avut în vedere că obiectul acțiunii în reprezintă revendicarea unui apartament, Municipiul București prin Primar General nefiind posesorul acestuia, deoarece acest pârât a vândut imobilul revendicat către defuncta T.N., care a fost moștenită de pârâtul G.V. Pe fond, Tribunalul a reținut că prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19704 din 9 iulie 1934 la Tribunal Ilfov, secția Notariat, Ș.I.I. și Ș.I.M. au dobândit de la B.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor situate în București, CF sector 2. Acest imobil a fost înscris în Cartea funciară a orașului București conform Procesului-verbal nr. 7857/1940 cu teren în suprafață de 384 mp și 2 corpuri de clădire, primul corp având 5 camere și dependințe, iar al doilea corp fiind compus din 4 camere și dependințe și subsol cu garaj.

Se observă din certificatul emis de Serviciul Finanțelor Sector 5 că la nivelul anului 1949 Ș.I. figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile și pentru imobilul din CF. Ulterior, imobilul sus-menționat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 7569, cu 8 apartamente și a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar Ș.I., așa cum rezultă din Adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 și nr. 2750/1997 emise de SC H.N. SA și din lista anexă la Decretul nr. 92/1950. Potrivit Certificatului de calitate de moștenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma decesului lui Ș.M., decedată la data de 14 decembrie 1974, și a lui Ș.I., decedat la data de 1 octombrie 1975, a rămas ca moștenitor I.Ș., în calitate de fiu, iar potrivit Certificatului de moștenitor nr. 25 din 18 aprilie 2007 în urma decesului lui I.Ș., decedat la 22 ianuarie 2007, a rămas ca unică moștenitoare reclamanta V. (fostă Ș.) A.M.

Tribunalul a reținut că autorul reclamantei - I.Ș. - a formulat cerere de restituire a întregului imobil din CF, cererea sa fiind înregistrată la data de 28 martie 1996 cu nr. 205, nefiind soluționată anterior vânzării apartamentului în litigiu. Prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4702 27446 din 3 iulie 1997 Primăria Municipiului București, în calitate de vânzătoare, prin mandatara SC H.N. SA, a vândut defunctei T.N., în calitate de cumpărătoare, locuința situată în București, CF sector 1, în suprafață utilă de 21,77 mp. Prin Certificatul de legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma decesului numitei T.N., decedată la data de 29 iulie 2000, a rămas în calitate de legatar universal G.V., căruia i-a revenit întreaga moștenire, inclusiv apartamentul în litigiu.

Tribunalul a reținut că întrucât atât reclamanta cât și pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu. În acest sens, în primul rând, tribunalul a reținut că însuși Decretul nr. 92/1950 în ansamblul său, ca titlu al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispozițiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către reclamantă.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar potrivit alin. final al aceluiași articol „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului". În speța dedusă judecății, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei. Tribunalul a considerat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional în raport de Constituția din 1948 în vigoare la acea dată.

Potrivit art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială.", iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție". Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituției, încălca aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar principiului constituțional prevăzut de art. 17, o diferențiere între cetățenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetățeni români.

Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. De asemenea, încălca și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Constituția din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, prevedea în art. 11 că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor. Încălcând toate aceste acte normative menționate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului. Cu excepția exproprierii, în sistemul Codului civil român, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății, are în vedere situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în favoarea sa, întrucât nu se poate dispune de bunurile altuia, dispoziția fiind un atribuit exclusiv al proprietarului.

Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950, nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ., nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Nevalabilitatea titlului statului rezultă deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permite instanței de judecată verificarea valabilității titlului statului după trei criterii, respectiv concordanța titlului cu Constituția vremii, cu actele normative interne în vigoare la acea dată și cu tratatele internaționale la care România era parte, cu condiția însă de a nu exista o lege specială de reglementare a situației acestor imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989. În lipsa acordului său a de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne un simplu terț față de titlul statului, putând opune titlul său acestuia spre comparație și spre a se stabili cui aparține dreptul.

Or, în speța dedusă judecății, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată mai veche (1934) față de cel al statului și oricum titlul statului nu este valid (vezi considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu pârâții. Tribunalul a apreciat că titlul exhibat de reclamanta este preferabil și mai bine caracterizat deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în Cartea Funciară și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu.

Practic, titlul reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâtului provenind de la stat; el nu a existat, deoarece preluarea a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care să o fi justificat. În ceea ce privește susținerile pârâtului, în sensul că autoarea sa - T.N. - ce a cumpărat imobilul de la stat a fost cumpărătoare de bună-credință, tribunalul a constatat următoarele: O doctrină unanimă admite că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtului.

Dacă atât reclamantul, cât și pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Cât timp există și a existat un sistem de norme care reglementează desfășurarea raporturilor juridice private, iar buna-credință nu este enumerată printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate, instanța a apreciat că atitudinea subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este irelevantă sub aspectul valabilității dreptului intrat în patrimoniu. Buna-credință invocată de pârât nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în acțiunea în constatarea nulității actului juridic, față de care se pot invoca dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Acest articol însă nu răstoarnă regulile de soluționare a acțiunii în revendicare de drept comun, ci se referă la situația în care imobilul nu poate face obiect al măsurii reparatorii de restituire în natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, deschizând calea constatării nulității actului juridic sau acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. O eventuală respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulității, deci în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu și în materia revendicării.

Tribunalul a considerat că, în cazul acțiunii în revendicare, nu prezintă importanță dacă reclamanta sau autorul său a notificat pe pârât cu privire la intenția lor de a revendica imobilul. Acest aspect prezintă relevanță în conturarea bunei-credințe a cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de care depinde soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității actului juridic încheiat în aceste condiții. Nu are relevanță, în cadrul acțiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul reclamantei a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii numai în echivalent în cazul în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului reprezentat de unitatea deținătoare, pe când prin promovarea unei acțiuni în revendicare se urmărește restituirea în natură a imobilului. De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care prevăd posibilitatea acordării foștilor proprietari sau moștenitorilor lor doar a măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziții devin incidente numai în măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În speța de față, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul art. 18 lit. c), întrucât imobilul înstrăinat, intrând în patrimoniul statului fără titlu valabil, excede aplicării Legii nr. 112/1995. Art. 1 din actul normativ în discuție vizează imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță. Fiind încălcate dispozițiile art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul de aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta poate obține restituirea în natură a imobilului. În consecință, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul, în temeiul art. 480 C. civ., a admis revendicarea.

Această soluție dă expresie optimă și principiului echității, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către reclamant, al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate, iar reclamanta ar fi expusă în aceste condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile. Practica CEDO este constantă în a aprecia că vânzarea realizată de stat către chiriaș, chiar dacă acesta este de bună-credință, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia.

În speța de față, vânzarea apartamentului înainte de soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995, coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naționalizării până în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În admiterea revendicării, tribunalul a avut în vedere și hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele Păduraru, Străin, Porteanu contra României, în care s-a menționat că vânzarea de către stat a imobilului către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995 reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr, 1, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natura a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare-cumpărare.

S-a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1. Având în vedere că în speță a fost în stare de judecată numai acțiunea principală, cererile de chemare în garanție necesitând administrare de probe, tribunalul în baza art. 165 C. proc.

civ., a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție și formarea unui dosar separat. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul G.V. și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, iar prin Decizia civilă nr. 274 din 14 august 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu majoritate de voturi, s-au respins apelurile pentru următoarele considerente: Referitor la apelul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, s-a avut în vedere faptul că, într-adevăr, principiul contradictorialității, care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, este un principiu general al desfășurării procesului civil.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii apelate: „Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare". Cu încălcarea acestei dispoziții legale, așa cum rezultă din Sentința civilă supusă controlului judiciar, instanța a omis să pună în discuție măsura disjungerii care, fiind întemeiată pe o dispoziție legală, respectiv art. 63 alin. (2) C. proc.

civ., se încadrează în noțiunea de „împrejurare de drept" la care face referire textul de lege citat. Cu toate acestea, maniera în care a procedat instanța nu este suficientă pentru a conduce la constatarea nulității hotărârii, deoarece potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (..) se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor". Or, în cauză, vătămarea în sens procesual, constând în lipsirea părții de posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la măsura disjungerii, nu există, pentru că apelantul chemat în garanție nu a fost prezent la termenul din 4 noiembrie 2008, ceea ce înseamnă că și în ipoteza în care instanța ar fi respectat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., în mod obiectiv acesta nu ar fi fost în măsură să își expună poziția de opunere la aplicarea art. 63 alin. (2) C. proc. civ. Nici cel de-al doilea motiv de apel nu este întemeiat. Conform art. 63 alin. (2) C. proc. civ.: „Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate deosebit". Întrucât pe cererea de chemare în garanție nu fuseseră administrate probele necesare în vederea stabilirii valorii ce reprezintă actualizarea prețului achitat de către autoarea pârâtului, în mod corect prima instanță a apreciat că numai acțiunea principală este în stare de judecată și că, deci, sunt îndeplinite condițiile textului de lege citat.

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul pârât G.V., s-a avut în considerare faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept". Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.). În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit". Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună-credință.

De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține. În cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum s-a arătat anterior, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului.

Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de despăgubiri, ca urmare a constatării prescrierii dreptului material la acțiune în privința cererii reclamantelor de constatare a contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit însă să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc." Rezolvarea conflictului dintre legea internă (care nu permite nici restituirea bunului în natură proprietarului deposedat în mod abuziv și nici acordarea unor măsuri reparatorii efective) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în sistemul căreia jurisprudența instanței de contencios european a sancționat imposibilitatea reclamanților de a obține posesia asupra imobilelor, fără ca acestora să le fie acordată vreo despăgubire pentru această privare) poate avea în prezent în mod logic două soluții: fie admiterea acțiunilor în revendicare (deci înlăturarea de la aplicare a legii naționale, relativ la instituirea criteriului de preferabilitate în favoarea pârâților), urmând ca pârâții să fie despăgubiți pentru privarea de bunurile lor care ar fi astfel produsă,

fie respingerea lor, urmând însă ca reclamanții să primească despăgubiri în bani (ceea ce presupune ignorarea dispozițiilor interne care reglementează mecanismul de acordare a unor măsuri reparatorii prin acțiuni la fonul Proprietatea). Potrivit considerentelor din decizia citată anterior, Înalta Curte de Justiție și Casație a optat pentru cea de-a doua soluție în ipotezele în care pârâții dețin „bunuri" în sensul Convenției și pentru prima în celelalte cazuri. Făcând aplicarea acestei reguli în cauza de față, se constată că pârâtului G.V., moștenitorul lui T.N., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaște un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerință.

Nu s-ar putea reține nici că pârâtul ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 alin. (2) din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Din contră, imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat autoarei pârâtului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident potrivit art. 1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătoarea a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, referitor la prima condiție, se constată că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din 1948, art. 8, 10 și 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare Române erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost preluat fără titlu valabil. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriașii titulari de contract cei ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14 - 18 din lege. Astfel, conform art. 14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale.

Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise în termen de 30 de zile Comisiei județene (respectiv a Municipiului București), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri aveau obligația de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei județene sau a Comisiei Municipiului București erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate în termen de 30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii nr. 112/1995 era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului București, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finală.

Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de SC H.N. SA, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată în temeiul legii trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fața instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de SC H.N. SA, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.

Cu atât mai mult, cumpărătoarea nu avea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, oricât de clară ar putea părea dispoziția legală care reglementa acest domeniu, iar o regulă de minimă diligență ar fi impus acesteia o conduită de abținere până la clarificarea situației juridice a imobilului pe care intenționa sa îl dobândească. Aspectul esențial în legătură cu această a doua încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este deci dacă dispozițiile legale în vigoare la data respectivă recunoșteau lui T.N. dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupau, ci momentul nașterii acestui drept, care este cel la care se stabilește că imobilul „nu se restituie în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse autorităților desemnate de lege și numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităților deținătoare.

Sub cel de-al doilea aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credință.

Or, la data încheierii de către T.N., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4702/27446 din 3 iulie 1997, se afla în curs de soluționare Cererea nr. 205 din 28 martie 1996 formulată de către I.Ș., de restituire a imobilului situat în CF. Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde proprietarul deposedat în mod abuziv al imobilului, cumpărătoarea ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de bună-credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua-credință.

Există rea-credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate. Mai mult decât atât, T.N. se află în culpă și referitor la încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1), neputând invoca necunoașterea legii în temeiul căreia a formulat cererea de cumpărare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, atât pârâtul G.V. cât și chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Astfel, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, se susține că disjungerea cerută de chemata în garanție nu a fost solicitată de părți ci s-a dispus disjungerea din oficiu fără nicio motivare, cu atât mai mult cu cât nu a fost pusă în discuția părților necesitatea disjungerii cererilor. Pârâtul G.V. a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății, de faptul că în anul 1997 contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat după ce persoana îndreptățită optase prin Cererea nr. 205/1996 pentru acordarea de despăgubiri și înainte de apariția Legii nr. 213/1998.

În aceeași idee se susține greșita interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care pentru imobilul din litigiu niciodată nu a fost solicitată constatarea nevalabilității titlului statului. Recurentul susține că antecesorul reclamantei a pretins în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, despăgubiri, situație în care la momentul vânzării-cumpărării erau îndeplinite dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: Acțiunea în revendicare a fost înaintată de reclamantă la 6 septembrie 2007, solicitându-se obligarea părților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din CF, construcții și teren de 384 mp.

Antecesorul reclamantei I.Ș. a formulat la 28 martie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul din litigiu, Cerere înregistrată sub nr. 205/1996. Pentru apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu s-a încheiat la 3 iulie 1997 Contractul de vânzare-cumpărare nr. 470227446 între Primăria municipiului București, în calitate de vânzătoare, prin mandatar SC H.N. SA și numita T.N., în calitate de cumpărătoare. Așa cum rezultă din Certificatul de legatar universal nr. 116 din 16 august 2000, pârâtul G.V. are calitatea de moștenitor după T.N. decedată la 29 iulie 2000. În aceste condiții, în analiza raportului juridic dintre părți, și a comparării titlurilor deținute de acestea, se impunea examinarea situației legate de faptul că reclamanta a invocat titlul autorilor săi din anul 1934, fără a fi deținătoarea actuală a unui titlu obținut prin hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.

Astfel, reclamanta nu poate susține existența unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale", valori sau interese patrimoniale sau „speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură. În principiu nu este suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat ci ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce însă nu este îndeplinit în cauză. Este real că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al neeficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale atrocităților comuniste în perioada regimului politic comunist instituind cerințe specifice, obligatorii pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubire. Curtea europeană a stabilit că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă.

Astfel, din perspectiva celor expuse, și a faptului că reclamanta a formulat direct în instanță acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile preluate fără titlu valabil, și că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească sau un act administrativ care să confirme existența unui bun din patrimoniul său, în sensul Convenției, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, urmează a se modifica hotărârea instanței de apel, în sensul admiterii apelului pârâtului și a se schimba în parte hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

În ce privește recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ce vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ. și respectiv greșita disjungere a cererii de chemare în garanție, fără nicio motivare, este de reținut că aceste critici sunt nefondate în condițiile în care disjungerea s-a dispus în temeiul art. 165 C. proc. civ. motivat de faptul că numai acțiunea principală se afla în stare de judecată, iar pentru cererea de chemare în garanție era necesară administrarea unor probe. Este real că potrivit art. 63 C. proc. civ.

cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală, numai că alin. (2) al acestui articol vizează disjungerea lor, „când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, situație în care instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate deosebit". Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi respins recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 274A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de recurentul pârât G.V. împotriva aceleiași decizii pe care o modifică în parte. În consecință admite apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței nr. 1646 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.A.M.

față de acest pârât. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012. Procesat de GGC - LM