ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 1646 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin Primar General, și a respins cererea formulată de reclamanta

V.A.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul G.V., a obligat

pârâtul G.V. să restituie în deplină proprietate și posesie imobilul din

București, CF sectorul 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză cu suprafață

utilă de 21,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 9,05% și 28,30 mp teren sub

construcție, a disjuns cererile de chemare în garanție și a dispus formarea

unui dosar separat cu următoarele părți: reclamant G.V., pârâți Primăria

Municipiului București, SC H.N. SA, Ministerul Economiei și Finanțelor, chemat

în garanție SC H.N. SA, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dispozițiile art. 480 și

următoarele C. civ. după apariția Legii nr. 10/2001 cu motivarea că acțiunea

introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune

în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând

ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile

deținătoare pentru a fi incidentă procedura administrativă, prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

Pentru a admite

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București,

prin Primar General, tribunalul a avut în vedere că obiectul acțiunii în

reprezintă revendicarea unui apartament, Municipiul București prin Primar

General nefiind posesorul acestuia, deoarece acest pârât a vândut imobilul

revendicat către defuncta T.N., care a fost moștenită de pârâtul G.V.

Pe fond, Tribunalul a

reținut că prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19704 din 9

iulie 1934 la Tribunal Ilfov, secția Notariat, Ș.I.I. și Ș.I.M. au dobândit de

la B.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor situate

în București, CF sector 2.

Acest imobil a fost

înscris în Cartea funciară a orașului București conform Procesului-verbal nr.

7857/1940 cu teren în suprafață de 384 mp și 2 corpuri de clădire, primul corp

având 5 camere și dependințe, iar al doilea corp fiind compus din 4 camere și

dependințe și subsol cu garaj.

Se observă din

certificatul emis de Serviciul Finanțelor Sector 5 că la nivelul anului 1949

Ș.I. figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile și pentru imobilul din

CF.

Ulterior, imobilul

sus-menționat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 7569, cu 8

apartamente și a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar Ș.I.,

așa cum rezultă din Adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 și nr. 2750/1997 emise de

SC H.N. SA și din lista anexă la Decretul nr. 92/1950.

Potrivit

Certificatului de calitate de moștenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma

decesului lui Ș.M., decedată la data de 14 decembrie 1974, și a lui Ș.I.,

decedat la data de 1 octombrie 1975, a rămas ca moștenitor I.Ș., în calitate de

fiu, iar potrivit Certificatului de moștenitor nr. 25 din 18 aprilie 2007 în

urma decesului lui I.Ș., decedat la 22 ianuarie 2007, a rămas ca unică

moștenitoare reclamanta V. (fostă Ș.) A.M.

Tribunalul a reținut

că autorul reclamantei - I.Ș. - a formulat cerere de restituire a întregului

imobil din CF, cererea sa fiind înregistrată la data de 28 martie 1996 cu nr.

205, nefiind soluționată anterior vânzării apartamentului în litigiu.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4702 27446 din 3 iulie 1997 Primăria

Municipiului București, în calitate de vânzătoare, prin mandatara SC H.N. SA, a

vândut defunctei T.N., în calitate de cumpărătoare, locuința situată în

București, CF sector 1, în suprafață utilă de 21,77 mp.

Prin Certificatul de

legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma decesului numitei

T.N., decedată la data de 29 iulie 2000, a rămas în calitate de legatar

universal G.V., căruia i-a revenit întreaga moștenire, inclusiv apartamentul în

litigiu.

Tribunalul a reținut

că întrucât atât reclamanta cât și pârâtul pretind a avea dreptul de

proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze

la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil

(superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența

dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

În acest sens, în

primul rând, tribunalul a reținut că însuși Decretul nr. 92/1950 în ansamblul

său, ca titlu al statului, independent de modul în care i-au fost respectate

dispozițiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către

reclamantă.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al

unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat", iar potrivit alin. final al aceluiași

articol „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea

titlului".

În speța dedusă

judecății, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950, de la autorul reclamantei.

Tribunalul a

considerat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ

constituțional în raport de Constituția din 1948 în vigoare la acea dată.

Potrivit art. 8 din

Constituția în vigoare la acel moment „proprietatea particulară și dreptul de

moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară,

agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială.",

iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate

publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de

justiție".

Decretul nr. 92/1950,

act normativ de rang inferior Constituției, încălca aceste prevederi, de vreme

ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în

cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar

principiului constituțional prevăzut de art. 17, o diferențiere între cetățenii

români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul

anumitor categorii de cetățeni români.

Decretul nr. 92/1950

este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea

Generală ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care

prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate,

atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de

proprietatea sa.

De asemenea, încălca

și dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a

ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii

români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de

utilitate publică.

Constituția din 1948,

sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, prevedea în art. 11 că

mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni

proprietate de stat, bun al întregului popor.

Încălcând toate

aceste acte normative menționate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un

titlu valabil al statului.

Cu excepția

exproprierii, în sistemul Codului civil român, legea, privită ca titlu, fiind

un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății, are în vedere situația în

care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de

patrimoniul terților în favoarea sa, întrucât nu se poate dispune de bunurile

altuia, dispoziția fiind un atribuit exclusiv al proprietarului.

Prin urmare, trecerea

imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950,

nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ., nu

reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un

titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui

instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica

deposedarea proprietarului.

Nevalabilitatea

titlului statului rezultă deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998

care permite instanței de judecată verificarea valabilității titlului statului

după trei criterii, respectiv concordanța titlului cu Constituția vremii, cu

actele normative interne în vigoare la acea dată și cu tratatele internaționale

la care România era parte, cu condiția însă de a nu exista o lege specială de

reglementare a situației acestor imobile preluate de stat în perioada 1945 -

1989.

În lipsa acordului

său a de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne un simplu terț

față de titlul statului, putând opune titlul său acestuia spre comparație și

spre a se stabili cui aparține dreptul.

Or, în speța dedusă

judecății, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată mai veche (1934)

față de cel al statului și oricum titlul statului nu este valid (vezi

considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care

își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu

pârâții.

Tribunalul a apreciat

că titlul exhibat de reclamanta este preferabil și mai bine caracterizat

deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în Cartea

Funciară și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate

al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul,

preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu. Practic, titlul

reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, pe

când titlul pârâtului provenind de la stat; el nu a existat, deoarece preluarea

a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care să o fi justificat.

În ceea ce privește

susținerile pârâtului, în sensul că autoarea sa - T.N. - ce a cumpărat imobilul

de la stat a fost cumpărătoare de bună-credință, tribunalul a constatat

următoarele:

O doctrină unanimă

admite că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de

proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea. În lipsa unei asemenea

probe, o acțiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor

reclamantului și pârâtului. Dacă atât reclamantul, cât și pârâtul au titluri,

iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului

ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Cât timp există și a

existat un sistem de norme care reglementează desfășurarea raporturilor

juridice private, iar buna-credință nu este enumerată printre modalitățile de

dobândire a dreptului de proprietate, instanța a apreciat că atitudinea

subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

este irelevantă sub aspectul valabilității dreptului intrat în patrimoniu.

Buna-credință

invocată de pârât nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în

acțiunea în constatarea nulității actului juridic, față de care se pot invoca

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acest articol însă nu răstoarnă

regulile de soluționare a acțiunii în revendicare de drept comun, ci se referă

la situația în care imobilul nu poate face obiect al măsurii reparatorii de

restituire în natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr.

10/2001, deschizând calea constatării nulității actului juridic sau acordării

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul

Legii nr. 112/1995.

O eventuală

respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr.

112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 46 alin.

(2) din Legea 10/2001 nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se

poate aplica cel mult în materia nulității, deci în cazul în care reclamantul

formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, nu și în materia revendicării.

Tribunalul a

considerat că, în cazul acțiunii în revendicare, nu prezintă importanță dacă

reclamanta sau autorul său a notificat pe pârât cu privire la intenția lor de a

revendica imobilul. Acest aspect prezintă relevanță în conturarea

bunei-credințe a cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de

care depinde soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității actului juridic

încheiat în aceste condiții.

Nu are relevanță, în

cadrul acțiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul reclamantei a

formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită de

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul

Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii numai în echivalent în cazul

în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului reprezentat de

unitatea deținătoare, pe când prin promovarea unei acțiuni în revendicare se

urmărește restituirea în natură a imobilului.

De asemenea, nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care prevăd

posibilitatea acordării foștilor proprietari sau moștenitorilor lor doar a

măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziții devin incidente numai în

măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În speța de față, nu sunt îndeplinite condițiile

impuse de textul art. 18 lit. c), întrucât imobilul înstrăinat, intrând în

patrimoniul statului fără titlu valabil, excede aplicării Legii nr. 112/1995.

Art. 1 din actul normativ în discuție vizează imobilele trecute în proprietatea

statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță. Fiind încălcate dispozițiile

art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul de aplicare a art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta poate obține restituirea în natură a

imobilului.

În consecință, în

raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul, în temeiul

art. 480 C. civ., a admis revendicarea.

Această soluție dă

expresie optimă și principiului echității, întrucât principiul garantării

dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav

atins în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către

reclamant, al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de

proprietate, împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat niciodată

dreptul de proprietate, iar reclamanta ar fi expusă în aceste condiții unor

sancțiuni injuste și ireparabile.

Practica CEDO este

constantă în a aprecia că vânzarea realizată de stat către chiriaș, chiar dacă

acesta este de bună-credință, reprezintă o privare de bun, constituind o

ingerință în dreptul de proprietate al acestuia.

În speța de față,

vânzarea apartamentului înainte de soluționarea cererii formulate în baza Legii

nr. 112/1995, coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naționalizării

până în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1.

În admiterea

revendicării, tribunalul a avut în vedere și hotărârile pronunțate de CEDO în

cauzele Păduraru, Străin, Porteanu contra României, în care s-a menționat că

vânzarea de către stat a imobilului către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995

reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr, 1, deoarece

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea

în natura a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare-cumpărare. S-a

stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui

imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui

terț și urmare a acestei vânzări cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a

intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți

o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca

efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze

a primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.

Având în vedere că în

speță a fost în stare de judecată numai acțiunea principală, cererile de

chemare în garanție necesitând administrare de probe, tribunalul în baza art.

165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție și

formarea unui dosar separat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul G.V. și chematul în garanție Ministerul

Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, iar prin Decizia civilă nr. 274 din 14 august 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, cu majoritate de voturi, s-au respins apelurile pentru următoarele

considerente:

Referitor la apelul

declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, s-a avut în

vedere faptul că, într-adevăr, principiul contradictorialității, care presupune

că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților,

că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la

orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, este un

principiu general al desfășurării procesului civil. Astfel, potrivit art. 129

alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii

apelate: „Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile

le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în

drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și

să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu

sunt menționate în cerere sau în întâmpinare".

Cu încălcarea acestei

dispoziții legale, așa cum rezultă din Sentința civilă supusă controlului

judiciar, instanța a omis să pună în discuție măsura disjungerii care, fiind

întemeiată pe o dispoziție legală, respectiv art. 63 alin. (2) C. proc. civ.,

se încadrează în noțiunea de „împrejurare de drept" la care face referire

textul de lege citat.

Cu toate acestea,

maniera în care a procedat instanța nu este suficientă pentru a conduce la

constatarea nulității hotărârii, deoarece potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (..) se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor".

Or, în cauză,

vătămarea în sens procesual, constând în lipsirea părții de posibilitatea de

a-și exprima punctul de vedere cu privire la măsura disjungerii, nu există,

pentru că apelantul chemat în garanție nu a fost prezent la termenul din 4

noiembrie 2008, ceea ce înseamnă că și în ipoteza în care instanța ar fi

respectat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în mod obiectiv acesta

nu ar fi fost în măsură să își expună poziția de opunere la aplicarea art. 63

alin. (2) C. proc. civ.

Nici cel de-al doilea

motiv de apel nu este întemeiat.

Conform art. 63 alin.

(2) C. proc. civ.: „Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin

chemarea în garanție, instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate

deosebit".

Întrucât pe cererea

de chemare în garanție nu fuseseră administrate probele necesare în vederea

stabilirii valorii ce reprezintă actualizarea prețului achitat de către

autoarea pârâtului, în mod corect prima instanță a apreciat că numai acțiunea

principală este în stare de judecată și că, deci, sunt îndeplinite condițiile

textului de lege citat.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelantul pârât G.V., s-a avut în considerare faptul că

problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil,

ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost

rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept

judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art.

329 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul

unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de

jurisprudență (cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie

2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai

reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în

lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale,

asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un

domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei

incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul

judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de

drept".

Cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.

10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art.

29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere

în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu

poate fi primit".

Conform dispozițiilor

de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica

judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale,

proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite

și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea

unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice,

în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni

se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți,

stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al

dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat

că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material

(bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau

juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea

valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit

unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de

utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât

unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin

uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în

care bunul a fost dobândit de un terț de bună-credință. De asemenea, o soluție

de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta

în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în

patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei

înstrăinări realizate de o altă persoană, și în ipoteza în care ambele titluri provin

de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea

care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și

aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept

conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

În cazul imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum

s-a arătat anterior, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin

Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate

al pârâtului.

Caracterul special nu

trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar

trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept

material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând

restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de

despăgubiri, ca urmare a constatării prescrierii dreptului material la acțiune

în privința cererii reclamantelor de constatare a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Prin aceeași decizie

în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit însă să

rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens,

instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un

bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe

acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului etc."

Rezolvarea

conflictului dintre legea internă (care nu permite nici restituirea bunului în

natură proprietarului deposedat în mod abuziv și nici acordarea unor măsuri

reparatorii efective) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în sistemul

căreia jurisprudența instanței de contencios european a sancționat

imposibilitatea reclamanților de a obține posesia asupra imobilelor, fără ca

acestora să le fie acordată vreo despăgubire pentru această privare) poate avea

în prezent în mod logic două soluții: fie admiterea acțiunilor în revendicare

(deci înlăturarea de la aplicare a legii naționale, relativ la instituirea

criteriului de preferabilitate în favoarea pârâților), urmând ca pârâții să fie

despăgubiți pentru privarea de bunurile lor care ar fi astfel produsă, fie

respingerea lor, urmând însă ca reclamanții să primească despăgubiri în bani

(ceea ce presupune ignorarea dispozițiilor interne care reglementează

mecanismul de acordare a unor măsuri reparatorii prin acțiuni la fonul Proprietatea).

Potrivit

considerentelor din decizia citată anterior, Înalta Curte de Justiție și

Casație a optat pentru cea de-a doua soluție în ipotezele în care pârâții dețin

„bunuri" în sensul Convenției și pentru prima în celelalte cazuri.

Făcând aplicarea acestei

reguli în cauza de față, se constată că pârâtului G.V., moștenitorul lui T.N.,

care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate

recunoaște un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea

reține nici că pârâtul ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă

din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat

dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a

fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit.

d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin.

(2), în prezent art. 45 alin. (2) din același act normativ) - unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect.

Din contră, imobilul

care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat autoarei pârâtului cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind

incident potrivit art. 1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil,

iar cumpărătoarea a fost de rea-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Astfel, referitor la

prima condiție, se constată că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul

normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin

Constituției din 1948, art. 8, 10 și 16, potrivit cărora proprietatea

particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare

Române erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică

se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită

prin justiție. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin

dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 481 C. civ.,

potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care

România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a

Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naționalizării a fost

preluat fără titlu valabil.

De asemenea, potrivit

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea

apartamentelor chiriașii titulari de contract cei ai apartamentelor ce nu se

restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura

de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14 - 18 din lege.

Astfel, conform art. 14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de

restituire în natură sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la

data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale.

Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise în termen de 30 de zile

Comisiei județene (respectiv a Municipiului București), care în termen de 60 de

zile de la primirea acestor propuneri aveau obligația de a emite hotărâri

privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18,

hotărârile Comisiei județene sau a Comisiei Municipiului București erau supuse

controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate în termen de

30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor

legale mai sus menționate se constată că restituirea în natură a unui imobil în

condițiile Legii nr. 112/1995 era hotărâtă de Comisia județeană sau a

Municipiului București, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la

instanțele judecătorești care luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor

normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea

emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut

chiriașului nu putea fi luată de SC H.N. SA, substituindu-se astfel Comisiei

Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor

judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată în temeiul legii

trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în

fața instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri

administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de SC H.N. SA,

întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu,

excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995,

existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.

Cu atât mai mult,

cumpărătoarea nu avea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea

titlului statului, oricât de clară ar putea părea dispoziția legală care

reglementa acest domeniu, iar o regulă de minimă diligență ar fi impus acesteia

o conduită de abținere până la clarificarea situației juridice a imobilului pe

care intenționa sa îl dobândească.

Aspectul esențial în

legătură cu această a doua încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este

deci dacă dispozițiile legale în vigoare la data respectivă recunoșteau lui

T.N. dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupau, ci momentul nașterii

acestui drept, care este cel la care se stabilește că imobilul „nu se restituie

în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei

cereri de restituire conform celor expuse autorităților desemnate de lege și

numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei

unei cereri, unităților deținătoare.

Sub cel de-al doilea

aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna-credință a fost

definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de

la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i

transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se

presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă

reaua-credință.

Or, la data

încheierii de către T.N., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 4702/27446 din 3 iulie 1997, se afla în curs de

soluționare Cererea nr. 205 din 28 martie 1996 formulată de către I.Ș., de

restituire a imobilului situat în CF.

Cunoscând sau cel

puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la

care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde

proprietarul deposedat în mod abuziv al imobilului, cumpărătoarea ar fi trebuit

să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea,

ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de

bună-credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care

a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient

pentru a dovedi reaua-credință. Există rea-credință nu numai atunci când

părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când

acceptă această posibilitate.

Mai mult decât atât,

T.N. se află în culpă și referitor la încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1),

neputând invoca necunoașterea legii în temeiul căreia a formulat cererea de

cumpărare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, atât pârâtul G.V. cât și chematul în garanție

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Astfel, criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a

criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. art. 304

pct. 9 C. proc. civ. pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a făcut o

greșită interpretare și aplicare a legii față de dispozițiile art. 63 alin. (2)

C. proc. civ.

Astfel, se susține că

disjungerea cerută de chemata în garanție nu a fost solicitată de părți ci s-a

dispus disjungerea din oficiu fără nicio motivare, cu atât mai mult cu cât nu a

fost pusă în discuția părților necesitatea disjungerii cererilor.

Pârâtul G.V. a

solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, se susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de

obiectul dedus judecății, de faptul că în anul 1997 contractul de

vânzare-cumpărare s-a încheiat după ce persoana îndreptățită optase prin

Cererea nr. 205/1996 pentru acordarea de despăgubiri și înainte de apariția

Legii nr. 213/1998.

În aceeași idee se

susține greșita interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în

condițiile în care pentru imobilul din litigiu niciodată nu a fost solicitată

constatarea nevalabilității titlului statului.

Recurentul susține că

antecesorul reclamantei a pretins în conformitate cu prevederile Legii nr.

112/1995, despăgubiri, situație în care la momentul vânzării-cumpărării erau

îndeplinite dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Acțiunea în

revendicare a fost înaintată de reclamantă la 6 septembrie 2007, solicitându-se

obligarea părților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul din CF, construcții și teren de 384 mp.

Antecesorul reclamantei

I.Ș. a formulat la 28 martie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, o cerere de

acordare de despăgubiri pentru imobilul din litigiu, Cerere înregistrată sub

nr. 205/1996.

Pentru apartamentul

nr. 1 din imobilul în litigiu s-a încheiat la 3 iulie 1997 Contractul de

vânzare-cumpărare nr. 470227446 între Primăria municipiului București, în

calitate de vânzătoare, prin mandatar SC H.N. SA și numita T.N., în calitate de

cumpărătoare.

Așa cum rezultă din

Certificatul de legatar universal nr. 116 din 16 august 2000, pârâtul G.V. are

calitatea de moștenitor după T.N. decedată la 29 iulie 2000.

În aceste condiții,

în analiza raportului juridic dintre părți, și a comparării titlurilor deținute

de acestea, se impunea examinarea situației legate de faptul că reclamanta a

invocat titlul autorilor săi din anul 1934, fără a fi deținătoarea actuală a

unui titlu obținut prin hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.

Astfel, reclamanta nu

poate susține existența unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției,

respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de

proprietate asupra imobilului din litigiu, fie ca reprezentând „bunuri

actuale", valori sau interese patrimoniale sau „speranță legitimă" de

redobândire a bunului în natură.

În principiu nu este

suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu

titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat ci ca acest titlu

să fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre

judecătorească, ceea ce însă nu este îndeplinit în cauză.

Este real că anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al

neeficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost

guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței.

Statul Român a

adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative

ale atrocităților comuniste în perioada regimului politic comunist instituind

cerințe specifice, obligatorii pentru restituirea imobilelor preluate de stat

ori acordarea altor forme de despăgubire.

Curtea europeană a

stabilit că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

niciun bun actual și nicio speranță legitimă.

Astfel, din

perspectiva celor expuse, și a faptului că reclamanta a formulat direct în

instanță acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, că

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nici dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

preluate fără titlu valabil, și că reclamanta nu deține o hotărâre

judecătorească sau un act administrativ care să confirme existența unui bun din

patrimoniul său, în sensul Convenției, sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, urmează a

se modifica hotărârea instanței de apel, în sensul admiterii apelului pârâtului

și a se schimba în parte hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii

acțiunii în revendicare, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

În ce privește

recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, ce vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 63 alin. (2) C. proc. civ. și respectiv greșita disjungere a cererii de

chemare în garanție, fără nicio motivare, este de reținut că aceste critici

sunt nefondate în condițiile în care disjungerea s-a dispus în temeiul art. 165

C. proc. civ. motivat de faptul că numai acțiunea principală se afla în stare

de judecată, iar pentru cererea de chemare în garanție era necesară

administrarea unor probe.

Este real că potrivit

art. 63 C. proc. civ. cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea

principală, numai că alin. (2) al acestui articol vizează disjungerea lor,

„când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție,

situație în care instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate

deosebit".

Astfel, din perspectiva

celor expuse, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

urmează a fi respins recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurentul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva Deciziei nr. 274A din 14 martie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Admite recursul

declarat de recurentul pârât G.V. împotriva aceleiași decizii pe care o

modifică în parte.

În consecință admite

apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței nr. 1646 din 4 noiembrie

2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte

în sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.A.M.

față de acest pârât.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.

Procesat de GGC - LM