ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 882/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

2 aprilie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 44 și art. 136 din Constituția României, art.

7 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr.

30/1994, art. 1381, 1385, 1386 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin B., obligarea acestuia la plata sumei de 2.286.910,30 lei,

reprezentând despăgubiri pentru diferența dintre valoarea

nominală de 1 leu a acțiunilor corespunzătoare titlurilor de

conversie emise prin Deciziile nr. 925 din 29 septembrie 2008, nr. 1434 din 22

decembrie 2009 și nr. 1343 din 07 septembrie 2010 în condițiile Legii

nr. 247/2005 și valoarea de vânzare a unei părți din aceste

acțiuni, respectiv 0,44 lei, vândute de reclamant pe piața

bursieră la 04 noiembrie 2011.

Prin

sentința nr. 307 din 5 martie 2015, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin

sentința nr. 1229 din 22 octombrie 2015 Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a admis cererea de completare dispozitiv formulată de

expertul contabil C., a dispus completarea dispozitivului sentinței civile

nr. 307 din 05 martie 2015 a aceleiași instanțe în sensul că a

obligat pârâtul să achite suma de 460 lei reprezentând onorariu

suplimentar pentru expertiza contabilă.

Prin Decizia nr.

77/A din 10 februarie 2016 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către

reclamantul A. împotriva celor două sentințe anterior

menționate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul, formulând următoarele

critici:

1.

Instanța

de apel a preluat tale quale raționamentul instanței de fond,

fără a da curs caracterului devolutiv al apelului, decizia

necuprinzând motivele de respingere a acestuia.

Solicită casarea

deciziei

și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului cu privire la

chestiunile de netemeinicie.

Susține

recurentul că în mod greșit instanța de apel a reținut

că nu ar fi criticat în concret argumentele primei instanțe. Deși

tribunalul a făcut referiri la decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, iar în

cauză nu au existat raționamente întemeiate pe decizia în interesul

legii menționată, pentru a formula critici asupra lor.

Recurentul-reclamant

mai arată că acțiunea introductivă de instanță nu

este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., așa cum se

arată la pct. II al Deciziei nr. 27/2011 pentru ca aceasta să fie

declarată inadmisibilă, ci este o consecință firească

a faptului că, ulterior parcurgerii procedurii administrative întemeiate

pe Legea nr. 10/2001, reclamantul a constatat că despăgubirile

efective sunt cu mult reduse față de cele acordate scriptic.

Precizează

că, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, a solicitat

sprijinul instanței de apel, cu reiterarea argumentelor de fond, dat fiind

că apelul este o cale devolutivă de atac.

susține că hotărârea atacată a fost dată cu

aplicarea/interpretarea defectuoasă a normelor de drept.

A criticat

raționamentul instanței de fond, validat în apel, care a considerat

că acțiunea este neîntemeiată pe motiv că această

formă de despăgubire este cea aleasă ca legală de

către statul român.

Susține

că statul român trebuie să răspundă din punct de vedere

delictual pentru prejudiciul produs, dat fiind faptul că, deși

scriptic a acordat despăgubiri în valoare de 6.613.931,72 lei, practic nu a

plătit decât parțial aceste despăgubiri.

În acest

sens, recurentul-reclamant arată că la data de 04 noiembrie 2011 a

vândut un număr de 4.386.900 acțiuni pentru care ar fi trebuit

să încaseze 4.386.900 lei, însă, în fapt a încasat numai 1.930.236

lei, deoarece prețul acțiunii era de 0,44 lei/acțiune, iar nu de

1 leu/acțiune așa cum se prevăzuse în decizia de

despăgubire, sens în care despăgubirea acordată a fost doar parțială,

iar prejudiciul înregistrat a fost în cuantum de 2.456.664 lei.

Deși

Legea nr. 10/2001 a prevăzut încă de la aplicare că dacă

restituirea în natură nu este posibilă se vor acorda măsuri

reparatorii, reglementarea cadrului legal necesar s-a făcut abia prin

Legea nr. 247/2005, ulterior modificată prin O.G. nr. 81/2007, însă

aceste proceduri nu au fost finalizate în termenul legal, situație

generatoare de prejudicii pentru destinatarii acestor despăgubiri și

imputabilă Statului Român.

Astfel listarea

la bursă a Fondului Proprietatea s-a realizat abia în 25 ianuarie 2011,

fiind astfel evidentă culpa statului pentru neformalizarea în termenul

stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca acest fond să

poată fi listat la bursă. Această conduită a statului român

este de natură a-i prejudicia dreptul.

În plus, statul

român a stabilit în mod unilateral și artificial cum că valoarea de

tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul

Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală

unitară a acestor acțiuni. În aceste condiții, statul român

putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a

acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1

leu/acțiune, această valoare fiind influențată de mai

mulți factori.

Consideră

că neinițierea, de către statul român, conform art. 11 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007

a procedurilor privind încheierea ofertelor publice secundare de vânzare pentru

pachete de acțiuni de minim 5% emise de societățile comerciale

prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, a influențat negativ prețul de tranzacționare pe

bursă a acțiunilor.

Dosarul a

fost înregistrat inițial pe rolul secției a II-a, a Înaltei

Curți, iar prin încheierea dată în completul de filtru la 17 ianuarie

2017, cauza a fost înaintată secției I, în considerarea specializării

completelor de judecată de la nivelul acestei secții.

Reluându-se

procedura în completul de filtru, s-a întocmit, la data de 13 martie 2017, raportul

asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de

filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași

dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

În cauză

nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul a

deținut calitatea de beneficiar al unor titluri de despăgubire, emise

în aplicarea legilor speciale de reparație, ce au fost convertite, conform

propriei opțiuni, în acțiuni la o valoare nominală de 1

leu/acțiune prin Deciziile nr. 925 din 29 septembrie 2008, nr. 1434 din 22

decembrie 2009 și nr. 1343 din 07 septembrie 2010 emise de D.

Solicită,

în litigiul dedus judecății, diferența dintre valoarea

nominală a acțiunilor și prețul cu care a vândut o parte

din aceste acțiuni (0,44 lei/acțiune), cu titlu de despăgubiri

de la Statul Român, considerând că i-a fost cauzat un prejudiciu prin

faptul că a încasat un procent de doar 44% din valoarea reală a

despăgubirilor.

Instanța

de fond a respins acțiunea, apreciind că, astfel cum rezultă din

dezlegările deciziei în interesul legii nr. 27/2011,

modalitățile de despăgubire alese de statul român sunt

compatibile cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului

referitoare la protecția dreptului de proprietate și că, în

cazul conversiei despăgubirilor în acțiuni, nu se poate garanta

menținerea valorii acțiunilor Fondului Proprietatea, după

cotarea lui la bursă, la valoarea nominală de 1 leu, momentul

tranzacționării fiind opțiunea subiectivă a titularului

acțiunii.

Reclamantul a

susținut în apel că Decizia nr. 27/2011, care dezleagă aspecte

de admisibilitate ale unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480

C. civ., nu poate fi aplicată în prezenta cauză și a reluat

argumentele referitoare la răspunderea delictuală a statului imputând

acestuia, pe de o parte, că a stabilit în mod unilateral și

artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a

acțiunilor va fi una și aceeași cu valoarea nominală

unitară a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea și, pe de

altă parte, întârzierea cu care statul pârât a demarat procedurile de

vânzare a acțiunilor.

Instanța

de apel a înlăturat aceste critici validând, ca pertinent, argumentul

primei instanțe de a aplica mutatis mutandis la cauza pendinte

raționamentul instanței supreme din Decizia nr. 27/2011, în sensul de

a reține că modalitățile adoptate de Statul Român pentru

finalizarea procedurilor de despăgubire (inclusiv procedura cuprinsă

în Titlul VII al Legii nr. 247/2005) se încadrează în marja largă de

apreciere recunoscută acestuia de jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului și nu constituie încălcări ale art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenție.

S-a mai apreciat

că apelantul nu a combătut constatarea primei instanțe în sensul

că alegerea modalității de reparație prin emiterea

titlurilor de conversie era, prin definiție, supusă unui risc

specific listării la bursă a unor acțiuni la societăți

comerciale, astfel că încasarea unui preț mai mic la vânzare decât

cel pentru care au fost acordate reclamantului se încadrează în efectele

acestui risc.

Instanța

de apel a constatat că era în sarcina reclamantului să

dovedească existența unei fapte ilicite a pârâtului, în

condițiile în care întârzierea aplicării unor norme legale și a

creării unor mecanisme prevăzute de dispozițiile actelor normative

respective, necesare listării la bursă a Fondului Proprietatea, poate

fi influențată de mai mulți factori, fără a se putea

prezuma caracterul ilicit al întârzierii reclamate și vinovăția

pârâtului pentru neîndeplinirea unor obligații legale.

critică formulată în recurs se întemeiază pe dispozițiile art.

488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susținând că instanța

de apel a preluat raționamentul primei instanțe, fără a da

curs caracterului devolutiv al apelului prin efectuarea unei judecăți

proprii, astfel că decizia nu cuprinde motivele pentru care această

cale de atac a fost respinsă.

Este

nefondată o astfel de critică, întrucât instanța de apel a

procedat la o analiză pe fond a cauzei atunci când a validat

considerentele primei instanțe referitoare la împrejurarea că

opțiunea pentru mecanismul concret de plată a despăgubirilor, sub

forma convertirii acestora în acțiuni la Fondul Proprietatea, nu poate fi

cenzurat prin prisma garanțiilor oferite de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului întrucât nu încalcă un drept de proprietate al

reclamantului. Trimiterea la considerentele Deciziei nr. 27/2011 s-a făcut

din perspectiva acestui punct de vedere și nu, după cum apreciază

recurentul, ca argument ce tinde la a respinge ca inadmisibilă

acțiunea.

În plus,

chiar dacă nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480

C. civ., astfel cum a susținut recurentul, acesta a pretins

încălcarea dreptului său de proprietate prin fapta ilicită

imputată statului pârât, sens în care a invocat și dispozițiile

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel încât în

mod corect instanțele de fond au analizat și din această

perspectivă pretențiile formulate.

Un alt

argument ce ține de analiza pe fond a mecanismului răspunderii civile

delictuale, dezvoltat de instanța de apel, a fost acela că reclamantul

nu ar fi combătut aprecierile referitoare la influența cotării

la bursă asupra valorii acțiunilor și că nu a dovedit, ci

doar a prezumat, că întârzierea funcționării mecanismului

prevăzut de lege reprezintă o faptă ilicită

săvârșită cu vinovăție de statul pârât.

Prin urmare, Înalta

Curte reține că instanța de apel a verificat pe fond

dispozițiile legale invocate, neputându-se considera că a utilizat

argumente ce țin de inadmisibilitatea căii judiciare deschise la instanța

de judecată.

privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de

drept material, caz de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că, și sub acest aspect, recursul este

nefondat.

Astfel, în

esență, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea

dreptului său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin

fapta ilicită a Statului Român constând în neadoptarea în termen util a

unor măsuri de natură a determina recuperarea creanței sale la

valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubiri.

În evaluarea

prejudiciului acesta a pornit de la premisa, nesusținută de niciun

argument, că o listare „în termen” sau la timp a Fondului Proprietatea ar

fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor în cea dintâi zi a

tranzacționării acestora la bursă (sau începând cu această

dată) de cel puțin 1 leu/acțiune, adică a unei valori egale

cu cea la care s-a realizat conversia.

Or, prin

reglementările în această materie, statul nu a instituit o formă

de răspundere, în sarcina entităților cu atribuții în

punerea în aplicare a mecanismului de plată a despăgubirilor, pentru

neîndeplinirea obligației de a face listarea într-un termen determinat. Prin

urmare, nu se poate stabili nici o legătură de cauzalitate între

această întârziere, căreia nu i se poate prezuma un caracter ilicit și

pretinsul prejudiciu invocat de recurent.

Pe de

altă parte, recurentul nu a identificat existența unei norme legale

care să instituie, astfel cum susține, în sarcina statului

obligativitatea garantării valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea

de (cel puțin) 1 leu la momentul listării lor la bursă, în

condițiile în care obligația statului de garantare a creanței, în

cuantumul recunoscut prin titlul de despăgubire, s-a stins la momentul

conversiei despăgubirilor în acțiuni.

Este, astfel,

lipsită de temei juridic susținerea reclamantului conform căreia

Statul Român a stabilit că valoarea de tranzacționare pe bursă a

acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași

cu valoarea nominală a acestor acțiuni, acesta plecând de la premisa

greșită că deține o creanță garantată de

stat la valoarea nominală a titlului de despăgubiri, astfel că

împrejurarea că acțiunile cotate la Fondul Proprietatea nu au putut

fi niciodată valorificate la prețul subscris de 1 leu/acțiune îi

produce un prejudiciu, fiind încălcat principiul reparării integrale

a prejudiciului prevăzut de legislația specială de

reparații.

Creanța

garantată împotriva statului este reprezentată de titlul de

despăgubire. Potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile

de despăgubire sunt certificate emise de F., în numele și pe seama

statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra statului român, corespunzător

despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează

a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul

"Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de

opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin

preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și

condițiile prevăzute în prezenta lege.” Această

creanță a fost convertită, transformată, realizată,

”plătită” de către Statul Român prin emiterea unui număr de

acțiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 leu/

acțiune, în acest sens fiind și dispozițiile art. 12 alin. (3)

din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 care prevedeau că ”realizarea

conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea

determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.”

Urmare a

emiterii titlului de conversie din despăgubiri în acțiuni la Fondul

Proprietatea, „bunul” recurentului sub forma creanței s-a convertit, cu

respectarea legii, în acțiuni, de la acel moment valoarea lor fiind

supusă regulilor referitoare la piața bursieră.

Cum valoarea

acțiunilor pe piața bursieră este fluctuantă, valorificarea

acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului. Această

împrejurare nu poate constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care

să atragă răspunderea sa civilă delictuală, întrucât

reclamantul a cunoscut, la data realizării conversiei, procedura de

valorificare a acțiunilor, faptul că acestea pot fi vândute la un

preț mai mare sau mai mic decât cel stabilit în titlu și, ca atare, a

suportat consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor. Modalitatea

de valorificare a acestora, prin tranzacționarea lor pe piața

nereglementată, la bursă ori prin orice altă modalitate, excede

sferei de reglementare a legilor speciale de reparație și nu se

subsumează obligației statului de a garanta valoarea nominală a

despăgubirilor, obligație stinsă, astfel cum s-a arătat, la

momentul conversiei.

Indiferent de

data la care ar fi intervenit listarea la bursă a Fondului Proprietatea,

valoarea acțiunilor deținute la acest organism de plasament colectiv

se determină pe baza mecanismului specific bursei care este unul

speculativ, neputând fi garantată de către legiuitor la nivelul

valorii de conversie a titlului de despăgubire (de 1 lei/ acțiune).

În acest

sens, în mod corect Curtea de apel a menținut concluziile instanței

de fond referitoare la faptul că reclamantul și-a asumat riscul de

pierdere sau câștig specific tranzacțiilor bursiere, inclusiv riscul

tranzacționării acțiunilor la un preț inferior valorii

nominale a acestora, aspect pe care reclamantul nu l-a combătut în

căile de atac.

În

consecință, în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu

sunt îndeplinite condițiile reglementate de C. civ. privind

răspunderea civilă delictuală, neexistând o bază

factuală pentru declanșarea acesteia.

În plus, corect

a reținut instanța de apel și faptul că nu există o încălcare

a unui drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care să atragă obligarea statului român la despăgubiri întrucât alegerea

mecanismului de acordare a despăgubirilor este lăsată la latitudinea

statului astfel că nu poate fi angajată răspunderea acestuia pentru

legislația adoptată în această materie. Cum recurentul a optat

pentru conversia despăgubirilor în acțiuni iar soluția

legislativă asupra modalității de despăgubire a

foștilor proprietari pentru imobilele preluate de stat ce nu au mai putut

fi restituite în natură a fost validată constituțional și

convențional, nu se poate considera, cum a susținut recurentul,

că vreunul din aceste mecanisme ar fi rezultatul unei conduite ilicite a

statului care ar atrage o încălcare a art. 1 din Primul Protocol

adițional raportat la art. 14 din Convenție.

Pentru toate

aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) C.

proc. civ., recursul ca nefondat, constatând că instanța de apel a

efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.,

cu

domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat E., în București, sector 4

împotriva Deciziei

nr. 77/A din 10 februarie 2016 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât

Statul Român,

prin B., cu sediul în

București, sector 5.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică azi, 24 mai 2017.