ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2017

Decizia nr. 882/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 2 aprilie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 44 și art. 136 din Constituția României, art. 7 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 30/1994, art. 1381, 1385, 1386 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B., obligarea acestuia la plata sumei de 2.286.910,30 lei, reprezentând despăgubiri pentru diferența dintre valoarea nominală de 1 leu a acțiunilor corespunzătoare titlurilor de conversie emise prin Deciziile nr. 925 din 29 septembrie 2008, nr. 1434 din 22 decembrie 2009 și nr. 1343 din 07 septembrie 2010 în condițiile Legii nr. 247/2005 și valoarea de vânzare a unei părți din aceste acțiuni, respectiv 0,44 lei, vândute de reclamant pe piața bursieră la 04 noiembrie 2011. Prin sentința nr. 307 din 5 martie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1229 din 22 octombrie 2015 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de completare dispozitiv formulată de expertul contabil C., a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 307 din 05 martie 2015 a aceleiași instanțe în sensul că a obligat pârâtul să achite suma de 460 lei reprezentând onorariu suplimentar pentru expertiza contabilă. Prin Decizia nr. 77/A din 10 februarie 2016 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamantul A. împotriva celor două sentințe anterior menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., reclamantul, formulând următoarele critici: 1. Instanța de apel a preluat tale quale raționamentul instanței de fond, fără a da curs caracterului devolutiv al apelului, decizia necuprinzând motivele de respingere a acestuia. Solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu privire la chestiunile de netemeinicie. Susține recurentul că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu ar fi criticat în concret argumentele primei instanțe. Deși tribunalul a făcut referiri la decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, iar în cauză nu au existat raționamente întemeiate pe decizia în interesul legii menționată, pentru a formula critici asupra lor.

Recurentul-reclamant mai arată că acțiunea introductivă de instanță nu este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., așa cum se arată la pct. II al Deciziei nr. 27/2011 pentru ca aceasta să fie declarată inadmisibilă, ci este o consecință firească a faptului că, ulterior parcurgerii procedurii administrative întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamantul a constatat că despăgubirile efective sunt cu mult reduse față de cele acordate scriptic. Precizează că, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, a solicitat sprijinul instanței de apel, cu reiterarea argumentelor de fond, dat fiind că apelul este o cale devolutivă de atac. 2. Recurentul susține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea/interpretarea defectuoasă a normelor de drept.

A criticat raționamentul instanței de fond, validat în apel, care a considerat că acțiunea este neîntemeiată pe motiv că această formă de despăgubire este cea aleasă ca legală de către statul român. Susține că statul român trebuie să răspundă din punct de vedere delictual pentru prejudiciul produs, dat fiind faptul că, deși scriptic a acordat despăgubiri în valoare de 6.613.931,72 lei, practic nu a plătit decât parțial aceste despăgubiri. În acest sens, recurentul-reclamant arată că la data de 04 noiembrie 2011 a vândut un număr de 4.386.900 acțiuni pentru care ar fi trebuit să încaseze 4.386.900 lei, însă, în fapt a încasat numai 1.930.236 lei, deoarece prețul acțiunii era de 0,44 lei/acțiune, iar nu de 1 leu/acțiune așa cum se prevăzuse în decizia de despăgubire, sens în care despăgubirea acordată a fost doar parțială, iar prejudiciul înregistrat a fost în cuantum de 2.456.664 lei.

Deși Legea nr. 10/2001 a prevăzut încă de la aplicare că dacă restituirea în natură nu este posibilă se vor acorda măsuri reparatorii, reglementarea cadrului legal necesar s-a făcut abia prin Legea nr. 247/2005, ulterior modificată prin O.G. nr. 81/2007, însă aceste proceduri nu au fost finalizate în termenul legal, situație generatoare de prejudicii pentru destinatarii acestor despăgubiri și imputabilă Statului Român. Astfel listarea la bursă a Fondului Proprietatea s-a realizat abia în 25 ianuarie 2011, fiind astfel evidentă culpa statului pentru neformalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca acest fond să poată fi listat la bursă. Această conduită a statului român este de natură a-i prejudicia dreptul.

În plus, statul român a stabilit în mod unilateral și artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acestor acțiuni. În aceste condiții, statul român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acțiune, această valoare fiind influențată de mai mulți factori. Consideră că neinițierea, de către statul român, conform art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 a procedurilor privind încheierea ofertelor publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor.

Dosarul a fost înregistrat inițial pe rolul secției a II-a, a Înaltei Curți, iar prin încheierea dată în completul de filtru la 17 ianuarie 2017, cauza a fost înaintată secției I, în considerarea specializării completelor de judecată de la nivelul acestei secții. Reluându-se procedura în completul de filtru, s-a întocmit, la data de 13 martie 2017, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul a deținut calitatea de beneficiar al unor titluri de despăgubire, emise în aplicarea legilor speciale de reparație, ce au fost convertite, conform propriei opțiuni, în acțiuni la o valoare nominală de 1 leu/acțiune prin Deciziile nr. 925 din 29 septembrie 2008, nr. 1434 din 22 decembrie 2009 și nr. 1343 din 07 septembrie 2010 emise de D. Solicită, în litigiul dedus judecății, diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor și prețul cu care a vândut o parte din aceste acțiuni (0,44 lei/acțiune), cu titlu de despăgubiri de la Statul Român, considerând că i-a fost cauzat un prejudiciu prin faptul că a încasat un procent de doar 44% din valoarea reală a despăgubirilor.

Instanța de fond a respins acțiunea, apreciind că, astfel cum rezultă din dezlegările deciziei în interesul legii nr. 27/2011, modalitățile de despăgubire alese de statul român sunt compatibile cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția dreptului de proprietate și că, în cazul conversiei despăgubirilor în acțiuni, nu se poate garanta menținerea valorii acțiunilor Fondului Proprietatea, după cotarea lui la bursă, la valoarea nominală de 1 leu, momentul tranzacționării fiind opțiunea subiectivă a titularului acțiunii.

Reclamantul a susținut în apel că Decizia nr. 27/2011, care dezleagă aspecte de admisibilitate ale unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu poate fi aplicată în prezenta cauză și a reluat argumentele referitoare la răspunderea delictuală a statului imputând acestuia, pe de o parte, că a stabilit în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea și, pe de altă parte, întârzierea cu care statul pârât a demarat procedurile de vânzare a acțiunilor.

Instanța de apel a înlăturat aceste critici validând, ca pertinent, argumentul primei instanțe de a aplica mutatis mutandis la cauza pendinte raționamentul instanței supreme din Decizia nr. 27/2011, în sensul de a reține că modalitățile adoptate de Statul Român pentru finalizarea procedurilor de despăgubire (inclusiv procedura cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005) se încadrează în marja largă de apreciere recunoscută acestuia de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nu constituie încălcări ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. S-a mai apreciat că apelantul nu a combătut constatarea primei instanțe în sensul că alegerea modalității de reparație prin emiterea titlurilor de conversie era, prin definiție, supusă unui risc specific listării la bursă a unor acțiuni la societăți comerciale, astfel că încasarea unui preț mai mic la vânzare decât cel pentru care au fost acordate reclamantului se încadrează în efectele acestui risc.

Instanța de apel a constatat că era în sarcina reclamantului să dovedească existența unei fapte ilicite a pârâtului, în condițiile în care întârzierea aplicării unor norme legale și a creării unor mecanisme prevăzute de dispozițiile actelor normative respective, necesare listării la bursă a Fondului Proprietatea, poate fi influențată de mai mulți factori, fără a se putea prezuma caracterul ilicit al întârzierii reclamate și vinovăția pârâtului pentru neîndeplinirea unor obligații legale. 1. Prima critică formulată în recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susținând că instanța de apel a preluat raționamentul primei instanțe, fără a da curs caracterului devolutiv al apelului prin efectuarea unei judecăți proprii, astfel că decizia nu cuprinde motivele pentru care această cale de atac a fost respinsă.

Este nefondată o astfel de critică, întrucât instanța de apel a procedat la o analiză pe fond a cauzei atunci când a validat considerentele primei instanțe referitoare la împrejurarea că opțiunea pentru mecanismul concret de plată a despăgubirilor, sub forma convertirii acestora în acțiuni la Fondul Proprietatea, nu poate fi cenzurat prin prisma garanțiilor oferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât nu încalcă un drept de proprietate al reclamantului. Trimiterea la considerentele Deciziei nr. 27/2011 s-a făcut din perspectiva acestui punct de vedere și nu, după cum apreciază recurentul, ca argument ce tinde la a respinge ca inadmisibilă acțiunea.

În plus, chiar dacă nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., astfel cum a susținut recurentul, acesta a pretins încălcarea dreptului său de proprietate prin fapta ilicită imputată statului pârât, sens în care a invocat și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel încât în mod corect instanțele de fond au analizat și din această perspectivă pretențiile formulate. Un alt argument ce ține de analiza pe fond a mecanismului răspunderii civile delictuale, dezvoltat de instanța de apel, a fost acela că reclamantul nu ar fi combătut aprecierile referitoare la influența cotării la bursă asupra valorii acțiunilor și că nu a dovedit, ci doar a prezumat, că întârzierea funcționării mecanismului prevăzut de lege reprezintă o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de statul pârât.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a verificat pe fond dispozițiile legale invocate, neputându-se considera că a utilizat argumente ce țin de inadmisibilitatea căii judiciare deschise la instanța de judecată. 2. În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, caz de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, și sub acest aspect, recursul este nefondat. Astfel, în esență, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea dreptului său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin fapta ilicită a Statului Român constând în neadoptarea în termen util a unor măsuri de natură a determina recuperarea creanței sale la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubiri.

În evaluarea prejudiciului acesta a pornit de la premisa, nesusținută de niciun argument, că o listare „în termen” sau la timp a Fondului Proprietatea ar fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor în cea dintâi zi a tranzacționării acestora la bursă (sau începând cu această dată) de cel puțin 1 leu/acțiune, adică a unei valori egale cu cea la care s-a realizat conversia. Or, prin reglementările în această materie, statul nu a instituit o formă de răspundere, în sarcina entităților cu atribuții în punerea în aplicare a mecanismului de plată a despăgubirilor, pentru neîndeplinirea obligației de a face listarea într-un termen determinat. Prin urmare, nu se poate stabili nici o legătură de cauzalitate între această întârziere, căreia nu i se poate prezuma un caracter ilicit și pretinsul prejudiciu invocat de recurent.

Pe de altă parte, recurentul nu a identificat existența unei norme legale care să instituie, astfel cum susține, în sarcina statului obligativitatea garantării valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea de (cel puțin) 1 leu la momentul listării lor la bursă, în condițiile în care obligația statului de garantare a creanței, în cuantumul recunoscut prin titlul de despăgubire, s-a stins la momentul conversiei despăgubirilor în acțiuni.

Este, astfel, lipsită de temei juridic susținerea reclamantului conform căreia Statul Român a stabilit că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală a acestor acțiuni, acesta plecând de la premisa greșită că deține o creanță garantată de stat la valoarea nominală a titlului de despăgubiri, astfel că împrejurarea că acțiunile cotate la Fondul Proprietatea nu au putut fi niciodată valorificate la prețul subscris de 1 leu/acțiune îi produce un prejudiciu, fiind încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de legislația specială de reparații. Creanța garantată împotriva statului este reprezentată de titlul de despăgubire.

Potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de F., în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.” Această creanță a fost convertită, transformată, realizată, ”plătită” de către Statul Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 leu/ acțiune, în acest sens fiind și dispozițiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 care prevedeau că ”realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.” Urmare a emiterii titlului de conversie din despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, „bunul” recurentului sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în acțiuni,

de la acel moment valoarea lor fiind supusă regulilor referitoare la piața bursieră. Cum valoarea acțiunilor pe piața bursieră este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului. Această împrejurare nu poate constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, întrucât reclamantul a cunoscut, la data realizării conversiei, procedura de valorificare a acțiunilor, faptul că acestea pot fi vândute la un preț mai mare sau mai mic decât cel stabilit în titlu și, ca atare, a suportat consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor. Modalitatea de valorificare a acestora, prin tranzacționarea lor pe piața nereglementată, la bursă ori prin orice altă modalitate, excede sferei de reglementare a legilor speciale de reparație și nu se subsumează obligației statului de a garanta valoarea nominală a despăgubirilor, obligație stinsă, astfel cum s-a arătat, la momentul conversiei.

Indiferent de data la care ar fi intervenit listarea la bursă a Fondului Proprietatea, valoarea acțiunilor deținute la acest organism de plasament colectiv se determină pe baza mecanismului specific bursei care este unul speculativ, neputând fi garantată de către legiuitor la nivelul valorii de conversie a titlului de despăgubire (de 1 lei/ acțiune). În acest sens, în mod corect Curtea de apel a menținut concluziile instanței de fond referitoare la faptul că reclamantul și-a asumat riscul de pierdere sau câștig specific tranzacțiilor bursiere, inclusiv riscul tranzacționării acțiunilor la un preț inferior valorii nominale a acestora, aspect pe care reclamantul nu l-a combătut în căile de atac.

În consecință, în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, neexistând o bază factuală pentru declanșarea acesteia. În plus, corect a reținut instanța de apel și faptul că nu există o încălcare a unui drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să atragă obligarea statului român la despăgubiri întrucât alegerea mecanismului de acordare a despăgubirilor este lăsată la latitudinea statului astfel că nu poate fi angajată răspunderea acestuia pentru legislația adoptată în această materie.

Cum recurentul a optat pentru conversia despăgubirilor în acțiuni iar soluția legislativă asupra modalității de despăgubire a foștilor proprietari pentru imobilele preluate de stat ce nu au mai putut fi restituite în natură a fost validată constituțional și convențional, nu se poate considera, cum a susținut recurentul, că vreunul din aceste mecanisme ar fi rezultatul unei conduite ilicite a statului care ar atrage o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional raportat la art. 14 din Convenție. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat, constatând că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat E., în București, sector 4 împotriva Deciziei nr. 77/A din 10 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin B., cu sediul în București, sector 5. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 24 mai 2017.