ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2105/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 47049/3/2011, la data de 9 iunie 2011, reclamantul K.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 3.131.000 RON reprezentând echivalentul creanței garantate asupra statului conferite de Titlul de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009 sub condiția suspensivă ca reclamantul să restituie acțiunile în număr de 3.131.000.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 3.131.000 de acțiuni deținute la Fondul ”Proprietatea” și creanța garantată asupra statului în cuantum de 3.131.000 RON; obligarea pârâtului Statul Român la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 3.131.000 RON începând cu data de 23 aprilie 2009 și până la momentul plății efective a sumei; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 20 octombrie 2005 AVAS, notificată de reclamant și mama acestuia în anul 2002, a emis Decizia nr. 278 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București str. Gh.L.

nr. X. În 27 noiembrie 2006, a fost emisă Dispoziția nr. 6954 prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 și Dispoziția nr. 6953 din 27 noiembrie 206 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din București str. Gh.L. nr. X compus din teren în suprafață de 372,24 mp și construcție. Ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis pe numele reclamantului și al mamei lui, K.E., titlul de despăgubire în cuantum de 3.631.000 RON. Reclamantul a arătat că a ales să opteze în vederea realizării conversiei pentru despăgubirile în numerar în cuantumul de maxim 500.000 RON, despăgubiri încasate în mod efectiv prin Decizia nr. 313 din 5 august 2009 - titlu de plată emis de ANRP, iar pentru suma care depășea 500.000 RON, titlul de despăgubire a fost convertit în 3.131.000 acțiuni la Fondul ”Proprietatea” la o valoare nominală de 1 RON pe acțiune.

Ignorând cu rea-credință discountul semnificativ din valoarea nominală raportat la mijlocul de plată ales în mod unilateral, reclamantul a arătat că a fost silit să primească în plată doar o parte din creanță, aproximativ 50% din creanță, urmare a împrejurării că statul a ignorat că în cazul oricărei companii la bursă există un discount semnificativ de 30% până la 60% și a decis samavolnic operațiunea de conversie a titlurilor la valoarea de 1 RON/acțiune. Listarea la bursă a acțiunilor a fost tergiversată 5 ani, listarea fiind prevăzută inițial de art. 12 din Titlul VII Legea nr. 247/2005 în 4 luni, ulterior în 6 luni de O.G. nr. 81/2007, caietul de sarcini fiind aprobat abia la 19 noiembrie 2008 prin Hotărâre de Guvern, listarea efectivă având loc la 11 ianuarie 2011, moment în care statul înstrăinează 61% din participația la fond însă la valoarea de 1 RON acțiune.

Or, a invocat reclamantul, că potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar art. 1101 C. civ. prevede că debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar. Creanța garantată asupra statului este reprezentată de suma de 3.131.00 RON și nicidecum 3.131.000 acțiuni ce au fost atribuite reclamantului. Reclamantul a mai invocat discriminarea dintre categoriile de creditori instituite de Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, prima categorie care și-a convertit titlurile la valoarea de 1 RON/acțiune înainte de prima ședință de tranzacționare, a doua categorie, cei care își vor converti titlurile începând cu ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 ședințe de tranzacționare a acțiunilor.

La 2 mai 2011 a fost reluată conversia titlurilor în acțiuni, conversia efectuându-se la cotația de 0,602 bani/acțiune. Această discriminare este interzisă de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Invocând art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și decizia CEDO Stroia împotriva României, reclamantul invocă încălcarea dreptului său de proprietate, acesta fiind reprezentat de o creanță certă, lichidă și exigibilă asupra statului în cuantum de 3.131.000 RON, iar plata parțială a creanței constituie o atingere a dreptului său, reprezentând o lipsire abuzivă de proprietate în limita diferenței dintre creanța garantată și cotația la bursă a acțiunilor. Prin Sentința civilă nr. 1008 din 22 mai 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul. Prin Decizia civilă nr. 275A din data de 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Potrivit textelor de lege invocate de către reclamant art. 998 - 999 din vechiul C. civ. și art. 1357 alin. (1) din noul C. civ., orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Condițiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative și constă în 1) fapta ilicită; 2) prejudiciul; 3) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; 4) vinovăția.

Cu prioritate, se constată că în cauză apelantul reclamant nu a făcut nicio probă a faptului că ar fi vândut acțiunile deținute la Fondul ”Proprietatea” pentru un preț sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune, la dosar nefiind depuse documente care să ateste tranzacționarea la bursă a celor 3.131.000 de acțiuni și suma astfel obținută. Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert și actual. Pe de altă parte, autorul faptei ilicite va răspunde și pentru un prejudiciu viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire.

Curtea de apel a apreciat că în cauză această condiție nu este îndeplinită, întrucât, deși s-a dovedit că la momentul formulării cererii valoarea acțiunilor Fondului ”Proprietatea” era sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune, totuși, nu s-a dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu efectiv și actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat acțiunile, deține în continuare calitatea de acționar la Fondul ”Proprietatea” și nu se poate previziona care va fi prețul de tranzacționare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze acțiunile. Totodată, Curtea de apel a apreciat că, față de caracterul speculativ al mecanismul bursei, în care evoluțiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creșterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu poate garanta că în concret, valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală.

Cât privește prejudiciul constând în scăderea valorii acțiunilor la momentul listării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori București, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că a vândut la bursă acțiunile deținute la Fondul ”Proprietatea”, la un preț sub valoarea nominală, nu prezintă relevanță dacă statul a cunoscut sau putea cunoaște că în cadrul Bursei de Valori a existat un discount aplicabil activului net unitar al acțiunilor SIF-urilor, denumit VUAN. În plus, referitor la fapta ilicită constând în aceea că statul nu a inițiat procedurile legale conform disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, necesare pentru derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Curtea de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, ca neconcludent, întrucât nu se coroborează cu nicio altă probă - analiză financiară, bursieră etc. care să conducă la concluzia că nerespectarea acestor termene ar fi fost factorul determinant al scăderii prețului de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului Fondul ”Proprietatea”.

În fine, referitor la discriminarea creată de legiuitor și încălcarea art. 1 Protocolul 1, față de care reclamantul consideră că este îndreptățit la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de apel a reținut că în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, CEDO nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție.

Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne". În jurisprudența referitoare la art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a considerat că „remediul intern” trebuie să fie un "recurs efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale” (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, reclamantul nu are în temeiul acestui articol, un recurs „național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale” fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. (…)’’ Drept consecință, Curtea de apel a apreciat că admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoașterea în favoarea reclamantului, pe cale jurisprudențială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului național.

Curtea de apel a constatat că analiza pe care tribunalul a realizat-o cât privește îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale este corectă, reținându-se corect că recurentul nu a dovedit producerea unui prejudiciu efectiv și cert, ca existență, dar și ca întindere, în condițiile în care, pe de o parte, acesta nu și-a valorificat încă acțiunile dobândite în temeiul titlului de conversie emis de ANRP, iar pe de altă parte, valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de recurent, variază continuu (atât în sensul diminuării, dar și al creșterii), dată fiind natura speculativă a pieței (bursa de valori) pe care acestea se tranzacționează.

De asemenea, s-a apreciat corect de către tribunal că fapta statului, constând în amânarea procedurilor prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi considerată ca având o natură ilicită, în plus Curtea constatând că nu este dovedită legătura de cauzalitate între aceasta și valoarea cu care acțiunile de felul celor deținute de recurent s-au tranzacționat pe piața bursieră, fiind insuficient ca valoare probatorie raportul de expertiză realizat în cauză în lipsa altor probe cu care să se coroboreze.

Cât privește existența unei discriminări între cele două categorii de persoane la care recurentul face referire (categoria căreia i s-au atribuit acțiunile emitentului Fondul ”Proprietatea” după listarea acestui fond la bursă, și categoria căreia i s-au atribuit acțiunile înainte de listarea acestui fond la bursă - cum este cazul apelantului), Curtea a constatat, de asemenea, că susținerile apelantului nu sunt de natură a conduce la concluzia nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond. Astfel, trebuie observat în primul rând că prevederile art. 187 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acțiuni la Fondul ”Proprietatea” a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 187 alin. (3). Potrivit art. 187 alin. (1) din Legea nr. 142/2010 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 81/2007, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 2 mai 2011. Or, în condițiile în care în ceea ce îl privește pe apelant conversia titlului său de proprietate s-a realizat prin Decizia nr. 4902 din 23 aprilie 2009 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalități în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin O.U.G. nr. 81/2007, nu se poate invoca la acest moment de către recurent o discriminare de natura celei la care face referire, acesta având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalități, mai precis să solicite conversia titlului său de despăgubiri după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, în cazul în care considera că această modalitatea este mai avantajoasă.

Aceasta, întrucât potrivit art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul „Proprietatea“. De asemenea, cât privește pretinsa discriminare invocată de apelant, întrucât se susține că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/200, Curtea apreciază, față de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008 că în lipsa admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată.

În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit că ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Mai mult, nici dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, invocate, de asemenea, de către recurent, nu pot fundamenta susținerile acestuia.

Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reținut că potrivit jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, articolul 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă din moment ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi și libertăți» pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, deține o însemnătate autonomă, dar nu și-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puțin uneia din clauzele menționate. Or, recurentul pretinde că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-și valorifice creanța rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă.

Curtea, reținând că, într-adevăr, apelantul dispunea cel puțin de o speranță legitimă de a obține o reparație integrală pentru pierderea proprietății sale, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretențiile sale se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, constată însă că, potrivit celor de mai sus, art. 14 din Convenție nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol. Or, câtă vreme, așa cum s-a arătat, pretențiile apelantului au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu, care să îndeplinească cerințele legale, produs de către stat și nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reține că apelantul a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, iar o încălcare art. 14 nu mai poate fi analizată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul K.A. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, hotărârea dată în speța fiind insuficient motivata și lipsita de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ.]. Instanța de apel a nesocotit disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicata în M.O. Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la disp.

art. 44 alin. (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlul de despăgubire în cuantum de 3.131.000 RON în favoarea recurentului: „incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate". Instanța de apel a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii introductive, raportat la disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „... persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", disp.

art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora „acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor", disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, care stabilesc ca Titlul de despăgubire „.. încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate", din care reiese fără tăgadă că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație Nr. 10.2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu disp.

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția CEDO. Cât privește vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - statul român, instanța de apel a făcut vagi referiri la această vădită discriminare, de asemenea invocată amănunțit atât în cererea introductive cât și în apel. Astfel, instanța de apel a nesocotit disp. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și disp. art. 16 din Constituție, raportat la jurisprudența CEDO în domeniu, care reprezintă interpretarea oficială a CEDO.

Recurentul a arătat în continuare că nu solicită despăgubiri suplimentare în afara celor ce le-au fost acordate în baza legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, că solicită doar încasarea integrală a sumei de 3.131.000 RON conferită de Titlul de despăgubire Nr. 4902/2009 emis de către Guvernul României - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor și care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a legilor speciale de reparație, din motivele pe larg dezvoltate atât în cererea introductivă că și în cererea de apel și concluziile scrise, totul raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară de specialitate.

În plus față de aceasta, chiar noua Lege nr. 165/2013 privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plații acestora conform disp. art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Pe cale de consecință, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație în vigoare guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca pârâtul nu a listat la bursă Fondul ”Proprietatea” în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată cu rea-credință principii elementare ale funcționarii pieței de capital, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare și elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și disp. art. 12 alin. (2) din același Titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor la Fondul ”Proprietatea” să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă. Instanța de fond ar fi trebuit să aplice în speță cu preeminentă disp.

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanță garantată, să fie înlăturată. Nu a solicitat prin prezenta cerere ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci a cerut ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată în literă și spiritual sau, pentru ca să fie în măsură să își valorifice în mod integral și nu parțial dreptul său de creanță garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței. Prin neonorarea integrala a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor la Fondul ”Proprietatea” - înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursă), s-ar vătăma grav și securitatea raporturilor juridice.

Instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză ca neconcludente, deși în opinia recurentului concluziile primelor două obiective ar fi de natură să dezlege în mod elocvent dilema culpei statului în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie. Susține că nu critică legislația specială de reparație și nici nu cere instanței de judecată să o cenzureze în vreun fel, ci critică doar modul defectuos în care aceasta din urma a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal cat și funcțional, jurisprudența CEDO în acest sens fiind relevantă.

Cât privește susținerile instanței de apel, cum că avea posibilitatea să solicite convertirea titlului de despăgubire, ulterior momentului listării Fondului Proprietatea la bursă, când conversia urma a se realiza în funcție de media de tranzacționare a acțiunilor Fondului ”Proprietatea”, aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare, recurentul a arătat că nu și-a imaginat că în momentul listării la bursă acțiunile vor avea o valoare mai mică decât cea prevăzută în lege, dar chiar dacă ar fi ales să aștepte listarea fondului la bursă și-ar fi asumat riscul ca cererea de opțiune depusa la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să rămână nesoluționată, dată fiind corupția existentă în această instituție.

În ceea ce privește reținerile instanței de fond referitor la incidența considerentelor reținute de către Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008 privind interzicerea refuzului de a aplica acte normative cu putere de lege și înlocuirea lor cu norme create pe cale judiciară, acest raționament logico-juridic se dovedește a fi eronat, întrucât decizia a fost pronunțată de către Curtea Constituțională, în legătură cu un dosar privind un litigiu de muncă, având ca obiect acțiunea formulată de un judecător prin care a solicitat în baza O.U.G. nr. 137/2000 înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale inferioare acordate procurorilor din cadrul DIICOT potrivit anexei nr. II la O.U.G.

nr. 27/2006, ceea ce în speță nu este cazul, nefiind incident principiul de drept - ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet. În speța pendinte discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, întemeiată pe criteriul momentului conversiei titlului de despăgubire, care putea fi într-un caz înainte de listarea Fondului Proprietatea la bursă, ori după listarea la bursă a Fondului Proprietatea. Iar cadrul legal în baza căruia a invocat în speța pendinte această discriminare este reprezentată de disp. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a disp. art. 16 alin. (1) din Constituție și nicidecum dispozițiile O.U.G. nr. 137/2000, o eventuală interpretare prin asociere fiind abuzivă și extensivă.

Cât privește susținerile instanței de fond, cum că nu a făcut dovada că a înstrăinat cele 3.131.000 de acțiuni la bursă sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune, ceea ce înseamnă că în speță nu există niciun prejudiciu cert și actual, aceste susțineri sunt eronate. Din culpa statului, aceste acțiuni a căror cotație certă este fluctuantă, s-au tranzacționat și se tranzacționează și în prezent sub valoarea nominală la care le-au fost atribuite de 1 RON/acțiune, aspect de notorietate publică și lesne verificabil prin simpla accesare a site-ului Bursei de Valori București. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În drept, în finalul motivelor de recurs, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ., deși inițial invocase doar punctele 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2). În cadrul motivării în fapt a recursului recurentul nu a precizat care ar fi formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) încălcate de către instanța de apel, astfel că, nefiind argumentată în funcție de situația concretă din prezenta cauză aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocarea acestui temei de drept apare ca nefondată.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3), modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut. Motivul de modificare și-ar găsi aplicarea dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.

Recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., așa cum a fost prezentat anterior, ci doar critici privind modul de interpretare a unor dispoziții legale menționate în cadrul recursului, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a mai invocat faptul că decizia atacată ar fi insuficient motivată, afirmație care ar putea fi coroborată cu susținerea din recurs că instanța de apel ar fi ”ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor” invocat în cererea de chemare în judecată, susțineri care vor fi analizate, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 304 partea introductivă pct. 7 coroborate cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Este nefondată susținerea recurentului menționată anterior, instanța de apel analizând fiecare motiv de apel formulat, cu menționarea argumentelor pentru care le-a considerat nefondate. Instanța de apel este ținută potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în reanalizarea fondului cauzei de limitele cererii de apel. Or, în apel nu s-au formulat critici în sensul că prima instanță nu ar fi analizat corect ”cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor” invocat în cererea de chemare în judecată, ci sub acest aspect s-a invocat doar faptul că reclamantul are un drept de creanță împotriva statului reprezentată de suma de 3.131.000 RON, iar nu de valoarea celor 3.131.000 acțiuni și că această creanță trebuie satisfăcută integral.

Instanța de apel a răspuns, cu trimitere la dispozițiile legale incidente interpretate prin raportare și la jurisprudența CEDO relevantă, de ce a considerat nefondate motivele de apel. Nu există o obligație a instanței de a răspunde tuturor argumentelor formulate de părțile atrase în litigiu, astfel încât nu este fondată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nici critica în sensul că instanța de apel ar fi făcut ”vagi referiri” la motivul de apel prin care se susținea existența discriminării. În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate care pot fi încadrate în aceste dispoziții, le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente.

Recurentul reclamant a înțeles să invoce atât prevederi ale Codului civil de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, susținând că ar fi aplicabile și unele, și altele. Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil „(1) Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la nașterea sa, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză s-a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a statului român pentru modul cum a fost concepută și aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului proprietatea timp de cinci ani, până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată astfel de dispozițiile Codului civil de la 1864. Recurentul reclamant s-a aflat în posesia Titlului de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009 pentru suma de 3.631.000 RON, pe care l-a valorificat, conform art. 18 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, forma în vigoare la data valorificării, conform Deciziilor nr. 313 (titlu de plată) și nr. 816 (titlu de conversie) din 5 august 2009 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, o parte, 500.000 RON prin acordarea de despăgubiri în numerar, iar cealaltă parte prin atribuirea de acțiuni emise de Fondul ”Proprietatea”.

Despăgubirile, potrivit art. 18 7 teza finală din același titlu, au fost convertite în acțiuni la valoarea nominală a titlurilor, adică pentru 3.131.000 RON a primit tot atâtea acțiuni (convertirea în acțiuni producându-se, potrivit opțiunii recurentului și a autoarei acestuia, înainte de suspendarea procedurii de conversie de la data înregistrării la CNVM a Fondului Proprietatea ca societate de investiții de tip închis). Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu, așa cum a fost precizată la data de 15 decembrie 2011, reclamantul a solicitat despăgubiri de la statul român invocând răspunderea civilă delictuală întrucât la data tranzacționării acțiunilor la bursă acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită ca reprezentând despăgubiri pentru imobilul naționalizat în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Reclamantul a susținut că statul a încălcat mai multe obligații, în cazul său, prin convertirea acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune): principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurentul a invocat greșita interpretare a prevederilor codului civil referitoare la stingerea creanțelor raportate la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („... persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare"), disp. art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005 („acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor"), disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 publicata în M.O. Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, (titlul de despăgubire „... incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate"). Se observă că toate aceste dispoziții legale invocate (inclusiv cele la care se face referire în recurs, ca un argument de interpretare, ale noii Legi nr. 165/2013) privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurentului a fost evaluat la suma de 3.631.000 RON, conform Titlului de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009. Or, reclamantul nu a contestat în cadrul prezentului litigiu modul de evaluare a imobilului conform Titlului de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009 ci modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni.

Într-adevăr potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.” Raportat la pretențiile recurentului nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În ceea ce privește modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, care s-a făcut prin aplicarea art. 18 7 din același titlu al Legii nr. 247/2005, în funcție de data la care recurentul a optat pentru efectuarea conversiei, la valoarea nominală (1 RON pe acțiune), recurentul avea posibilitatea, așa cum se menționează expres în art. 2 al deciziei, să conteste titlul de conversie la instanța de contencios administrativ, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cadrul acestei proceduri putea invoca eventuala nerespectarea a CEDO prin efectuarea conversiei la valoarea nominală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire, fără ca legiuitorul să aibă în vedere, conform susținerilor reclamantului, faptul că ”în cazul oricărei companii la bursă există un discount semnificativ de 30% până la 60%”.

Atâta timp cât nu a urmat această procedură specială nu mai poate invoca ulterior încălcarea vreunui drept prin efectuarea conversiei despăgubirilor în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, raportul de expertiză prin care se încerca tocmai dovedirea acestui fapt fiind astfel nerelevant. Or, recurentul a arătat, în esență, că nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce, față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parțiale. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care devenind acționar suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră.

Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie, dar nici a principiului securității raporturilor juridice. În concret, recurentul nu a indicat nicio dispoziție legală care instituia obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (23 martie 2010): „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, recurentul-reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. Mai mult, cu referire la împrejurarea că recurentul nu ar obține plata integrală a creanței, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant este deținătorul acțiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile.

Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare. Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii. În forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă (art. 18 7 și urm.).

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea (art. 18 1 alin. (4) din același titlu menționat anterior), s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăsește și recurentul, să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie a statului român este de reținut că legiuitorul a prevăzut expres regula generală în art. 37 alin. (1) din Decret nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, dispoziții potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.” Aceasta fiind regula generală, concluzia nu poate fi decât aceea că statul poate răspunde pentru obligațiile altor instituții de stat doar în temeiul unei norme speciale.

Or, în speță, fapta ilicită pretinsă de către reclamant este reprezentată, pe de o parte, de modul de legiferare, prin stabilirea conversiei în acțiuni până la data listării Fondului Proprietatea la valoarea nominală a titlului de despăgubire, iar pe de altă parte prin neluarea măsurilor de către guvern pentru listarea la bursă a Fondului Proprietatea în termenele prevăzute de lege, fără ca reclamantul să indice vreo dispoziție specială care reglementează răspunderea statului pentru obligațiile autorităților statului despre care se pretinde că ar fi săvârșit fapta ilicită.

Referitor la trimiterea de către recurent la jurisprudența CEDO (hotărâri din perioada 2006 - 2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar funcționa într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele unei decizii a Curții Constituționale care nu ar avea legătură cu litigiul de față (Decizia nr. 818/2008) pentru a înlătura argumentele sale privind existența discriminării, Înalta Curte a constatat că sunt nefondate având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept de principiu dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă ”instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia fiind negativă, general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.A. împotriva Deciziei nr. 275A din data de 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2014. Procesat de GGC - LM