ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 115/2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1005 din 15 martie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 1934 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și, rejudecând, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre Înalta Curte a reținut că hotărârea judecătorească prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. x a rămas definitivă și irevocabilă la data de 20 martie 2012, dată la care erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, conform cărora era suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire în condițiile Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că, la data de 17 mai 2013, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care, prin dispozițiile art. 41 alin. (5), prevede că "Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21". Iar, art. 21 din Legea nr. 165/2013 reglementează procedura administrativă în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 s-au prevăzut noi reguli de examinare a dosarelor aflate în lucru la Comisie, iar în aplicarea acestor dispoziții legale, recurenta-pârâtă a făcut dovada etapelor urmate pentru finalizarea procedurii de acordare a titlului de despăgubire, anterior pronunțării soluției de către prima instanță fiind emis Titlul de despăgubire nr. 359 din 27.02.2014 prin care au fost acordate intimatului-reclamant despăgubiri în cuantum de 88.411.332 RON.

Astfel, la data introducerii dosarului nr. x pe ordinea de zi a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, respectiv la 11 iulie 2013, acesta făcea parte din categoria celor în care instanța de judecată nu a stabilit prin dispozitivul hotărârii judecătorești și cuantumul despăgubirilor, fiind incidente dispozițiile art. art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care, în temeiul art. 21 din aceeași lege, s-au solicitat intimatului-reclamant informații pentru completarea dosarului.

Prin adresa înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. x la data de 14.10.2013, intimatul-reclamant A. a cerut prelungirea termenului de soluționare a dosarului de despăgubiri, invocând dispozițiile art. 32 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Prin încheierea din data de 25.10.2013 pronunțată în dosarul nr. x, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamantul A. și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 4407/24.06.2011.

Întrucât încheierea din data de 25.10.2013 a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 852/07.02.2014, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a reintrodus dosarul nr. x în ședința din 27.02.2014, când a fost emis titlul de despăgubiri în temeiul art. 41 alin. (5) din Legea nr. 162/2013, având în vedere cuantumul stabilit de instanță prin încheierea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 4407/24.06.2011.

Înalta Curte a constatat că în raport de aceste circumstanțe, nu poate fi reținută în sarcina recurentei-pârâte o culpă în neexecutarea hotărârii judecătorești rămasă irevocabilă la data de 20 martie 2012, în condițiile în care, la momentul respectiv, conform legii, era suspendată până la data de 15 mai 2013 procedura de emitere de titlurilor de despăgubire, iar, la data de 17 mai 2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care reglementa o nouă procedură administrativă pentru executarea obligației privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii respective.

Obligația de executare a hotărârii judecătorești în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă dar în cauză nu se poate reține că recurenta-pârâtă au avut o atitudine culpabilă de pasivitate.

Înalta Curte a avut în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 1566/1999 care, prin considerente, arată că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de neexecutarea culpabilă a unei hotărâri judecătorești irevocabile.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că, atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie avute în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție/atitudine de pasivitate a acestora (Cauzele Fociac contra României și Sanglier contra Franței).

Astfel fiind Înalta Curte față de situația expusă și, ținând cont și de probatoriul administrat în cauză, raportat la dispozițiile legale incidente a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, culpa recurentei-pârâte fiind reținută greșit de prima instanță.

Împotriva deciziei nr. 1007 din 15 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație în anulare.

Prin contestația în anulare formulată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul arată că hotărârea este nelegală și netemeinică fiind rezultatul unei erori materiale, instanța de recurs în mod eronat nu a observat că sentința civilă nr. 4407/24.06.2017 nu se încadrează în prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, ci în cele ale art. 41 alin. (1) din aceiași lege. Instanța de judecată nu a stabilit prin dispozitivul hotărârii judecătorești și cuantumul despăgubirilor.

În opinia contestatorului instanța de recurs nu a observat că data de intrare în vigoare a Legii nr. 165/2013 și suspendarea emiterii titlului de despăgubire nu este aceeași, existând o diferență de 2 zile în care intimata avea posibilitatea să pună în executare hotărârea judecătorească.

Astfel, în susținerea contestației se arată următoarele;

Cererea ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 4407/2011 a avut la bază dispozițiile Legii nr. 247/2005 (singura în vigoare la acel moment) și a vizat obligarea CNCI la emiterea titlului de despăgubire conform raportului de evaluare efectuat în dosarul nr. x în sumă de 88.411. 332 RON .Prin urmare, Curtea de Apel București a vizat această sumă atunci când a obligat CNCI la emiterea titlului de despăgubire .

Menționează că, sentința civilă care stabilește obligația de emitere a titlului de despăgubire în dosarul nr. x a rămas definitivă la data de 20.03.2012 iar potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2005 această hotărâre trebuia să fie pusă în executare de către CNCI în termen de 30 de zile, respectiv, cel mai târziu la data de 20.04.2012 (30 de zile de la momentul rămânerii irevocabile).

În argumentarea cererii sale, contestatorul a făcut trimitere la practica CEDO(cauza Nițescu c. României, Chibulcutean c. României), în sensul că autoritățile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situații de natură să facă imposibilă executarea.

În altă ordine de idei, contestatorul arată că hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei erori materiale, instanța de recurs neobservând că data suspendării emiterii titlului de despăgubire (15.05.2013) și data intrării în vigoare a legii nr. 165/2013(17 .05.2013) nu corespund, existând un interval de 2 zile în care CNCI avea posibilitatea să pună în executare hotărârea judecătorească.

Neluând măsurile corespunzătoare pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 4407/2011 în intervalul de timp 15-16 mai 2013, CNCI a săvârșit un abuz de putere, sancționat de Legea nr. 554/2004. Astfel, prin această atitudine pasivă, CNCI a determinat aplicabilitatea unei legislații ce nu îi este favorabilă, cunoscut fiind că Legea nr. 165/2013 cuprinde dispoziții cu consecințe negative pentru persoanele ce urmează a fi despăgubite (o reducere cu 25% a valorii despăgubirilor față de evaluarea la nivelul pieței, termene de eșalonare a acestor despăgubiri).

În consecință, prin nedepunerea eforturilor necesare pentru punerea în executare a hotârârii definitive se încalcă prevederile art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul Adițional nr. x la Convenție(cauza Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, Nitescu c. României, Sabău- Popescu c. României).

De asemenea, se arată în continuare, că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 10552 din 08.10.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosar nr. x.

Astfel, Judecătoria sectorului 2, fiind investită cu o contestație la executare, a reținut, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre definitivă și anterioară deciziei nr. 1005/15.03.2017 a ICCJ, pronunțată în dosar nr. x, că a existat o culpă a intimatei în punerea în executare a sentinței civile nr. 4407/2011.

Intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se respingă contestația în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Totodată intimata prin întâmpinare a invocat excepția tardivității contestație în anulare.

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât excepțiile invocate cât și prezenta contestație sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerațiile arătate în continuare.

I. În ceea ce privește excepția tardivității contestației în anulare.

Potrivit art. 511 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. "contestația în anulare poate fi introdusa în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data la care hotărârea a rămas definitiva".

Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. "când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe sa curgă termenul, și nici ziua când aceste se împlinește".

În speță, hotărârea contestată a fost comunicată contestatorului la data de 23.10.2017, astfel că termenul pentru formularea contestației în anulare s-a împlinit în data de 08.11.2017.

Art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. prevede ca "actul de procedura depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandata la oficiul postal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit făcut în termen ".

Înalta Curte constată că, prezenta contestație în anulare a fost depusă la oficiul poștal în data de 08.11.2017, deci înăuntrul termenului prevăzut pentru exercitarea căii de atac, motiv pentru care va respinge excepția tardivității.

II. În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare.

Înalta Curte constată că excepția este neîntemeiată, argumentele invocate fiind de fapt critici ce țin de fondul cauzei.

III. În ceea ce privește contestația în a anulare.

Prezenta contestație în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din Noul C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.:

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezența unor erori materiale în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, greșeala materială trebuie să fie una evidentă, săvârșită de instanță urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante în soluția pronunțată de instanța a cărei hotărâre este atacată, textul de lege se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecății procesului, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau ca insuficient timbrat, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

De asemenea, în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de "greșeală materială" a fost înlocuit cu noțiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de "greșeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat.

Prin decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în raport cu circumstanțele expuse, nu poate fi reținută în sarcina recurentei-pârâte o culpă în neexecutarea hotărârii judecătorești rămasă irevocabilă la data de 20 martie 2012, în condițiile în care, la momentul respectiv, conform legii, era suspendată până la data de 15 mai 2013 procedura de emitere de titlurilor de despăgubire, iar, la data de 17 mai 2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care reglementa o nouă procedură administrativă pentru executarea obligației privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii respective. S-a mai reținut că că obligația de executare a hotărârii judecătorești în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă dar în raport de situația actuală expusă și de succesiunea dispozițiilor legale evocate, în cauză nu se poate reține că recurenta-pârâtă au avut o atitudine culpabilă de pasivitate.

Totodată, s-a avut în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 1566/1999 care, prin considerente, arată că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de neexecutarea culpabilă a unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel, Înalta Curte reține că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010.

În fapt contestatorul susține soluționarea eronată a litigiului de către instanța de recurs, ca efect al aprecierii greșite a probelor administrate și interpretării eronate a legii.

Or, erorile de judecată nu constituie motiv al contestației în anulare, această cale de atac este una extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive strict pentru motivele limitative prevăzute de lege. Eroarea de judecată nu este inclusă între motivele ce permit formularea contestației în anulare, astfel aceasta ar echivala cu un recurs, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, Înalta Curte reține că încălcarea autorității de lucru judecat nu constituie motiv de contestație în anulare

Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepțiile tardivității și inadmisibilității invocate de intimată.

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 1005 din 15 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2018.